Literadura nr. 27 (1)
EDITORIAL
Camelia Iuliana RADU
Davai ceas, davai propaganda, niet cultura
Iarna românească a lui 2023, o primăvară care a agonizat printre blocuri prăfuite, radiată de informațiile din războiul de la granița de Est a României, unde un popor nu vrea să stea sub cizma rusească, este obositoare. Ucraina nu vrea să accepte jugul rusesc pentru că își iubește libertatea. Și ce să vezi, propaganda pro-rusă, aciuiată prin toate țările din fostul bloc comunist, ba și cea de prin țările considerate sub influența directă a sovieticilor, scoate flăcări pe nas și pe gura puturoasă, rafinându-și discursul, în așa fel încât să contamineze atât populația credulă, cât și politicienii oportuniști, oameni influenți, iar cea mai dragă pradă a ei este intelectualul, printre care, uneori, chiar și scriitori.
Așa se face că prin ziare obscure, pe rețelele de socializare sau la TV, au apărut ca ciupercile după ploaie tot felul de „analiști” sau „oameni de bine”. Ei interpun între informația directă, culeasă de la fața locului, și larga masă de oameni, cuvinte, fraze bine ticluite, care au „cârlige” verbale aparent nevinovate, toate menite să creeze o subtilă suspiciune, să deschidă subiecte vechi nerezolvate, fix acum, în plin război. Când citim aberații, ar fi bine să ne întrebăm: cui folosesc toate astea? Nouă, nu. Destabilizării și haosului social, da. Cei care le fabrică, dar și cei care împrăștie zvonurile, sunt oameni exersați în astfel de activități, știu exact ce să facă și pe ce butoane emoționale să apese, în așa fel încât, starea de uimire copilărească și șocul să perturbe mințile vulnerabile.
Mă gândeam, observând această nouă formă de propagandă, în sinea mea: dacă scriitorii, mai ales prozatorii, ar deține măcar un sfert din tehnicile astea de sucit mințile, ce romane polițiste bune am avea, specie aproape dispărută de pe raft. Cu excepția câtorva nume vechi, resuscitate de edituri mai istețe, literatura polițistă lipsește aproape cu desăvârșire în România de azi. De ce? Toți prozatorii vor să lase în urmă o literatură „mare”, complicată, demnă de o istorie a literaturii, unde numele să le strălucească pe vecie, dar aproape niciun scriitor, cu mici excepții, nu se mai gândește la cititor. Gloria personală bate nevoia firească de a fi citit. De menirea scriitorului, până la urmă.
Dar și povestirile, proza scurtă, romanele de ficțiune ar putea beneficia de tehnicile de apăsare pe butoanele emoționale, care să facă un cititor să nu mai lase cartea din mână. Nu doar tehnicile creative, ale diferitelor cursuri sunt importante, ci și această putere a unui scriitor de a stoarce emoții la fiecare pagină. Literatura trebuie să seducă. Iar dacă e doar sapiențială, va fi cartea de pe noptieră care va aduce somnul, mai bine ca orice pastiluță de liniștire a nervilor de peste zi.
Propaganda este o știință rea, una care ne mănâncă mințile, pentru că știe să sugestioneze, să apese pe emoțiile și pe mentalitățile preponderente, bine studiate statistic și, de asemenea, ea știe unde e cel mai bine să scoată nasul pentru a fi auzită și însușită. În ziare mici, scrise de jurnaliști de ocazie, în emisiuni TV neprofesioniste, dar mult audiate de „bobor”, pe rețelele de socializare unde se pun clipuri umoristice stupide, reciclate de pe vremea comunismului, adică, acolo unde sunt mulți gură-cască. Putem spune că, dacă literatură de consum nu este, avem un surogat, unul cu multă audiență: propaganda. Una plătită, iar alta fără bani, dusă din gură în gură de mulți răspândaci zeloși.
În timpul acesta, cărțile scriitorilor români contemporani, multe care chiar merită să fie citite, stau pe raft, pline de praf, neatinse. Iar unele tiraje sunt atât de mici, încât, nici măcar pe raftul librăriilor nu mai ajung. Care librării? A, pe la mall-uri găsiți totuși literatură străină tradusă și, uneori, câte un nume de autor celebru de dinainte de 89. Mai toți cumpărătorii se uită la ele ca la producțiile unor nevolnici care nu au și ei altă treabă decât să se ofilească zi de zi tot înșirând vorbe. fiind tot o mentalitate comunistoidă, a tovarășilor instigatori de pe vremuri, care a rămas ca un piron înfipt în ființa românilor, Davai ceas, davai propaganda, niet cultura. Așa începe anul literar.
In memoriam George Banu
de Raluca FARAON
În data de 21 ianuarie 2023, la Paris, a murit George Banu, în urma unei boli grave. „Domnul George Banu a plecat la Cel Senin! Cale albă și lumină, prieten drag! Nu pot vorbi mai mult!”, a transmis directorul Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, Constantin Chiriac, pe pagina sa de Facebook, cel dintâi care a anunțat în România întristătoarea veste. În zilele următoare, atât publicațiile importante din România, cât și Le Monde (articol semnat de Philippe-Jean Catinchi, în data de 25 ianuarie 2023) în Franța, precum și Matei Vișniec pe blogul personal, au publicat articole în care îi aduc omagiu regretatului teatrolog. Academia Română, Institutul Cultural Român, Muzeul Național al Literaturii Române, UNITER au transmis pe pagina oficială mesaje de regret pentru dispariția marelui om de cultură. De asemenea, actori, regizori, scenografi români au transmis gândurile lor sensibile, evocând amintirea lui „Biță” Banu, cum era cunoscut în lumea teatrului. Editoarea sa, Françoise Nyssen, a declarat: „Tocmai dispare una din marile memorii ale teatrului” .
Ultima apariție în public a fost la finalul anului trecut. Poetul Andrei Novac a lansat, la Paris, ediția franceză a cărții Prin închisori și prin libertate, în prezența regretatului teatrolog, care a semnat și prefața cărții.
George Banu s-a născut pe 22 iunie 1943 la Buzău și a locuit pe Str. Democrației. Tatăl său a fost medic chirurg, iar mama provenea dintr-o familie înstărită. Nu se știu prea multe despre copilăria și tinerețea sa, George Banu fiind extrem de discret în ceea ce privește familia sa. În eseul Livada de vișini, Teatrul nostru – jurnal de spectator, pomenește, întâmplător, despre faptul că mama sa a trăit experiența Livezii cu vișini, fiind alungată de pe meleagurile natale, iar când a redobândit, după Revoluție, pământul, nu a mai recunoscut locurile.
A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, secția de Teatrologie – Filmologie, unde a fost coleg cu Andrei Șerban, până când celebrul regizor și profesor Radu Penciulescu i-a schimbat destinul îndrumându-l să renunțe la actorie și să se îndrepte spre critica de teatru, așa cum pe Andrei Șerban l-a îndrumat spre regie. Între 1969 și 1973, a fost asistent la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. În anul 1973, și-a susținut doctoratul în estetică la Universitatea din București, apoi, în același an, s-a stabilit în Franța, unde și-a continuat studiile și cariera universitară începute în România (în 1978, își susține doctoratul ciclul III, apoi doctoratul de stat în 1987). George Banu a plecat din România la sfârșitul anului 1973, după ce, nu cu mult timp în urmă, pe plaja de la 2 Mai, citise celebrele teze din iulie care-l înfioraseră și-l făcuseră să-și dorească să lase totul în urmă. A ajuns la Paris cu 25 de dolari în buzunar și cu o valiză plină de conserve, iar până să devină unul dintre cei mai reputați profesori de la Sorbona, o vreme a făcut anchete în metroul din Paris.
A fost profesor de teatrologie la Sorbonne Nouvelle, Paris, întâi asistent asociat (din 1975), asistent (din 1986), conferențiar și apoi profesor titular (din 1997), pentru a termina în cel mai înalt grad universitar, profesor de clasă excepțională, în 2011, dar a predat și în Belgia, la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve. A colaborat cu Universitățile din Florența, Roma, Praga, Caen, Genova, București, Sibiu, San Diego, Columbia University – New York, Montreal. A fost fondator și director artistic al Academiei Experimentale a Teatrelor (1990-2000), membru UNITER, președinte de trei ori al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (1994-2001), apoi președinte de onoare. A fost membru de onoare al Fundației Culturale Române (1995), președintele premiului Europa pentru teatru. Membru de onoare al Academiei Române (2013). A primit distincția Doctor Honoris Causa la mai multe universități europene, inclusiv la UNATC. A condus revista Alternatives théatrales și colecția Le Temps du théâtre la Editura Actes-Sud.
A fost și un eseist de reputație mondială. George Banu și-a dedicat opera critică regiei moderne și figurilor ei exemplare (Brook, Strehler, Grotowski etc.) În 1981, publică volumul de referință Costumul de teatru, precum și cartea Brecht ou le petit contre le grand, care va primi Premiul Criticii dramatice pentru cea mai bună carte de teatru a anului. George Banu va mai câștiga acest premiu în 1984 și 1990 pentru Le théâtre, sorties de secours și Le Rouge et lʼor. George Banu a primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța; a obținut premiul de excelență UNITER și Premiul Prometeu 2007. Este deținătorul Marelui Premiu al Francofoniei oferit de Academia Franceză. Cărțile sale au fost publicate de cele mai mari edituri pariziene și au fost traduse în numeroase limbi. De asemenea, a scris o trilogie despre legăturile dintre teatru și pictură: Le Rideau, L’Homme de dos și Nocturnes. În România, Nemira și Polirom sunt editurile care i-au publicat substanțial cărțile.
Cu o bogată activitate didactică și editorială dedicate teatrului și o înclinație deosebită pentru estetica și teoria spectacolului, poetica teatrală sau istoria teatrului, George Banu a fost distins de-a lungul timpului cu numeroase premii și titluri academice sau de stat. A primit numeroase distincții și premii, dintre care, selectiv, amintim: Premiul de excelență UNITER, 1993, Premiul UNESCO pentru cel mai bun film despre teatru (1997), Premiul Festivalului de Arte Vizuale, București (2000), premiul special UNITER și multe altele, fiind Chevalier des Arts et des Lettres (1989), Chevalier des Palmes académiques, Oficier Ordre des Arts et des Lettres, Cavaler al Meritului Național etc. Institutul Cultural Român i-a acordat, în martie 2018, Premiul de excelență în arte și cultură. În anul 2012, a primit Premiul Special al Festivalului Shakespeare 2012.
George Banu rămâne în cultura lumii ca un elitist cunoscător al teatrului, un scriitor, în același timp, chiar fără voie, pentru că eseurile sale, mărturiile, jurnalele de spectator sau autobiografia cuprinsă în cele trei volume Parisul personal evidențiază un stil impecabil, afectiv și reflexiv, care merită să fie studiat în viitor. Iată ce mărturisea Felix Alexa despre regretatul teatrolog: „[…] George Banu este în același timp Prospero, dar și Ariel. A câștigat experiența și înțelepciunea magicianului, dar nu a pierdut pofta de improvizație, candoarea malițioasă și prospețimea diafană a spiritului înaripat. George Banu se află continuu între aceste două ipostaze și tocmai de aceea este unic prin scrisul său, pendulând subtil și periculos între analiza profundă, de o vastă cultură, și o viziune neașteptată, de o complicată finețe și lejeritate, ce încântă și surprinde”.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!
