Propoziții pretențioase – Alienau
Ce-s eu cață p-aci, să-ntrebați de personajul următor….
Pornim a-l zugrăvi de prin 1996. An electoral. O iarnă și o primăvară petrecute cu chef și voie bună. Clienți dezghețați puțin câte puțin după multă tranziție. Părea că va fi și lăptic, și miere, o nesfârșită viață de huzur. Anul în care ne găsisem echilibrul ca muzicieni, ba chiar întrecusem ,,măsura” celor de-o tagmă, prestând servicii muzicale și atunci când altcineva întreținea atmosfera fierbinte. Eram aduși de acasă în toiul discotecii la Tess, încât își făcuseră și alții obiceiul de a ne da o strigare și ziua. Să fi fost în preajma campaniei. Figura impozantă a șefului fiscului local își făcuse apariția și căuta cu privirea consacrată a ,,alteței” sale un loc – pot să jur că un guler Shakespeare-ian și o pereche de ludovici l-ar fi transformat într-un personaj veritabil, înconjurat fiind de chibiții paharelor trăsnite și vânătorii de posturi de curcă beată. A stat, a consumat și aproape că plecase. Între timp sosise ,,prietenul” muzicanților de la Poenița, cel pe care Arcuș îl trimisese să stea la masă pe holul dintre restaurant și toaletă. Acolo își făceau ucenicia ,,începătorii”. Gabi Sifonaru. N-ați fi ghicit că până să ajungă oracolul din Râmnic servise de ,,lavetă” pentru muzicanți. În fine. Pândise figura cioplită în linii drepte ale celui care tăia și spânzura comercianți la orice oră din zi, încercând la momentul oportun să-i intre în grație. Știți cum procedează băutorii de ape spirtoase: se ridică, dau să plece, dar se-mpiedică în încheierea nasturilor, ba mai vor să treacă în ambitus ambiguu de altiști câte o amețită de notație muzicală dedicată marii partide democrate: Verde-nrourat. Și cum românul este puțin grec (a se relua povestea celor doi Zalmoxe/Zamolxe plecați în ucenicie la Pitagora), se dedă la măcar un pahar spart. Dacă nu la două. Și cum ne tragem și din maimuță, dăm a trage la xerox gesturile zeilor din Panteonul local. Așa Gabi, numai că nu aproape de ring a dat frâu mimetismului, speranței că va să găsească în cioburi norocul – acela de-a scăpa de nu știu ce belea fiscală -, ci direct (de bucurie că se dezlănțuiseră doctrinele pediste) în una dintre oglinzile lui Robert. Mare, de neînlocuit așa repede pe cât o distrusese entuziasmatul. Și gata să facă și pe fugarul ca și cum nu mâncase nici alunele puse gratis la dispoziție, nu băuse nici vinul casei ieftin, mai ieftin ca paharul aruncat pe spate la nimereală. În locul patronului îl altoiam de nu se vedea, îl ambalam în duba poliției și-l țineam în arest până la adânci bătrâneți, îl amendam de se lăsa de băut din cupa amforei adusă de ospătar toată viața lui. A scăpat conform ,,legislației” în vigoare: îți fărâm capul sau înlocuiești oglinda.
Oinașul nostru – nu știați, dar era o vreme când bâtarii zonei râmnicene deveniseră campioni naționali – schimbase profilul (de acolo și post prenumele) și transformase sifonăria în engro. Că ploua în instalația de apă n-ar fi fost mare pagubă, însă nu același efect are udătura asupra produselor alimentare. Caz de-o gravitate sporită raportat la zgârcenia imposibilă a comerciantului dărâmățean. Din cauza oinei îi fixasem lui Gabi domiciliul în patria învecinată a usturoiului. Abia peste un deceniu am aflat că sămânța îi este din plămada din care fusese zămislit și Biscuite, consăteanul său cu mutră haioasă, glas de șmirghel și după vreo două pahare amețite – dar și fără, dărâmățenii știu a se aprinde din iască umedă – gata să sară la gâtlejul oricui. Zis, făcut, măsurat și pus pe treabă. Inspecția din pod ne-a dezvăluit încă o dată lipsa de rost a unor asemenea construcții, înalte, greu de încropit și mai greu de întreținut și reparat. Câteva proptele în aria părții ce alcătuia spatele și cobora de la nivelul lui cucurigu la cel al lui Statu-palmă. Nivelul terenului impunând o așa ,,decădere” și un așa urcuș.
