Propoziții pretențioase – Aloelor
Ca să ajungi în spate, erai nevoit să ocolești și imobilul din stânga, găsit la ,,actul de proprietar” pe numele soților Ciurumelea. Pe dânsul îl știam din vedere, echipat mai mereu în costum de training (treningul nostru), cu o poșetă-borsetă bărbătească ca accesoriu atârnată de încheietura mâinii. Doamna însă mi-era binecunoscută de la școala de muzică. Deși nu-mi amintesc să fi trecut vreodată prin furcile caudine ale pedagogiei sale, pot rememora perfect câteva ore de teorie și testele de final de an, când făcea parte din comisia de examinare a fiecărui elev. Cel puțin când ne-am mutat calabalâcul de la subsolul liceului Vlahuță tocmai în dosul fostei grădinițe de pe Amurgului. Și am temei să o trec la foste în acea perioadă. O scurtă perioadă, în localul ei central se mutase și activase ICS-ul, în câteva birouri contabile. Cum noi eram mai toată vara pe stradă și scăpam uneori nearticulați de nuielele și pietrele lui Ștambei – și cât ne altoise – am găsit cale – habar n-am cum am pătruns fără să fim luați la întrebări – să intrăm și să ne minunăm de rămășițele birotice ce rămăseseră în urma dezafectării clădirii. Să fi fost Liliana Neagu cea care ne-a permis să intrăm – mamă-sa era contabilă -, colega de clasă, să fi găsit vreo ușă deschisă…. Singura certitudine este vederea de aproape a unei mașini de scris, încercată cu degetele câteva minute, în una dintre cele două săli din stânga clădirii, unde ca grădinar trecusem prin toate grupele.
Nu-mi uitase numele. Am salutat-o tot cu sfiala din anii de școală muzicală, probabil, atunci, din tonul cu care îmi mai punea câte o întrebare la intrarea în…. Magazii, wc-uri. Cam asta fusese înainte acolo, loc din care meșterii au reușit a amenaja pentru elevi și profesori două cămăruțe minuscule în capătul din dreapta, o sală mai măricică pentru teorie – dar nu se compara cu ditai cămăroiul de la Vlahuță – pe mijloc, cu ușa în partea stângă aproape de capăt, și încă două sălițe unde se îngrămădiseră două piane cu coadă. Ca să descriu prima dintre cele două succint, intrai pe ușă, gata să lovești scaunul pe care te așezai la pian, lăsai în dreapta o sobă și cam atât. Loc pe lângă pianul cu coadă doar în dreapta, nu mult, exact cât un lat de teracotă.
Ne-a permis să intrăm pe gang și să mergem unde aveam de lucru. Curtea… invadată de buruieni, o dependință în capătul gangului la patru metri de colțul clădirii principale. Urcă și… la treabă. Spatele lung, într-adevăr, dar mai comod la gândul că de amețeai, până jos, de la poalele acoperișului, erau vreo trei metri, te mai puteai salva. O coastă ruptă, un picior leșinat sub greutatea trupului, o mână bleagă, dar viu. Cât despre panta din față și posibilitățile de scăpare…. Numai note mici sau chiar nule. Până jos doar firele ce traversează de la un stâlp la altul îți mai puteau oferi o șansă la o mie de supraviețuire, dacă, inspirat fiind, te-ar fi trecut fiorul clipelor din urmă și ți-ar fi dat curaj să le prinzi precum Tarzan. Cu grijă, să le îmbrățișezi pe cele izolate. Altfel…. În loc să sfârșești cu capul fărâmat de caldarâm, sucombi electrocutat. Între două faze. Fiindcă doar unul fără împământare nu face mai nimic.
Nimic ușor. Spaima și fricile mele au fost flancate de a nu lua viața altcuiva prin desfacerea tablei vechi – bat vântoasele la șase-șapte metri înălțime și este de ajuns desprinderea uneia din ansamblu ca să se producă și curenți turbionari în pod -, de refacerea cucuvelei-luminator și îmbinarea cu celelalte părți de acoperiș. Niciuna ivită ca posibilă la loteria șanselor de a ajunge și mai ,,sus”.
