Spații culturale nr. 22 (9)
Importanţa seriozităţii. Studiu de nimicologie
Et ne nos inducas in tentationem
De regulă, dimineaţa la prima oră, ca să mă pun pe picioare, ascult City FM – un post de muzică rock. Uneori, însă, din cauză că şterg casetofonul de praf, postul se schimbă de la sine. Şi de fiecare dată, ca prin farmec, se opreşte la Sport Total. Unde nişte voci groase, academice, profeţesc, proclamă şi dezbat problematica fotbalului contemporan. Gen: „maseurul de la F.C. Otopeni a declarat că tibia lui Goreaţă poate fi recuperată în timp util înaintea confruntării de maximă importanţă cu Jiul Petroşani”. Aşa o fi, îmi zic, pătruns până la piele de tonul prezidenţial ce trage alarma din difuzoare.
Şi mi se pare normal: cu cât ai de transmis un mesaj mai flenduros, cu atât se cuvine să te iei mai tare în serios, ca să te ia şi alţii la rândul lor. În fond, asemănarea dintre un academician şi un comentator sportiv e maximă. Ambele categorii duhnesc a seriozitate. Ceea ce nu se explică în cazul academicianului, care, în baza activităţii lui, şi-ar putea permite autoironie şi surâs relativizant. Cu atât mai jalnică este morga, cu ea cât se suprapune unor preocupări într-adevăr serioase.
Axiomă: lipsa de umor la un intelectual este păcat de moarte! De exemplu, Freud se lua atât de tare în serios, încât în Autobiografia lui lansează o enormitate: după ce s-a logodit cu cea care avea să-i devină soţie, a stat patru ani departe de ea, răstimp în care a bombardat-o cu scrisori de dragoste înflăcărate. După doi ani, s-a decis să facă un drum s-o vadă. Zice el mai apoi în Autobiografie: dacă n-ar fi fost vizita cu pricina, cu siguranţă ar fi devenit faimos mai devreme. Chiar şi aşa, nu-i reproşează nimic partenerei sale. Deh, ce să spună şi el…
Seriozitatea poetică şi cea filosofică
Tot foarte în serios s-au luat şi poeţii englezi care au participat la primul război mondial. Dintre ei, cei mai faimoşi sunt William Owen, Siegfried Sassoon şi Isaac Rosenberg. Ultimul dintre ei, deşi evreu şi măcinat de tuberculoză, se înrolează voluntar şi sfârşeşte într-o luptă corp la corp cu un soldat inamic. Fapt este că poezia supravieţuitorilor evoluează destul de repede de la entuziasm belicos la dezamăgire şi sarcasm. Înainte de a lua ceva în serios trebuie să cunoaştem acel ceva din mai multe unghiuri, pentru că puţine lucruri pe lumea noastră tridimensională, deci limitată, sunt ceea ce par a fi. De unde şi încercarea disperată a filosofilor, atât de ridiculizaţi în veacul pozitivist şi în cel tehnologic-consumist, de a aproxima lucrul-în-sine.
Dar pentru că vorbim de seriosul academic, îmi aduc aminte cât de depreciată era literatura pe când eram student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Cu foarte puţine excepţii, profesorii de aici o considerau o futilitate. Când studiam romane, se făcea abstracţie de formă, avându-se în vedere numai conţinutul. După ce am părăsit facultatea respectivă, ca urmare a unui conflict cu Gheorghe Vlăduţescu legat de categoriile aristotelice, şi a trebuit să returnez bursa pe doi ani de zile, am putut rămâne fidel crezului meu estetic conform căruia Dumnezeu a creat lumea cu mult stil, iar stâlpii de susţinere ai stilului sunt ironia şi flexibilitatea mentală, acceptarea unor soluţionări diverse. Revin acum, în plină bătrâneţe tinerească, şi afirm că nu contează ce spunem-facem, ci cum spunem-facem. Pentru că detaşarea înseamnă aristocraţie şi, până la urmă, obiectivitate. În acest sens funcţionează preceptul latin nil admirari! Şi mai ales a se evita admiraţia de sine însuşi. Ce folos că ne-am umplut capul cu învăţătură dacă ea nu se reflectă plăcut în comportamentul nostru? Să nu uităm şi de iniţierea adevăraţilor asceţi yoghini, care trebuie să-şi „depolueze” mintea de orice cunoaştere lumească pentru a fi capabili să se deschidă înspre transcendent. Săptămâni în şir aceştia meditează într-o cameră fără tavan, expusă cerului liber, şi încetul cu încetul îşi curăţă mintea de cunoaştere, rămânând numai cu structurile cerebrale edificate de cunoaştere.
Seriozitatea de morgă
Morga academică, politicianistă ş.a.m.d. reflectă înţepenire, fanatism, obtuzitate. De exemplu, un cercetător ca Max Müller lua atât de în serios lingvistica, încât se hazarda în concluzii de genul: mitul ar fi o „maladie a limbajului”, o „insuficienţă” depăşită prin personificare şi metaforă. Blocaţi în aceeaşi părere simplistă rămăseseră şi unii dintre profesorii mei de la Filosofie, după care metafora era un semn de slăbiciune a gândirii, o incapacitate de a te exprima cartezian, clar şi distinct. Incapabili să facă distincţia între metafora tocită, paştizată, şi cea înnoitoare, uimitoare prin asocierea de elemente disparate, ei condamnau, de fapt, artisticul. Ceea ce nu-i făcea deloc mai limpezi în exprimarea gândirii proprii, ci mai degrabă cursurile lor aduceau cu „un temps de demoiselle: ni pluie, ni vent, ni soleil”. Puteai la fel de bine să asculţi primele 5 minute ale expozeului vreunuia dintre ei, după care să-ţi introduci căştile în urechi ca să asculţi o muzică bună, apoi le scoteai cu 5 minute înainte de sfârşit şi auzeai aceleaşi chestii enunţate în minutele de deschidere.
Dacă de la politicieni, sportivi şi afacerişti rareori se poate aştepta o relativizare inteligentă, cu intenţii euristice, expectaţiile sunt mari când vine vorba de intelectuali. Expectaţile mele, căci ale lui Allen Ginsberg nu: „Businessmen are serious. Movie/producers are serious. Everybody’s serious, but me” (America). Şi totuşi, intelectualii ştiu foarte bine că lumea este clădită ca un joc-test care nu e menit să dureze. Cronos se joacă: creează şi anulează prin ingurgitare. Cronos e hămesit, „sfânt trup şi hrană sieşi” (Ion Barbu). Atunci, de ce luăm lumea în serios până la a fi seci, răi, automatizaţi şi predictibili? Ceea ce ne ţine departe atât de continentul tragicului, cât şi de cele ale comicului. Căci înclin să-i dau dreptate lui Jean-Marie Domenach: „Există <
Ce minunat ar fi ca într-o bună dimineaţă, după ce am dereglat iar posturile radioului ştergând praful, să cad pe Sport Total şi să-l aud, ca prin minune, pe John Berryman, dezbătând lejer despre epistemologia pierderii. Căci numai el şi mai ales el ar avea dreptul să vorbească la radio despre fotbal ca şi cum şi-ar recita faimosul The Ball Poem: ”What is the boy now, who has lost his ball,/What, what is he to do? I saw it go/Merrily bouncing, down the street, and then/Merrily over—there it is in the water!/No use to say ‘O there are other balls’:/An ultimate shaking grief fixes the boy/As he stands rigid, trembling, staring down/All his young days into the harbour where/His ball went. I would not intrude on him,/A dime, another ball, is worthless. Now/He senses first responsibility/In a world of possessions. People will take balls,/Balls will be lost always, little boy,/And no one buys a ball back. Money is external./He is learning, well behind his desperate eyes,/The epistemology of loss, how to stand up/Knowing what every man must one day know/And most know many days, how to stand up/And gradually light returns to the street/A whistle blows, the ball is out of sight,/Soon part of me will explore the deep and dark/Floor of the harbour. I am everywhere,/I suffer and move, my mind and my heart move/With all that move me, under the water/Or whistling, I am not a little boy”.
Adrian Dinu Rachieru: Eminescu după Eminescu
Cu evident caracter polemic, încă din Argument, cartea lui Adrian Dinu Rachieru, Eminescu după Eminescu, stabileşte de la început o ierarhie – arhicunoscută, de altfel, dar ignorată dintr-o mulţime de motive – între autori care contează şi, prin analogie, care „nu”. Lucrarea sa, preponderent eseistică, are ca obiectiv receptarea lui Mihai Eminescu, a scrisului, dar şi a personalităţii lui, atât în contemporaneitatea poetului, cât, mai ales, după Eminescu, fiindcă, pornind de la opinii individuale sau de la curente de opinie, autorul, ca şi alţii, de fapt, pe care-i aminteşte, observă că nu există un singur Eminescu şi precizează că nu-şi propune să descopere în textele eminesciene răspunsuri definitive, soluţii miraculoase la problemele şi litigiile epocii noastre, pe care o apreciază ca fiind confuză şi fluidă.
Cele şapte capitole investighează felul în care, de-a lungul timpului, critica şi istoria literară au abordat problematica eminesciană şi se bazează pe o largă şi pertinentă cunoaştere, atât a vieţii şi a operei poetului, cât şi a literaturii critice generate de acestea, criticul literar şi sociologul A. D. Rachieru, căutând să păstreze echilibrul în afirmaţiile pe care le face, linia de mijloc, spre a se feri de catalogări extremiste, între sanctificare şi sacrificare, deşi, aşa cum recunoaşte, bineînţeles, o lectură virginală, fără „predeterminări”, nu e cu putinţă.
În esenţă, cartea aduce în discuţie: „PROBLEMA EMINESCU” – UN RĂZBOI IMAGOLOGIC; ANII FORMAŢIEI; AMPRENTA BUCOVINEANĂ; DESPRE „REACŢIONARISMUL” EMINESCIAN; EMINESCU ŞI TEZA „FORMELOR GOALE”; CHESTIUNEA BASARABEANĂ; ROMANUL EPISTOLAR (O iubire de altădată şi „rostul femeii române”); EMINESCU ŞI CANONUL LITERAR ROMÂNESC, precum şi relaţia dintre EMINESCIANISM ŞI EMINESCOLOGIE.
Autorul porneşte de la date incontestabile, şi anume că în memoria noastră culturală, Eminescu „funcţionează” ca brand şi enumeră apoi argumentele care-i fixează, în opinia sa, acest statut: excepţionalitatea operei, destinul martiric, investiţia imaginativă, şirul de scandaluri pe versantul receptării, sensibilitatea publică şi consensul emoţional, toate acestea asigurându-i identitatea simbolică idolatrizantă.
La observaţiile de mai sus, A. D. Rachieru adaugă un aspect, asupra căruia Garabet Ibrăileanu a atras atenţia încă din 1917, şi care consideră că nu trebuie neglijat, legat de reprezentativitatea noastră spirituală, mai exact că poporul român are un bipolarism spiritual, pe axa Eminescu-Caragiale, constituind o „regalitate literară”.
Hermeneutica receptării fenomenului Eminescu are în vedere un număr consistent de autori, aparţinând unor generaţii diferite, influenţaţi, fireşte, atât de exegezele de până atunci, cât şi de curentele contemporane lor. Trecând prin studii ample sau prin referiri mai mult sau mai puţin documentate, dar marcate de idiosincrazii ineluctabile, A. D. Rachieru analizează cu luciditate, sine ira et studio, sau doar aminteşte teze care dovedesc faptul că, indiferent cum l-ar cota, poetul rămâne, şi pentru cel care-l adulează, dar şi pentru detractori, o provocare, fără să mai poată avea vreun aport, din moment ce, bineînţeles, Eminescu nu poate controla devenirea imaginii sale, în schimb, spunem noi, are un merit pentru care ar trebui să-i fie recunoscători inclusiv cei care îşi fac un ţel din a-i demola statutul axiologic, fiindcă numai atingându-se de orice este legat de această instituţie naţională devin oarecum vizibili şi ei. Iar acest lucru e posibil pentru că toţi „mititeii” care vorbesc / alcătuiesc vreo pagină neroadă, nu vizează, conştient sau nu, decât propria înălţare, la adăpostul numelui său.
În această luptă ideologică şi imagologică, pe marginea (de obicei şi la propriu!) operei şi a personalităţii care a creat-o, A.D. Rachieru remarcă existenţa unor curente dominate de poziţii extremiste, fiindcă Eminescu ori e idolatrizat, considerându-se orice gest scris al său ca locuind domeniul capodoperei, ori se caută cu obstinaţie desfiinţarea imaginii sale din conştiinţa lumii, în cele mai multe dintre cazuri – de o parte şi de alta – fără a se recurge la cel mai elementar şi necesar demers iniţial: lectura, pe cât posibil, integrală a moştenirii eminesciene.
Aceste controverse însă, oricât de acerbe, au, după cum observă autorul lucrării, o neîndoielnică latură – măcar – pozitivă: Din fericire, posteritatea eminesciană e vie şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală cu iz funerar.
Adrian Dinu Rachieru selectează cu rigurozitate esenţialul fiecărui text – favorabil sau denigrator – de critică literară, referitor la Eminescu, dintre cele pe care le vizează, pornind de la perioada contemporană poetului şi ajungând la critica de azi, şi, fără exaltări gratuite, atrage în mod repetat atenţia asupra esenţialului pe care, cum am mai arătat, majoritatea celor care se inflamează legat de acest capitol cultural, dar şi ontologic al nostru, îl ignoră, şi anume că lectura – imperativul lecturilor – e condiţia sine qua non a direcţionării către un adevăr cât mai aproape de ce înseamnă Mihai Eminescu, dincolo de clişeele letale pentru un asemenea demers.
O altă condiţie a unei interpretări juste a lui Eminescu, pe care o aminteşte criticul e aceea ca opera să fie interpretată ţinându-se cont de circumstanţele epocii în care a fost creată: Eminescu, nu spunem o noutate, trebuie aşezat în realitatea concretă a unui timp.
Vorbind despre Anii formaţiei. Amprenta bucovineană, criticul începe prin a aminti ipotezele privitoare la originea etnică a poetului, multe dintre ele fanteziste (rus, rutean, turc, armean etc.) şi – scoţându-le din ecuaţie – subscrie, aşa cum afirmă, spuselor lui Călinescu, potrivit căruia Eminescu este ardelean, însă apreciază că, indiferent de sângele care-i curge în vene, Bucovina rămâne leagănul formaţiei sale moral-spirituale, dar aminteşte, totodată, conexiunile numeroase şi esenţiale pe care le-a avut cu Transilvania prin fii şi fiice ale acestei părţi de pământ românesc: Aron Pumnul, Iosif Vulcan, Titu Maiorescu, Veronica Micle etc.
Sunt prezentate apoi tribulaţiile, tatonările, contradicţiile începuturilor lui Eminescu, dar şi ale celor care i-au asistat geneza întru poezie (I. G. Sbiera, T. V. Stefanelli, Iosif Vulcan, Iulian Grozescu etc.) sau ale celor care au cercetat aceste începuturi şi pecetea ocazionalului pusă asupra lor, tendinţă care, după unii exegeţi (Cristian Livescu), ar fi fost absorbită de acţiunea jurnalistică.
Sintetizate atent, datele formării lui Eminescu, din perspectiva lui A. D. Rachieru, oferă o imagine coerentă a eforturilor poetului, sprijinite adesea de ale lumii pe care a străbătut-o, de a împlini strădaniile zămislirii. Faliile întrevăzute din parcursul existenţial eminescian denotă, pe de altă parte, apetenţa poetului pentru tot ce constituie realitatea, de la cea românească, trecând prin Europa în ansamblu şi până în fascinanta Indie, fiindcă, punându-l în balanţă cu Maiorescu (un om construit şi îngheţat într-o formulă, cu incontestabilă influenţă în statuarea – corectă sau nu, aceasta se mai discută – locului poetului în literatura română), Eminescu e, în opinia lui A.D. Rachieru, un ins centrifugal, mereu ispitit de imboldul căutărilor.
Multe dintre observaţiile pe care le face autorul lucrării de faţă, le oferă spre meditaţie cititorului. De pildă, pornind de la o notă din jurnalul lui Maiorescu, dezamăgit de neputinţa de a-l monitoriza pe poet, împingându-l spre asumarea unor direcţii induse de el, în care criticul junimist exclamă: grea epocă Eminescu, Rachieru lansează, retoric, întrebarea: Să înţelegem de aici că „aranjorul internării”, în acea tenebroasă zi de 28 iunie 1883, a premeditat „capturarea” incomodului Eminescu?
Capitolul Despre „reacţionarismul” eminescian continuă pledoaria, căreia – mutatis mutandis – i se poate aduce în subsidiar afirmaţia lui E. Lovinescu, potrivit căreia operele clasice sunt admirate de toţi şi necitite de nimeni, şi critică, în context, ceea ce numeşte etichetologie, preocupată de încadrarea neapărată a poetului într-o clasă, de cele mai multe ori fără să se ţină seama de ansamblu, încât ceea ce glorifică unii dintre autori face obiectul contestaţiei acerbe a celorlalţi. Criticul atrage însă atenţia că Eminescu nu trebuie privit prin prisma vieţii politice de azi, pentru că, evident, Eminescu nu a fost un îngust doctrinar de partid. El apreciază organicismul eminescian şi consideră că o apropiere fără prejudecăţi de scrierile poetului ar releva prospeţimea acestora şi ar fi benefică pentru România posttotalitară, ale cărei convulsii sunt date de o ciudată pendulare cu accente exclusiviste, între autarhia naţională şi retorica internaţionalistă.
Lăudabil, între altele, este şi faptul că A.D. Rachieru nu se limitează doar la a aduce opinii privitoare la tot ce a însemnat şi ce a devenit moştenirea eminesciană, ci sancţionează o seamă de aserţiuni prin care diverşi autori caută să răstoarne cu orice preţ imaginea consacrată sau, măcar, să ia poziţii spectaculoase prin care să iasă în evidenţă, fie şi scandalizând.
Păstrând, în continuare, tonul polemic, A. D. Rachieru analizează atitudinea lui Eminescu în problema formelor fără fond, iar apoi chestiunea basarabeană, remarcând aceeaşi privire lucidă, sinceră, dedicată dezinteresat progresului naţional, sancţionând „cangrena morală”, molima demagogiei, una dintre tarele societăţii româneşti, de atunci şi de mereu. Recunoscând că există o „emotivitate naţională” legitimă când e vorba de poetul-nepereche, criticul nu ezită să-i opună acţiunii constructive eminesciene peisajul românesc actual când răsturnarea valorilor a devenit preocupare cvasigenerală a celor care întocmesc în pripă clasamente, într-un context invadat de agresiune veninoasă şi mâncărime generalizată, când se petrece jalnicul spectacol al spălării biografiilor etc., încât mirarea lui Emil Cioran, formulată într-o scrisoare către C. Noica, pe care o citează Rachieru, şi anume că a putut apărea printre noi e perfect justificată.
Cartea consacră un capitol şi iubirii, apreciind gestul publicării volumului de scrisori Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit ca pe o replică la consacrata imagine a poetului, construită de Titu Maiorescu şi intrată în mentalul colectiv românesc, după care, pentru Eminescu, femeia la care visa era copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Mai mult, criticul contemporan vede în Veronica Micle factorul salutar, implicându-se până la jertfă în sprijinirea continuării activităţii creatoare a poetului când acesta era pe punctul de a renunţa, cu riscul de a-şi asuma un stigmat nemeritat în conştiinţa posterităţii.
Aşadar, cartea lui Adrian Dinu Rachieru, adăugându-se ca o luare de poziţie pertinentă, bazată pe o documentare justă asupra receptării eminescianismului, subliniază, în repetate rânduri, că poetul, citat cu elan şi tot mai puţin citit, dincolo de obligativităţile didactice, în ciuda tuturor eforturilor de vreun fel sau de altul, rămâne un versant provocator, o formă indubitabilă de cunoaştere şi de autocunoaştere, nu numai pentru cei care se apropie de el, ci si pentru generaţiile sau epocile din care fac parte, însă o dreaptă înţelegere necesită o condiţie, tot elementară pe care a formulat-o poetul însuşi şi cu care îşi încheie, tot polemic, lucrarea criticul contemporan: pentru a mă-nţelege trebuie crieri.
Florin Dochia: Prins în lumea cuvintelor
Eseurile lui Florin Dochia, din volumul Prins în lumea cuvintelor – Editura Premier, Ploieşti, 2012 – îl dezvăluie încă din prima pagină pe autor ca fiind un cititor extrem de profund, pasionat, care se apropie de carte activ şi interactiv, operând taxonomii, bazându-se pe repere axiologice, formate şi formulate printr-o lungă şi complexă lectură, textele care îl alcătuiesc fiind însoţite de o solidă şi de calitate bibliografie, valorificată atent şi raţional.
Primul eseu, Dulcea sclavie a cititului, poate fi considerat o prefaţă a întregii cărţi, în care sunt identificabile elemente de artă poetică – a scriitorului şi, totodată, a cititorului –, fiindcă autorul subliniază, pornind de la repere teoretice solide (Alberto Manguel, Jorge Luis Borges etc.), raportul dintre cititor şi autor şi relaţia fiecăruia cu cartea, observând că ambii sunt „eroii” acesteia, nu doar cel care o creează, pentru că receptorul însuşi o amplifică, din moment ce o carte are tot atâtea feţe câţi cititori, astfel că ei sunt şi autori, pentru că «rescriu» rescriindu-se / redefinindu-se pe sine. Continuând clasificarea instanţelor comunicării artistice şi apelând la opiniile lui Roland Barthes, Florin Dochia face distincţie între lectorul profesionist şi cititorul obişnuit şi, în consecinţă, stabileşte clasificări şi la nivelul lecturii, vorbind, de asemenea, despre circumstanţele producerii acesteia şi, totodată, identifică asemănările şi deosebirile dintre citit şi actul creaţiei.
În Sfârşitul a trecut. Suntem dincolo de el, cu argumente şi cu instrumente ale filosofiei, autorul pleacă de la afirmarea polisemantismului postmodernismului, în a cărui paradigmă include apoi, raportându-se la aserţiuni ale lui Cioran, Bachelard, J. Baudrillard, şi, mai înainte, ale lui Nietzsche, dar şi ale altora, contemporaneitatea, analizându-i angoasele, disperările de ordin ideologic şi ontologic şi amintind convulsiile care le-au punctat, fără ca vreuna dintre teoriile doar amintite sau disecate să reprezinte panaceul lumii noastre, mai ales că, mutatis mutandis, omenirii, prin însuşi faptul de a-şi conştientiza fiinţarea, îi sunt imanente neliniştile epistemice, având ca obiect principal de studiu propria sa existenţă.
Opiniile despre valoare denotă, la fel ca şi celelalte aspecte asupra cărora se apleacă Florin Dochia, o analiză pertinentă, justă, documentată, cu toate că e vorba de un domeniu asemenea nisipurilor mişcătoare, ale cărui criterii sunt, în general, repede schimbătoare, cu vremurile, fiindcă, aşa cum menţionează eseistul, a recurge azi la canoane din secolul al XIX-lea ori din prima jumătate a secolului al XX-lea nu duce nicăieri sau duce la fundătură, după cum viaţa noilor canoane este foarte scurtă şi ea.
Convingerea scriitorului este că, în actualitate, accentul pe efemer, pe copie, coroborat cu absenţa criteriilor, constituie cauza degringoladei manifeste din plan spiritual. Atitudinea autorului cărţii, cinic-ironică, îşi ia în sprijin cuvintele lui Einstein, potrivit cărora Inteligenţa e o constantă, iar populaţia planetei, în continuă creştere. Cu vervă şi talent de pamfletar, Florin Dochia ia în discuţie fenomenul literar, analizându-i configuraţia şi încercând să intuiască sursa psihologică a impulsului literar care-i scoate dintr-un anonimat sigur şi decent pe unii, aruncându-i într-un domeniu cu statut de violon d’Ingres. Însă, ceea ce e şi mai nociv, această conjunctură îi face să creadă că sunt într-adevăr scriitori, din moment ce, din motive meschine cel puţin, unii decidenţi din domeniu le susţin aberanta şi deraianta direcţie pe care au plecat. Summul acestei traiectorii se petrece când asemenea „scriitori” sunt propulsaţi chiar în poziţii din care – deşi sunt erori în domeniu – ajung, la rându-le, să decidă, fireşte eronat, cu idiosincraziile inerente faţă de cei pe care-i simt cu adevărat talentaţi
Analizând «biotopul» cultural, Florin Dochia reliefează părţile bune şi pe cele rele, apreciind că fenomenul relansării lecturii este, poate, singurul aspect pozitiv în marasmul cultural contemporan. Că există cărţi care au schimbat lumea, eseistul nu are nicio îndoială, câtă vreme excursul pe care-l face în istoria omenirii dovedeşte cu prisosinţă acest lucru, oferind, în acelaşi timp, argumente în sprijinul afirmării ideii că originea reală a gândirii o constituie nu apariţia cuvântului pur şi simplu, ci naşterea cuvântului scris, care asigură cu adevărat perpetuarea informaţiei, iar, în acest sens, autorul cărţii aminteşte câteva dintre scrierile care, în viziunea sa – şi nu doar a sa – au schimbat faţa lumii, indiferent de direcţia în care au făcut-o (Biblia, Coranul, Manifestul Partidului Comunist, Aşa grăit-a Zarathustra, a lui Nietzsche), însă, mai mult, extinde observaţia, afirmând că orice scriere-notare a schimbat lumea, începând cu picturile rupestre, iar fenomenul se petrece, fie la vedere, fie underground.
Pamfletar-eseistic, autorul lucrării abordează, de asemenea, o problemă frecvent dezbătută, cea a insuficientei cunoaşteri a literaturii române în străinătate. Eseistul consideră că – în această privinţă – impedimentul limbii e doar un pretext sau, mai de grabă, o scuză a nereuşitei, iar adevărata pricină o formulează oarecum silogistic: Bariera limbii este o falsă problemă. Dar bariera viziunii asupra lumii contemporane, asupra realităţii şi a ficţiunii este reală. Nu ajungem la cititorul occidental pentru că nu ştim ce să-i dăm. Şi nu ştim ce să-i dăm pentru că nu ştim ce vrea.
Exemplul lui Milan Kundera, care a reuşit să se impună părăsind ţara natală, realizările excepţionale ale acestuia din domeniul romanului şi teoriile despre roman se constituie în speranţe, în primul rând pentru lumea literară: Milan Kundera este unul dintre cei care ne avertizează: paznici ai omului viu, sensibil şi ambiguu, dar nu mai puţin raţional.
Într-o lume în continuă transformare – că doar panta rhei! – reperele de orice fel dispar sau, fiind efemere, nu mai folosesc decât la deplângerea ineficienţei lor. Trăim, aşadar, constată eseistul, într-o lume în stază, în care însuşi conceptul de libertate nu mai poate fi definit din lipsă de repere. O formă de libertate în exces însă, pe care o relevă viaţa cotidiană şi la care se opreşte autorul cărţii, este cea lingvistică, manifestată în unele pagini care sunt / se proclamă de literatură artistică şi în care dezinhibarea merge până la pornografie, oferind în felul acesta publicului, în exces, ceva la care accesul, până în 1990, era doar underground. Dezavuând asemenea scriitură, Florin Dochia subliniază sporirea derutei axiologice din literatura română actuală.
O altă dimensiune a literelor contemporane, la care se opreşte, de asemenea, scriitorul şi eseistul, este manifestarea unei intense activităţi virtuale, printr-un număr incalculabil de inşi, constituind generaţia ascunsă, cu preocupări în acest domeniu, având însă o trăsătură superioară faţă de generaţiile mai noi ale hârtiei, aceasta fiind ceea ce el numeşte dependenţa faţă de lectură.
Cartea de faţă exprimă preocuparea autorului nu numai pentru cultura din spaţiul românesc. Urmărind, de pildă, traseul parcurs de disidentul rus Alexandr Zinoviev, în eseul Orwell în ţara lui Dostoievski, observă avatarurile trăite de acesta, din momentul când devine indezirabil pentru regimul comunist din ţara sa şi până când Occidentul care, în fine, îl primise, deschizându-i-se, după ce cărţile acestuia ajung să aplice aceeaşi satiră societăţii în care se refugiase, ca şi celei ruseşti, îi retrage simpatia cu care îl înconjurase până atunci. Ceea ce e firescul nefirescului, de fapt, e că, spunând adevărul, ajunge să fie boicotat şi de Rusia, dar şi de Occident, fiindcă e plictisitor (pentru public) să ai dreptate. Ba chiar e periculos.
Şi, cum o dezbatere despre literatură, în general, nu poate eluda problema existenţei elitelor, Florin Dochia formulează o serie de considerente privitoare la raportul dintre realizările spirituale ale acestora şi cultura de masă, subliniind caracteristici ale fiecăreia, raportate, mai ales, la defunctul regim comunist. Observaţii juste, precum conservarea elitelor înseamnă conservarea valorilor sau: dreptatea nu este de partea celor mulţi, ci de partea celor conştienţi ori: cultura nu este democratică etc., prin tonul sentenţios, relevă o preocupare constantă şi profundă a autorului în această direcţie.
Cum mass-media şi, în primul rând, latura ei reprezentată la televizor constituie parte sine qua non a existenţei contemporane, Florin Dochia analizează, de asemenea, aportul acestora forme de comunicare la configurarea vieţii noastre lăuntrice. Plonjonul în real acutizează disconfortul trăit de autor, observator atent al unei realităţi contondente, a cărei mizerie morală favorizează mizeria celorlalte laturi ale vieţii, perpetuată însă cu tenacitate de un popor în stare să uite mereu erorile şi să meargă înainte repetându-le, cu un fel de autosadism.
Talentul artistic al autorului se manifestă pe parcursul cărţii – de exemplu în descrierea Târgoviştei, din eseul Infern înseamnă să uiţi – , însă nu intenţia artistică prevalează în aceste pagini, de-a lungul cărora se remarcă o notă de pesimism, alimentată din belşug de argumente oferite atât de realitate, cât şi de literatură, de vreme ce la scara eternităţii totul e vacs! Iar asta, cu atât mai mult cu cât din această viaţă nu iese nimeni viu!
Cartea este traversată de un număr mare de trimiteri la personalităţi ale spiritualităţii româneşti şi străine, între care Emil Cioran, Eugen Ionescu, Umberto Eco, Sartre, Camus, Le Clézio, Gide etc., care subliniază rafinamentul şi profunzimea lecturilor autorului ei, care-i certifică judecăţile formulate şi-i susţin observaţiile privitoare la frecventa confuzie a valorilor în derulare astăzi, inclusiv, uneori, la decernarea unor premii prestigioase, între care chiar şi a Nobelului.
Cu titluri care promit conţinuturi incitante, de interes întâi pentru cei preocupaţi de lumea literelor, Prins în lumea cuvintelor este, aşa cum am arătat, o carte scrisă cu o inteligenţă, un rafinament, o limpezime a ideilor şi un patos deloc mimat, care fac din însăşi existenţa unui asemenea document de lectură, de preţuire, de vieţuire întru perpetuarea universului literelor, o speranţă că, dincolo de avertizările scepticilor, cartea nu va pieri, indiferent de forma pe care o va lua.
Privind din /printre Balcoanele roşii ale istoriei
Penultimul volum de versuri al lui Petrache Plopeanu, Balcoanele roşii, apărut în 2011, la Editura Editgraph, Buzău, cu o postfaţă semnată de Valeria Manta Tăicuţu, este, aşa cum ne-am obişnuit din cele publicate până acum de autor – Mire pe geamul oglinzii, Blasfeminitate, Bufonul cerşetorului –, o lucrare unitară, în ciuda impresiei pe care o creează, la început, susţinută de un limbaj artistic la structurarea căruia concură toate registrele stilistice ale limbii române, de scriere prolixă, fiindcă, încă din titlu şi din subtitlu (dar şi prin imaginea de pe copertă, care este tot creaţia sa), în manieră postmodernistă, poetul îi induce lectorului o abordare / interpretare cel puţin dublă, prin aluziile istorico-politice şi cele erotice, fiindcă, în fond, balcoanele, ca element de arhitectură sau de limbaj (argotic) – unde, de fapt, tot la „arhitectură” se face trimitere – fac aluzie la nuri: ideologici sau fizici, din moment ce, atât politica, în fiecare etapă a evoluţiei umane, cât şi femeia sunt – sau par – seducătoare sau încântătoare, adică nurlii şi în plasa lor cad cei mai mulţi.
O densitate excepţională de imagini artistice ilustrează acest dublu referent, alcătuind o panoramă a sensibilităţii umane, îndeosebi într-o etapă a istoriei, dar şi a isteriei ei, văzută din perspectiva unui intelectual la pândă, care, asemenea unui cronicar, implicat în „acţiune”, însă manifestându-se mai ales apolinic, îşi foloseşte energia uriaşă pentru a înregistra, ca un seismograf, mişcările lumii, fără să facă economie de cinism, manifestându-se ironic-fantezist, ajutat să se descurce printre iţele atât de complicate ale universului investigat de prietenul / geamănul său, al cărui „portret” îl construieşte succint din date reţinute aleatoriu, a căror relevanţă e, oricum, greu de presupus: prietenul meu cu gamba piciorului drept mai groasă decât faringele de elf. Cu o imaginaţie debordantă, poetul aduce aici o întreagă arcă a lui Noe, în care se regăsesc, pentru a fi salvate de uitare, cu scopul de a nu se repeta, gestaţia de muscă africană mascată / cu dungi de tergal lipsit de cusătură pe tiv; pieptul plin de decoraţii al poemului; mata hari din budoarul armatei / franceze ori germane; tabăra internaţională de echilibristică amatoare; marea revoluţie de împrăştiere a ddt-ului; gripa porcină; replicile preferate ale lui bocassa la deschiderea / frigiderului cu soarele japoniei desenat pe radiator etc., etc. Impresia de cronică e susţinută la nivel structural de titlurile ample, adesea explicative (dar şi „explicaţiile” sunt aparent halucinante: nu trageţi în cizmari. manual de unică folosinţă pe gustul marilor lideri; reclamă masticabilă cu aromă de banane. specii pe cale de apariţie intempestivă; curs de înţelegere a vorbelor nerostite. înregistrarea culorilor cu o marcă inevitabilă ş.a.m.d.) şi, de asemenea, de verbele la imperfect.
Cum poetul este şi îşi revendică apartenenţa la postmodernism (poemul acesta nu poate avea pretenţia de ordine fiind un poem postmodernist), elementele de intertextualitate, aluziile livreşti (trenul vine şi vine / calcă totul în picioare; vreau să aud coloanele de proletari prin / venele mele să fiarbă-n vene răzvrătirea…). Şi tot în manieră postmodernistă, punctuaţia este, în general, abolită, iar (aproape) toate cuvintele sunt scrise cu iniţială mică, aici şi ca o formă de protest, într-o lume şi într-un timp în care expresia a rămas suspendată şi nemişcată la fel ca frânghia / cu un spânzurat timid la capăt. Pe de altă parte, aluziile livreşti (povestea poveştilor), deraierile frazeologice sau lexicale creează şi susţin spiritul ludic-cinic al poemelor, într-un fel de – trăsătură naţională! – haz de necaz: hai la lupta cea mare hoţ cu hoţ să ne unim; tocilari din toată lumea uniţi-vă; reacţionari din toate ţările uniţi-vă; cu televizoru’ aţi stricat toporu’.
Acest univers roşu, eterogen, pe care poetul îl construieşte şi îl stăpâneşte cu o luciditate constantă, populat de o sumedenie de nume care amintesc de oameni despre care s-a scris sau au scris istorie, constituind o parte din fauna de pe maluri naţionalizate sau fauna de pe malul stâng, parte din tătucii de pretutindeni (bocassa, mao, ho şi min, amin dada), punctat de slogane sau fragmente de slogane comuniste / comunistoide (ascuţirea luptei de clasă; mânie proletară; mândră corabia meşter cârmaciul; ultima brazdă burgheză electrificată etc.), stând la cheremul croitorului marxist, alter ego al lui Procust sau chiar procust al II-lea, este, cu alte cuvinte, lumea unchiului ho („ho” – aluzie la numele conducătorului comunist, dar şi interjecţia care exprimă opunerea la mişcare şi, deci, la progres), care este antitetică lumii unchiului sam.
Nu lipsesc din volum nici elementele alegorice, de pildă salamandrele, rinocerii, bucătăreasă, croitorul, cizmarul, surprinse într-un periplu aiuritor, de la biologic la ilogic şi ideologic, pe care, analizându-l, poetul constată că lucrurile sunt la fel de amestecate ca un curs de materialism-dialectic / susţinut de un profesor specializat în note de subsol. În acest coşmar, în care forfotesc şobolanii roşii, regretul poetului cu alergie la ritmuri este că doar în armată există ordinul acela care / se vrea ferm bărbătesc la loc comanda, altfel, istoriei i s-ar putea şi ei comanda la fel, încât peste unele etape s-ar putea trece când s-ar constata că dreptul lor la existenţă e eronat. La rândul său, el îşi exprimă – retoric – o dorinţă la fel de nerealizabilă ca şi la loc comanda pentru istorie: vreau înapoi la sfârcul matern!
În ce ne priveşte, ca popor, constată poetul, indiferent de epocă, ne-a salvat tocmai ceea ce ar părea un defect: manolificarea (ziua ce făcea noaptea se fura) care a dus la surparea edificiului măreţ al socialismului care ar fi durat cât piramidele…
În final, tras de mânecă de un cuvânt din paranteza anterioară, la fel ca de prietenul / geamănul său (frate plopeanu şi partidili sunt ca şi oamenii / au şi ele membri şi de-aia se dezmembrează), neavând la îndemână ciocanul prevăzut cu perfuzii pentru uzul / nostalgicilor, se întoarce la evoluţia şi revoluţia personală, descifrând aici balcoanele roşii, cu influenţa lor asupra istoriei.


