Spații culturale nr. 22 (12)

Camelia Manuela SAVA

„Zamolxe” – Poem dramatic expresionist

Ca orice curent literar şi expresionismul poate fi încadrat într-un „pattern” comun tuturor literaturilor care l-au adoptat. Astfel, provenind din francezul „expressionisme”, engl. „expressionism”), termenul denumeşte o serie de manifestări ale modernismului în arta şi literatura lumii, între anii 1911-1925, „cu reprezentări fundamental deosebite de acelea ale impresionismului şi naturalismului: spiritul eului creator nu rămâne pasiv, supus obiectului, înregistrând totul cu fidelitate, în relativitatea unor determinări de moment, ci vine să dea lucrurilor expresia nouă a unei raportări la absolut cu un acut patos subiectiv.” (Dicţionar de termeni literari, p.161).
Termenul de expresionism a căpătat pentru prima oară răsunet în Germania, printr-un eseu publicat de esteticianul W.Worringer în revista „Der Sturm” din 1911 („Despre dezvoltarea istorică a picturii moderne”), cu privire la noutatea pe care o aduceau in pictură Van Gogh şi Munch.
Concepţia expresioniştilor germani ţine de o imagine apocaliptică, rezultată dintr-o criză spirituală care se resimte într-o lume filistină, dezumanizantă a marelui oraş care devine acum traumatizant.
În limbajul manifestărilor literare, expresionismul tinde să eticheteze diverse moduri de expresie ale febrei creative care consumă o serie de poeţi germani din epoca de criză apărută in jurul primului război mondial. Reprezentanţii germani expresionişti sunt: în poezie – G.Trakl, G. Heym, J. Becher, P. Zech , iar in teatru promovează drama de idei: A. Strindberg, Wedekind, G. Kaiser, B.Brecht, E. Toller.
Mişcarea expresionistă s-a născut ca o expresie a unei triple reacţii : social-politice(împotriva structurii rigide şi conformiste a regimului lui Whilhelm, a capitalismului angoasant, a maşinismului dezumanizant şi a războiului), artistico-literare, atât contra naturalismului, cât şi a impresionismului, şi, în al treilea rând din motive filozofice, promovând, în opoziţie cu raţionalismul şi pozitivismul scientist, o concepţie şi o atitudine marcat idealist-subiectivă.
Astfel, eul expresionist se revarsă asupra lumii, artistul recreând lumea după propriul chip. Spaţiul expresionist devine unul puternic spiritualizat deoarece spiritualitatea este tot ce contează, realitatea fiind considerată o eroare. Aceasta poziţie a teoreticienilor curentului expresionist indică tendinţa lor de a pune la baza operei, nu imaginea obiectivă adecvată a lumii, ci viziunea interioară a eului artistului. Ca urmare acestui fapt, personajul din teatrul expresionist nu va fi omul real, concret istoric, ci „omul” în sine, iar ca temă, vom întâlni, nu situaţia omului determinat social, ci „condiţia umană ”, generală, abstractă, metafizică.
De aici, afirma Ovidiu Drâmba, „o exaltare a personalităţii, în ceea ce are mai dinamic, mai angoasat, chiar mai brutal; de aici, apoi, o declanşare violentă a eului vital, a iraţionalului –uneori şi a misticismului, a impulsurilor elementare, a instinctualului, a aspectelor celor mai contradictorii ale sufletului uman; de aici – un gust pentru fantastic şi strident, un stil abrupt, eliptic, o exprimare contorsionată, folosind des exclamaţia şi interjecţia.” (Ovidiu Drâmba, „Teatrul de la origini şi până azi”, p.298).
Acest „nou stil” este dezbătut şi de Lucian Blaga în volumul „Feţele unui veac”: „De câte ori o operă de artă redă astfel un lucru încât puterea, tensiunea interioară transcende lucrul, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs expresionist”.
In creaţia sa, Lucian Blaga poate fi considerat principalul reprezentant al expresionismului în literatura română, atât ca poet, în volumele „Poemele luminii”, „Paşii profetului”, „În marea trecere ” , „Lauda somnului”, cât şi ca dramaturg, mai ales cu teatrul mitic reprezentat de piesele „Zamolxe”, „Tulburarea apelor”, „Meşterul Manole”, „Cruciada copiilor”, „Arca lui Noe”.
Dramaturgia lui L. Blaga se distinge prin bogăţia şi adâncimea sensurilor filozofice, sugerate prin simbolistica motivelor, personajelor, situaţiilor, la care se adaugă acel rafinat simţ al mitului şi al folclorului românesc. Impresionantă este, de asemenea, sugestivitatea verbului care e marea forţă poetică a limbii sale.
Prima sa lucrare dramatică, în versuri, „Zamolxe”(1921) este subintitulat „mister păgân”, reprezentând, aşa cum afirma Ovidiu Drâmba, „o investigaţie lirică a fondului nostru etnic ancestral trac”.
Alcătuită din trei acte, cu câte trei tablouri fiecare, piesa de teatru „Zamolxe ” aduce în prim plan personaje inedite simboluri ale unei lumi situate la graniţa între divin şi magie, între istorie şi eresuri: Zamolxe („în floarea vârstei”), Magul (bătrân), Vrăjitorul, Cioplitorul grec, Zemora, fiica Magului, Ciobanul, Moşneagul, Tânărul.
Spatio-temporal, acţiunea este plasată înapoi în timpul istorico-mitic al Daciei străbune, fiind menţionată de la începutul piesei: „Acţiunea se petrece în munţii Daciei”. Ne aflăm, aşadar, în plin peisaj dacic cu credinţele şi obiceiurile acestora, firul poveştii lui Zamolxe, al începuturilor, „trăgându-ne înapoi în părinţi” (la fel ca în poemul „Somn”, al aceluiaşi autor).
Actul întâi debutează cu imaginea lui Zamolxe, filozofând singur, la gura unei peşteri, pe o piatră, într-un peisaj stâncos: „O peşteră larg căscată. Multe stânci. Amurg. Un stejar bătrân cu o scorbură. Zamolxe, cu o piele de căprioară pe umeri, şade în faţa peşterii, pe o piatră ”. (Lucian Blaga, „Teatru. Proza autobiografică”, p.7). El este reprezentantul unei noi religii, a Marelui Orb, o metaforă prin care este definit Dumnezeu, care e un „orb bătrân” sau „ne-nţelesul orb” pe care îl propovăduieşte Zamolxe şi din această cauză acesta din urmă este alungat din cetate: „De ce mi-au sfârtecat cu pietre gura / când astfel le vorbisem despre tine / în dimineaţa ceea?” şi, totodată, se întreabă dacă se va putea întoarce vreodată printre oameni: „Stelele se-ntorc în lume!/ Dar paşii mei scoţând /scântei din cremene, /vor mai găsi vreodată drumul /spre cetate, /spre lume?”.
În acest timp, ostaşii care păzesc templul din cetate, discută despre preţul pus pe capul lui Zamolxe: premiul pentru acela care îl va aduce este chiar Zemora, fiica Magului, cel care pusese la cale alungarea profetului. Unul dintre ostaşi speră la acest premiu, găsind doar opincile lui Zamolxe. Discuţia ostaşilor (numiţi ca şi meşterii lui Manole, „al treilea ostaş”, „al patrulea ostaş”, „al nouălea ostaş”) este întreruptă de ieşirea din altar a Magului care se îndreaptă către bordeiul Vrăjitorului. Aceştia doi iniţiază un plan ca să îl determine pe Zamolxe să iasă din ascunzătoare.
Viclenia Vrăjitorului este o forţă înnăscută, considerată chiar o virtute: „izvorul nesecat de bune sfaturi”. Deşi nu a fost de acord cu izgonirea lui Zamolxe: „Sunt tocmai şapte ani de când ai îndârjit / mulţimea să-l alunge. / Eu nu te-am sfătuit, căci un profet / nu e nimic, dar un profet lovit e mult”, pentru a scăpa de învăţătura lui Zamolxe , îi vor face un cult, ridicându-l la rang de zeu: „Ce-ar fi sa răspândim povestea în popor / că Zamolxe a fost un zeu el însuşi? /Ce pierdem? / Avem un zeu mai mult în primitorul nostru templu,/ dar astfel mântuim întreg soborul zeilor. /Oamenii divinizând pe Zamolxe / îi vor uita învăţătura.” De aceea, ideea de a-l zeifica pe Zamolxe, profetul noii religii a Orbului, este pusă în practică prin crearea unei statui care să fie pusă în templu alături de a celorlalţi zei (dacii fiind politeişti). Dar, pe lângă aceasta, se adaugă faptul de a-l convinge pe Ciobanul lunatic (cel care îl lovise primul pe Zamolxe: „Am fost întâiul care l-am lovit c-o piatră / în obraz. Ne aţâţase Magul.”) că Zamolxe este zeu şi îl va vindeca, numai că trebuie să i se facă „un chip cioplit / cum se cuvine unui zeu”.
Lunaticului i se da o băutură „vrăjită ” dintr-un craniu şi este sfătuit să i se închine „zeului” pe care l-a lovit ca să fie astfel vindecat.
Actul al doilea reia de data aceasta acţiunea într-un peisaj deluros: „o livadă înconjurată de vii împrăştiate pe dealuri. Pădure la dreapta”, unde culegătorii vin cu hârdaiele pline de must („întâiul culegător”, „al doilea culegător”, „al treilea culegător”) şi vorbesc despre Ghebosul care îi apostrofează batjocoritor, ironic, răutăcios că şi-au făcut un cult pentru Zamolxe care a devenit zeul lor. Acest lucru a fost posibil şi datorită Ciobanului: „De când ne-ai coborât din visuri / vestea lui Zamolxe zeul / e linişte –n cetate ”. Culegătorii viei cred ca Ciobanul este sfânt: „Tu eşti sfânt”.
Apare un grup de copii care se tem de acest Cioban şi se feresc de dansul bacantelor. Atmosfera dionisiacă este completată de strigăte şi urale: „Ehove! Ehove!”
În tabloul al doilea îl reîntâlnim pe Zamolxe în peştera sa, unde apar două personaje simbolice: Moşneagul şi Tânărul (pot fi considerate întrupări ale Dumnezeirii, mai ales că Tânărul are coroana de spini pe frunte). Zamolxe se hotărăşte să se întoarcă între oameni : „Să plec a doua oară-n ţara care m-a-nşelat?” pentru că Orbul îi cere această jertfă: „Vino , Orbule, vino- / să-ţi durez un vad / spre viaţa noroadelor.”
Tabloul al treilea îi aduce în prim plan pe Magul şi pe Cioplitorul grec, plimbându-se noaptea în „şes întins” sub „Calea laptelui”; Cioplitorul a început să făurească statuia lui Zamolxe. Aflăm acum ce fel de popor sunt dacii: „nu nasc om din om”, un popor care „nu trăieşte”, ci „se trăieşte” şi „cum un fulger nu e om – / tot atâta de puţin e dacul om”, pentru că e un neam „sălbatic, chinuit, orb, straniu şi veşnic frământat”.
Actul al treilea o surprinde pe Zemora, „tânără şi sălbatică”, „cu ciulini în părul despletit”, o copila curioasă şi inocentă. Ea este cea care l-a ajutat pe Zamolxe să prindă un roi de albine. Cei doi sunt simboluri ale frumuseţii şi tinereţii, ale înţelepciunii, ale aspiraţiei către absolut, Zemora năzuind spre soare şi pădure ca orice fiinţă pură, primară, sălbatică: „Hoinăresc spre soare”. Nu îl recunoaşte pe străinul întâlnit în livadă, aşa că nu îi poate spune că Cioplitorul îi pregăteşte un chip din marmură cioplit. Zamolxe se îndreaptă spre cetate unde zăreşte mulţimea care se adună pentru a-l slăvi pe el şi intră în templu. Acolo, Magul săvârşeşte ceremonialul în calitate de preot al lui Zamolxe. În templu intră mulţimea, corul de copii cântă imnuri în slava lui Zamolxe, fecioarele vin să se închine statuii noului zeu (printre ele se numără şi Zemora), dar omul Zamolxe dărâmă statuia cu pumnii şi, la rândul lui, este doborât de vreo câţiva ciobani, pentru a fi recunoscut apoi de Ghebosul.
In finalul apoteotic, moartea profetului îi face pe daci să primească în sufletele lor, abia acum, religia Marelui Orb :
„ UNUL
(lângă columna din faţă, către vecinul său)
Zamolxe e mort.
AL DOILEA
Dar ne-a adus pe Dumnezeu.
INTAIUL
Orbul e iarăşi printre noi.
AL DOILEA
Şi-n noi.”
Vechea religie a dacilor e înfăţişată aici ca o contopire a indivizilor cu forţele cosmice elementare. Oamenii acestor locuri simt ca sunt „fulgere”, „izvoare”, „frământări de viaţă ca un imens clocot neistovit”.(Ovidiu S. Crohmălniceanu, „Literatura română şi expresionismul”, p.69).
Preotul Zamolxe, despre care se presupune că a avut o existenţă istorică, întruchipează spiritul „profetic”, „vizionar”, departe de a fi o fire romantică, torturat de setea „absolutului ”, de a împlini cuvântul Marelui Orb. El predică religia Orbului, care ar închipui pe Marele Anonim, „neînţelesul” existenţei. Dar ca să ajungă la revelaţia acestei credinţe, în care Dumnezeu, confundat cu natura, pare un „orb bătrân” („Fiecare e copilul lui -/ şi fiecare îl purtăm de mână”), dacii şi-au lapidat profetul, pe „înaintemergătorul” Zamolx, pentru că dacul e „putere smulsă din potirul uriaşei flori/ el n-are nici iubire pentru sine, nici iubire pentru alţii”.
Practicile şi ritualurile dacilor nu sunt uitate. Ei plâng atunci când se naşte un copil („Pe-aicea se boceşte naşterea”) şi practică jocuri sângeroase pentru a-şi dovedi curajul:
„Ieri am văzut un joc./ Flăcăi săreau peste o suliţă./ Se sprijineau de o prăjină şi zburau /numai aşa-u-hai-hop!/ Când unul dintre ei rămase mort/ cu burta spintecată –n ţeapă, /Ceilalţi începur-a râde-n hohote de stângăcia lui./ Şi totul fu numai un joc.”
Personajele piesei: Magul, Cioplitorul grec, Ciobanul, Ghebosul, Bătrânul, Tânărul sunt simplificări sintetice expresioniste. Magul, în viziunea lui Ov. S. Crohmălniceanu, personifică „spiritul practic, înverşunat să dirijeze necontenit plăsmuirile minţii umane către ţinte utilitare. Pentru el, credinţa e un mijloc de conservare a ordinii teoretice cu care se identifica.”
Atunci când Zamolxe începe să propovăduiască noua religie a Orbului, Magul îi îndeamnă pe daci să îl izgonească din cetate. Răspunzând însă firii acestora, ideile profetului capătă o mai largă răspândire şi ameninţă cu surparea vechilor zei: „C-un bici de fulger/ voi întoarce vremea înapoi,/ şi mâne va fi ieri! /(…) şi-atunci m-apropiu de urechea ta/ şi-ti zic/ grăbeşte-te – / îngroapă-ţi zeii, cioclule bătrân!/ E plin de hoituri cerul tău!”
Pe de altă parte, Cioplitorul grec tălmăceşte învăţătura lui Zamolxe ca o reprezentare primordială a firii, Dumnezeu fiind una cu natura: „el nu zicea: „Trăieşte pentru alţii ” sau „Fii om”, ci „Fii izvor” , „Fii fulger”.
Amândouă personajele sunt voci profetice, vatice, anunţând sfârşitul şi, totodată, naşterea unei lumi; sentimentul catastrofic, precum şi cel al speranţei, al credinţei în apariţia unui „huomo novis” sunt specifice expresionismului. Ov. S. Crohmălniceanu subliniază că prin jertfirea lui Zamolxe din finalul piesei, Lucian Blaga „converteşte «misterul păgân» într-un eres cu ecouri spirituale creştine. Dumnezeu, pentru a se revela, trebuie să-şi sacrifice cuvântul care-l face cunoscut oamenilor.”
Ca în orice dramă expresionistă, conflictul este deplasat în planul cosmic, „personajele sunt mişcate de marile puteri elementare, asistăm nu la ciocnirea unor „psihologii”, ci la înfruntarea „stihiilor” .
Întreaga piesă, mai mult un poem dramatic, se compune dintr-o succesiune de viziuni extatice; prin faţa ochilor ne trec întruchipări ale ameţitorului vârtej care mişcă tot ce exista de jur împrejur. Astfel, Zamolxe îl aude pe Orb în glasul unei mierle; când răsare luna, Ciobanul devine fiară şi îşi sfâşie oile; Ghebosul fură sufletele copiilor şi nu îmbătrâneşte niciodată; via îşi trage seva din sângele morţilor; bacantele trezesc cu glasul lor duhul vieţii.
Influenţat de opera lui Nietzsche („Naşterea tragediei”), la Blaga se desprinde „acel sentiment frenetic al vieţii în care constatăm cu groază şi voluptate fragilitatea tiparelor individualităţii, mai întâi ameninţată, apoi resorbită în curentul eliberator al energiei universale.” (Tudor Vianu, „Teatrul d-lui Lucian Blaga”, în „Scriitori români din secolul XX”, p.76).
Motivul dansului eliberator îl vom întâlni, deasemenea, şi în volumul de versuri „Poemele luminii ”(cu care Blaga a debutat în 1919) :
„O, vreau sa joc, cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu / în mine /un rob în temniţă – încătuşat./ Pământule, dă-mi aripi:/ Săgeată vreau să fiu să spintec /Nemărginirea / Să nu mai văd în preajmă decât cer,/ De – asupra cer, / Şi cer sub mine – (…)”. („Vreau să joc!)
Vitalismul acesta este o manifestare originală a expresionismului căreia i se poate asocia o viziune a „dezmărginirii” eului poetic care „gustă beţia pierderii lui în infinitul şi neistovitul clocot ontic” (Ov. S. Crohmălniceanu); este, în acelaşi timp, o contopire a eului panic cu „Marele Tot”. De aceea, e izbitoare asemănarea lui Zamolxe cu Pan, zeul naturii, „părinte a tot ce trăieşte”: „Acoperit de frunze veştede pe-o stânca zace Pan. /E orb şi e bătrân./ Pleoapele-i sunt cremene,/ zadarnic cearc-a mai clipi,/ căci ochii-i s-au închis – ca melcii – peste iarnă./ Stropi calzi de rouă-i cad pe buze:/ unu,/ doi,/ trei./ Natura îşi adapă zeul.” Universul lor coincide, drama „Zamolxe” fiind publicată în paralel cu volumul de poezii „Paşii profetului”.
Poetul caută această sursă ancestrală, de care vorbea criticul Ov. S. Crohmalniceanu, nu atât în direcţie spaţială, cât pe firul timpului, coborând la „obârşii”, la acel „illo tempore ”, la „misterul păgân ” al lui Zamolxe.
Personajele devin în concepţia lui Blaga „o schemă”, sunt menite „să se abstractizeze”: „Psihologismul, atât de iubit înainte, e încetul cu încetul părăsit. În dramă, în roman, eroii sunt tot mai simple „idei înzestrate cu voinţă”, idei ce mişcă din adâncimi nebănuite omenirea. Fiinţe care condensează în energica sinteză viaţa în una din multiplele ei înfăţişări iau locul caracterelor cu nesfârşite nuanţări şi complicaţii de conştiinţă. Sâmburele vieţii, lucrul în sine, transcendentul sunt căutate cu patima crescândă”. (Lucian Blaga, „Filozofia stilului”).
Expresivitatea limbajului se regăseşte şi în acest poem dramatic, fiind dată de metaforele plasticizante şi revelatorii („Despre Dumnezeu nu poţi vorbi decât aşa: / îl întrupezi în floare şi-l ridici în palme,/ îl prefaci în gând şi-l tăinuieşti în suflet,/ îl asemeni c-un izvor şi-l laşi să-ti curgă lin / peste picioare,/ îl prefaci în soare şi-l aduni cu ochii,/ îl închipui om şi-l rogi să vie-n sat,/ unde-l aşteaptă toate visurile omeneşti”), comparaţii dezvoltate: „Stupul mi-e satul, şi mierea–i curge de pe buze/ ca laptele din gura unui prunc ce-a supt prea mult”, epitete inedite, surprinzătoare („Zemora turburătoarea”) sau enumeraţii plasticizante („Rostogoliţi-vă cerurile, nebunia şi apele”), interogaţii retorice chinuitoare („Mă strigi?/ Mă chemi?/ Din fundul unei mări?”), interjecţii: „Ehei ”, „Ha-ha ”, „E-ha! E-ho!”, precum şi de muzicalitatea versurilor, uneori după model popular: „Nouă preotese verzi/ sar prin codri şi livezi.// Trec răzoarele cu spini,/ sânge curge prin ciulini.// Flutură cu şerpi în vânt/ peste stele şi pământ.//Ele nu cunosc cărări,/ ar juca şi-n fund de mări.// Ducă-se ca un fior/ după dumnezeii lor.// Nebunească–n vai cu chiu/ tot ce-i mort şi tot ce-i viu.”
Prin forţa limbajului metaforic, creând personaje–simbol care întruchipează idei filozofice, prin tragismul condiţiei umane reprezentată într-un mod original, mitul dramatizat „Zamolxe” este opera de cea mai izbitoare factură expresionistă a lui Lucian Blaga. Îl apropie de teatrul expresionist „mai ales tendinţa spre abstractizare şi pasiunea pentru conflictele dualităţilor umane şi teatrul său fiind până la urmă unul poematic…” (Marian Popa, „Lucian Blaga”).
Astfel, Lucian Blaga lasă moştenire o serie de piese de teatru valoroase, reprezentând un reper conştientizat şi asumat al expresionismului în literatura noastră, pentru că, aşa cum afirma şi criticul Ov. S. Crohmalniceanu: „Prin expresionism, mai mult ca prin oricare alta mişcare literară şi artistică, ivită în epoca noastră, o enormă varietate de manifestări ale modernităţii au ţâşnit la suprafaţă. Particularitatea lui e de a le fi făcut sensibile pe toate sub o forma posibilă, virtuală. În aceasta rezidă norocul şi drama expresionismului. Fiindcă a continuat „in nuce” atâtea sugestii de dezvoltare viitoare a artei şi literaturii moderne, a cunoscut o răspândire relativ rapidă şi foarte întinsă. Fiecare şi-a luat din el ce i-a convenit. Expresionismul a fost mai uşor acceptat, exercitând o influenţă foarte largă şi adâncă. Dar, din aceeaşi cauză, produsele literare şi artistice, la naşterea cărora a avut o contribuţie însemnată, au apărut nu rareori sub numele altor orientări. Ca şi cucul, el şi-a văzut foarte adesea progeniturile născându-i-se în cuiburi străine. Expresionismul a şi pierit la un moment dat atât de brusc tot din acest motiv. Alte orientări, pe care el le schiţase, vor căpăta fiinţa şi vor deveni realităţi, substituindu-i-se. În cazul lui, asistăm la o mitologie răsturnată. Nu Cronos îşi mănâncă urmaşii, ci aceştia îl devorează pe el.”

Distribuie: