Spațiul culturale nr. 22 (8)

Valeria Manta Tăicuţu

Moştenirea lui Mamin
I

Niciun personaj implicat în această continuare a epopeii lui Mamin nu bănuia, în momentul nefast al urcării în autocar, că va participa nu la o plictisitoare lectură publică, ci la mult trâmbiţata Apocalipsă. Aceasta deoarece Apocalipsa nu vine atunci când vor oamenii, preoţii, profeţii şi ziariştii (despre care se ştie că sunt supraoameni), ci atunci când vrea ea, perfidă şi pusă, evident, pe rele. Dar să le lăsăm filosofilor şi hermeneuţilor de profesie partea teoretică a problemei, iar noi să vedem, cu ochii minţii, un autocar plin cu scriitorii neamului, pornit, într-o frumoasă zi de august, spre comuna Mărunţeşti, unde urma să se desfăşoare, la iniţiativa primarului, mare amator de lirism concentrat, o şezătoare literară. Primarul din cauza căruia toată lumea a suferit, s-a fost pedepsit şi s-a izbăvit, avea un nume predestinat, Ioan Celmare, chit că măsura doar un metru şi cincizeci, motiv pentru care devenise, de ani buni, un client fidel al atelierului de încălţăminte cu toc „La pielea groasă”. Cumnat cu poliţaiul comunei, pe numele său tot Ioan, dar Caplat, primarul nutrea pentru acesta o invidie scormonitoare de energii creatoare latente. Poliţistul, intrat cândva în graţiile unui prozator de mâna a şaptea, dar cu fructuoase relaţii în lumea scriitoricească, devenise, ca tot românul, poet. Nevoindu-se mult, cum zice cronicarul, se depăşise apoi pe sine, renunţând la poezie şi ajungând prozator el însuşi, ceva mai bun decât mentorul său, ceea ce i-a şi adus recunoaşterea publică şi, implicit, pătrunderea în Sindicatul Celor Care Scriu Continuu (SCCSC) ca membru cotizant cu drepturi depline.
Ioan Celmare nu putea suporta să-i fie inferior, din punct de vedere liric, cumnatului său, cu atât mai mult cu cât, în tinereţe, ca fiu de viticultor, experimentase mai multe stări lirice, care-l deprinseseră cu poetica şi retorica de pahar, astfel încât trecuse, pe nesimţite, de la versuri celebre gen „Bun e vinul ghiurghiuliu”, la profundele şi personalele versificări ce aveau ca sursă de inspiraţie butoaiele, butelcile, ţoiurile, bardacele, coferele etc., precum şi conţinutul lor. Un poem prezentat la Salonul de toamnă al viei şi vinurilor îi adusese primarului un frumos premiu, constând într-o medalie ce înfăţişa trei fete dolofane, cu poalele sumese, călcând în picioare câţiva ciorchini sub care scria, în relief, „in vino veritas”; la această medalie se adăugaseră câteva bidoane de ottonel şi publicarea poemului în „Jurnalul de Mărunţeşti”. Fireşte, pagina de ziar a fost înrămată şi aşezată în biroul celui dintâi gospodar al comunei, exact sub stemă, aşa că nu exista cetăţean din Mărunţeşti care să nu ştie pe de rost opera de tinereţe a edilului: „Te văd plecând, te văd venind/ te văd muncind, lucrând şi bând/ eşti viaţa mea, eşti via mea/ de tine mă desparte-o stea/ e verde, albă, caramel/ şi dulce ca un ottonel/ eu dintr-atâţia fraţi mai mari/ unii vieri, alţii plugari,/ da, dintr-atâţia, pe la bar/ mă cam brodisem şui, ştrengar”. Poemul, întins pe o întreagă pagină A3, pomenea, în mod năucitor, de melci, de Dunăre şi – blestem! – de apă (despre care se ştie că nu le prieşte beţivilor de elită), dar, fiindcă acest cuvânt nepotrivit apărea alături de epitetul „tulbure”, juriul Salonului bahic l-a considerat ca făcând totuşi parte din câmpul semantic al vinului şi i-a acordat tânărului şi ameţitului, pe atunci, viticultor, marele premiu. Toate acestea, însă, aparţineau trecutului, Ioan Celmare, prins cu slujba de primar, cu dificultăţile ei inerente, cu victoriile şi eşecurile de zi cu zi, nu mai scrisese nimic. Probabil că şi-ar fi ţinut talantul îngropat până în ziua Judecăţii de apoi, dacă sora mai mică, Jenny, nu s-ar fi măritat cu poetul, prozatorul şi poliţistul Caplat Ioan, un venetic de prin părţile Dobrogei, adus în comună de nişte părinţi suficient de iresponsabili încât să renunţe la Murfatlar pentru ottonelul de Mărunţeşti.
Ca-n orice societate democratică, disensiunile dintre poliţie şi primărie nu se transformaseră în altceva decât într-un motor al vieţii celei de obşte, în care puteau coexista interese şi talente diferite; cu alte cuvinte, deşi se certaseră şi, în câteva rânduri, îşi spitalizaseră timp de câteva zile rănile şi vânătăile, primarul şi poliţaiul rămăseseră buni prieteni şi cumnaţi, continuaseră să împartă între ei abonamentul la „România literară”, singura revistă de profil care mai ridica nivelul cultural al Mărunţeştilor, plus că, simpatizanţi strategici ai unor partide diferite, aveau grijă să ia/ să-şi facă parte la/ din orice (în funcţie de oportunităţile economice şi administrativ-penale) şi să nu se calce pe bătături când venea vorba, la o adică, de prosperitatea familiei ai cărei membri erau.
Mai mult chiar, Ioan Celmare înţelesese că nu-şi va putea promova talentul cu pumnii şi prin intimidarea cumnatului, cu scopul nemărturisit de a-l reduce la tăcere pe acesta, astfel încât terenul liric al comunei, eliberat de Ioan Caplat, poliţaiul, să poată fi ocupat tot de Ioan, dar Celmare, adică de cel dintâi edil al comunei (chestia cu „cel dintâi edil” o pescuise poetul bahic de pe undeva, din limbajul de lemn al unei epoci depăşite, dar unui primar îi stă bine când descoperă vestigiile trecutului, aşa că niciun locuitor al comunei nu părea deranjat de formulă). O întâmplare fericită (fiul cel mic al edilului, ajuns în clasa a opta, se pregătea de testările naţionale pentru admiterea la liceu şi citea de câteva luni, fără s-o poată termina, comedia lui Caragiale, „O scrisoare pierdută”) îl ajutase pe Ioan Celmare să afle drumul spre reuşită: tot împingându-şi de la spate odrasla leneşă, ochii profunzi ai minţii sale au pescuit o replică genială: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-l tot”. A fost o adevărată revelaţie: „da, dom`le, asta-i calea, niţică diplomaţie, ca la ăia, şi machiaverlâcuri cât cuprinde, că, vorba poporului, zice, fă-te frate cu dracu până treci puntea. Ce prost am fost că m-am bătut ca chiorii cu veneticul, în loc să mă folosesc de el cum scrie la carte…”.
Primarul era un om hotărât şi cuvântul lui era cuvânt, nu glumă. A început să-l cultive discret pe cumnatul poliţai, prozator şi poet, să-l îmbete ori de câte ori interesele comunei o permiteau şi să-l provoace la lecturi publice în doi, apoi extinse la întreaga familie. Emoţionat de cultul personalităţii personale, poliţaiul nu se mai putea opri din citit, băut şi pupat cu primarul, care avea grijă să-l alimenteze cu licori şi laude, să-l mângâie şi să-l facă să creadă că el, veneticul, a devenit cel mai iubit fiu poeticesc al comunei. Mai mult chiar, cum viile continuau să dea rod bogat, bidoane peste bidoane, îngrămădite în portbagajul Daciei-papuc proprietate comunală, începuseră să ia calea singurei capitale a ţării, acolo unde fiinţa mult râvnita Uniune a Scriitorilor, condusă de acelaşi Manon Lescaut, la fel de vioi şi de viril, căsătorit proaspăt, pentru a treia oară, la minunata vârstă de 73 de ani. Ioan Caplat dorea să iasă din Sindicatul Celor Care Scriu Continuu şi să intre în rândul scriitorilor adevăraţi, prezenţi în „Istoria criticată a literaturii”, din care păstra cu sfinţenie un exemplar confiscat, pe vremuri, de la Mamin, defunctul rege al criticilor, poeţilor şi prozatorilor din Miceu. Fireşte, la curent cu planurile măreţe ale cumnatului şi aprobându-le „pozitiv”, primarul încerca să ajute la implementarea lor scriitoricească, fapt care ar fi înlesnit, neapărat, ducerea la îndeplinire a propriilor planuri de devenire poetică.
Cei doi se apropiau, pas cu pas, într-o continuă beţie calmă, de scopul suprem al vieţii lor, când o întâmplare aparent banală i-a grăbit: regentul din Miceu, Mitea Kalaşnicov, om cu greutate la Uniune, cu relaţii impresionante la nivel poetic, diplomatic şi politic, începuse să ţină la Ioan Caplat ca la propriul său fiu pe care nu-l avusese. Această slăbiciune, explicabilă doar prin vârsta înaintată şi credinţa că toţi sacii i-au fost, hăăăt! încărcaţi şi răs-încărcaţi în căruţa vieţii, l-a determinat pe Mitea să-şi caute un discipol. Soarta a vrut ca, în acea perioadă de căutări calme şi metodice, poliţaiul din Mărunţeşti să fie detaşat la circulaţie, în urma unei gafe de serviciu. Mitea, posesor al unui carnet de conducere care număra, sprinţar, vreo 50 de primăveri, uitase până şi pe ce bandă trebuie să circule, ceea ce determinase trasul pe dreapta şi chiar o timidă tentativă de amendare a „infractorului” de la volan. Probabil că Mitea ar fi fost definitiv scutit de aventurile pe şosea şi de povara carnetului de conducere, dacă poliţaiul, om în floarea vârstei şi cu înclinaţii artistice, n-ar fi recunoscut în „infractor” pe unul dintre scriitorii neamului. I-a dat documentele înapoi, salutându-l reglementar, a plecat apoi genunchiul şi i s-a supus, iar Mitea, convins că şi-a găsit omul, l-a atins pe umeri cu sabia maminiană şi l-a declarat Cavaler al ordinului Tezeu, special creat pentru scărmănătorii de lână aurifer-poetică şi retorică.
Relaţia dintre cei doi a crescut frumos, bazată pe interese, gusturi şi preocupări comune: Ioan Caplat îl alimenta pe Mitea cu vinuri de Mărunţeşti, iar Mitea avea grijă să corecteze (şi uneori să rescrie, de la cap la coadă) toate producţiile lirice ale ucenicului său. La scurtă vreme, celălalt Ioan, Celmare, primarul, a intrat şi el în combinaţie, ceea ce pe Mitea nu l-a deranjat absolut deloc. O vorbă auzită şi stocată încă din tinereţe: „un prost în plus nu mai contează”, îl ajuta întotdeauna să fie înţelegător şi uman cu cei nevoiaşi.
Datorită lui Mitea, relaţiile celor doi aspiranţi la nemurire literară s-au diversificat; iar comuna Mărunţeşti a început să fie locul preferat al lansatorilor de cărţi, al făuritorilor de reviste, al iubitorilor de vin şi de poezie. Lecturile publice se succedau în ritm ameţitor, astfel că, treptat, nivelul cultural crescând peste măsură, pe uliţele pietruite, la barul „Sexy nights” şi în biserică, cele aproape două mii de suflete (potrivit ultimului recensământ) nu mai discutau decât subiecte literare şi nimeni nu mai era ascultat, dacă nu-şi începea vorba cu un vers, cel puţin, publicat în „România literară”, sau, şi mai bine, cu prima propoziţie din rubrica „Tichia de mărgăritar” a nemuritorului Alecsa.
Revenind însă la frumoasa zi de august de dinainte de Apocalipsă, trebuie spus că autocarul plin de scriitori se deplasa pe autostradă cu o viteză care-i aducea şoferului semnalizări sonore de genul „Du-te, bă, pe uliţă, melcul dracului!” sau „Cin`ţi-a pus covrigu-n mână, tataie?”, ceea ce pe Filip, şoferul de la Uniune, îl seca la inimă. Dacă ar fi fost după el, ajungea de şapte ori la Mărunţeşti şi tot de-atâtea ori se şi întorcea la Bucureşti, unde-l aştepta iubita lui de peste vară, numai că slujba-i slujbă şi dorinţele scriitorilor – lege. I se ceruse să conducă la pas, pentru ca peisajele patriei să alunece pe îndelete pe retina scriitorilor şi să le pătrundă insidios în minte şi în suflet, unde, în urma unor sofisticate distilări, să se transforme în imnuri de slavă aduse naturii, partidelor politice şi lui Dumnezeu, exact în această ordine.
Autocarul intrase în Clarineşti – locul fiinţei, când Filip auzi în spatele său o şoaptă suavă:
– Uite ce e, drăguţă, trebuie să opreşti la casa aceea galbenă, uite-o colo, imediat după supermarketul sătesc.
– Nu-i în program, maestre, eu trebuie să vă las la Mărunţeşti, n-am liber la popasuri.
– Cum să n-ai liber? Cine nu-ţi dă voie să faci ce-ţi spunem noi?
Filip mârâi un „Mă-ta nu-mi dă voie”, mascat de o tuse menită să şteargă impresia artistică a mârâielii, şi răspunse cu un glas ce imita suavitatea maestrului:
– Sigur, dacă şi ceilalţi domni scriitori sunt de acord…
Maestrul se sculă cu mare greutate de pe banchetă (avea grave probleme cu articulaţiile, ceea ce-l făcea să păşească sacadat, compunându-şi mişcările din segmente ţepene, ca de minirobot industrial) şi apucă ferm microfonul într-o mână, pe cealaltă având grijă s-o sprijine de umărul şoferului:
– Aici, la Clarineşti, locul fiinţei/ în paşnic ritual se fierbe noaptea/ şi spuma vinului dezbracă moartea/ smulgându-i vălul pur al neştiinţei”…
– Bravo, maestre, faci ce faci, şi tot la viol ajungi!
– Eşti nebun! Adică nu nebun, obsedat! Tu şi în Biblie ai fi în stare să găseşti perversiuni… fireşte, dacă ai pune capăt celor 20 de ani de când nu mai citeşti nimic…
– Maestre, interveni Filip enervat la culme, ce facem, că am trecut de casa galbenă şi de supermarket?
– Opreşte şi dă înapoi.
– Eu nu sunt de acord! Întâi ne abureşti cu poezele, pe urmă opreşti autocarul când vrei tu şi dai înapoi. Cine naiba te crezi? Manon Lescaut?
– Paulică, nu te supăra, hai să oprim, în casa galbenă a văzut George lumina zilei, ce dacă oprim, poate dă şi el ceva de băut…

Mihai M. MACOVEI

Feciorul cu părul cărunt
in memoriam Gheorghe Ene

„ca restul de eu târziu în acum” încerc să mă privesc dintr-un
adânc spre voi, spre voi cei rămaşi să-mi desluşiţi cuvintele; să mă
desluşiţi în dor de cuvinte când nu mă tuşiţi. alături de voi vreau să
înţeleg de ce am fost un timp călător dincolo de pod şi, acum, sunt
călător dincoace de pod.
„mă văd văzut văzându-vă” cum staţi cu palma la gură ca ţipătul
din voi la mine să n-ajungă, să nu mă sperie. să nu mă trezească în
azi, să nu mă trezească în mâine. ştiu, sunteţi rămaşi în mine singur
şi, şi poate mai mult decât puţinul din ceva trecător.
„îmi e totuna dacă aştept ori privesc înainte”, eu, Gheorghe Ene,
vă rog să aveţi grijă de voi. în acest timp ascuns sub o mască de ceară,
sub o mască de lut, sub o mască de cine. numai aşa veţi înţelege de ce
s-a strecurat prin hornul luminii mireasma casei în care am dormit –
şi-am adormit pentru totdeauna.
vâjâie-vântul-vrăjitor-vrăjit pentru un musafir poftit sau nu la
tronul, la mas cu miros de oase. o fi venind din stele?
vorba prieteni! textul acela n-a fost o făcătură. a fost textul
(text)ură pe care l-am dăruit înţeleptului cu mândria şi onoarea
feciorului cu părul cărunt. lui şi numai lui. navetistului! când
dincoace, când dincolo. dar, dar, mi l-am dăruit şi mie!
slujbaşul care a ţinut între degete creionul albastru, creionul
roşu, creionul cu gust de amar.
na, acum îl las şi pentru voi, pentru voi cei care mă voroviţi, mă
vorbiţi prea devreme. prea târziu. prea nu ştiu cum. în ăst timp
îngheţat de cremene.

Doar umbra

pe acest pământ nimic nu e înalt
nimic nu e profund
şi nimic nu poate fi înţeles în noaptea
de joi spre vineri în casa poetului
doar în casa poetului există nemurire

El lângă umbra lui mai lasă un loc
în care să te poţi ascunde
să te poţi ruga să-ţi poţi primeni
sufletul şi lacrima de nemuritor
de nemuritoare chiar
un loc în care să poţi ierta
păcatul poetului viu
El e tremurul vântului al râului
al păsării galbene care având aripi de aur
loveşte mereu în nesomnul mişcării diurne
nimic pe lume nu e mai frumos
mai atrăgător decât poetul
când doarme sub umbra sa
El crede speră poate chiar
şi găseşte umbra plecatului din sine
de ce te miri când pleacă
pleacă la întâlnirea cu îngerii
din galaxia iubirii
na!… când vei întâlni umbra poetului,
scuip-o, dacă nu l-ai iubit (nici) o dată!

Vis

Când intri în casa (u)nuia
care te visează, nu-ţi lăsa bocancii
la uşă
Intră păsăreşte, calcă-l pe gât
până îţi spune cine l-a învăţat
cum să mintă atunci când
doarme în somnul altuia

cinecum.ro 25.05.2012

Paul BLAJ

bring him home

sunt corcoduşul înflorit între două case
memoriale
foşnesc până vine frigul
cu sfârşitul lumii în fructe
ca un
prunc care-şi scânceşte noaptea
pruncia
beau apă şi plâng mingile de golf
izbite de cruzimea croselor
poate de aceea toţi preferăm o muză
mută
uca are doi sori blânzi
ca mama
din care am băut culori
pe săturate
nu vreau să par mai excentric
decât sunt
dar mă gândesc
să o apropii cândva
de un nor
să plouă şi să o las să pipăie fulgerele
ca pe mătase
adolescent rătăcit în ţara unui poem
dacă voi face din tine un prun
cu prunele galbene zemoase şi dulci
aşa-i că vei ieşi noaptea din scoarţa lui
vei dansa cu mine
până voi adormi în zori cu trupul năruit
cu lumea pe fibre
ca pe mici cumpene
hai să fim perne peste care să vină
capete necunoscute
să se odihnească uneori mult mai mult
decât putem noi înţelege
vom simţi iar cum cade zidul berlinului
am vise care mă plesnesc mă sfârtecă
mă asmut asupra vieţii să o pot privi
de deasupra
dar uite că s-a făcut târziu
cum se face târziu într-o carte
şi după tine merg literele mele ca gâştele într-o zi de vară
pentru că nu pot lipi oraşe

nu ştiu cum se va răsuci lumea pentru tine
dacă am aştepta amical vapoarele împreună
marinarii cheflii şi briza aia
care să ne umple nările cu viaţă ieftină şi frumoasă
dar ne retragem încet în farmacii
în sugestii de scenă
printre rafale ne mai spunem o vorbă bună
aceasta cade adânc
cum cad plicurile de ceai
în apa fierbinte
ne mişcăm fără sfori pe acest nisip drag
poate că ai ceva
strălucitor şi secat
sau poate că lumina are un alt unghi pe obrazul tău
mai delicat decât o strângere de mână
între doi prieteni
dacă aş avea o alifie pentru extenuare
pentru serile când zac în aluminiul unor idei
uit mereu că sunt departe
mai departe decât un străin care te întreabă cât e ceasul
şi plaja se varsă într-o uniformă de soldat fără cauză
în timp ce eu
mă văd gol într-o secundă tăioasă

trăiesc cu 5 minute în urmă
noaptea se rotunjeşte în jurul lumii
de unde zvâcneşte ca o ploaie interioară
eu mă simt bine privind un pin ud
spune-mi unde să mă ascund de soare
un loc ferit în care
somnul meu
să mă poată termina de dormit
îmi fulgeră între plămâni ca între nori
şi mă gândesc la cei dispăruţi
la cei care încep să conteze din ce în ce
mai puţin
nu mi-e foame
dar îmi îndes colţul acesta de viaţă pe gură
mă scufund într-o haină rece şi plutesc
pe un verset biblic
pacea vine întotdeauna după explozie
mă înghite într-un haos absurd dulce
impersonal
opresc frigul cu degetul mare
îl desenez
pe gâtul tău alb
venele mele îţi sunt lesă pentru fiecare dor
petele de pe lună

de ce trebuie să mor de fiecare dată pe genunchii tăi
şi de unde îmi cade alama aceasta pe tors întărindu-l
am să mai stau zile multe
cu părul între tunete
să îmi aud gândurile curgând pe obraji
pentru că de unde vii tu nu este jale ci doar o pictură
pe care o rupe încet
cu dinţii de lapte un căţel
lumea este ceva iluzoriu când intră mâna ta în pulsul meu
şi îl mângâie încet ca un orb bătrân bastonul cu mânerul ros
din mine izbucneşte o lună
care nu ştie cum să îmi fie plină
drumul până la cer duce printre umerii tăi
şi ei sunt albi ca dinţii unui negru
să fi fost ianuarie te-aş fi împins cu sania pe un derdeluş
sau ţi-aş fi cerut un pic de culoare ca să
îmi neglijez paloarea
suntem pe hârtia care ne poartă undeva mai departe
decât covorul lui aladin şi
nu mai pot spune decât că în ceai mi-a intrat ca un cub
toată tăcerea

Distribuie: