Propoziții pretențioase – Altaică
Exact ca azi, chinuit – oarecum – de un nume de familie a unei foste eleve de pe la noi de la Centru, autoluminat după o singură răsfoire – din plicul nailonat în care mai stau urmele unei munci făcute cu drag și cu speranțe (dovedite deșarte), foile matricole -, zic: Bîrsan. După două săptămâni. Precum i-am dat de urmă și lui Titi Chițeș în paranteza din precedenta povestire.
N-am prestat la el, deși nu același lucru se poate spune despre Tamba, fratele lui tata și alți nebuni de cocoțat pe casa cu iederă de pe partea opusă a fostului magazin Tractorul – unde numai tractoare nu se comercializau, o mașină de cusut da, lanțuri cu zale și visul tuturor băieților în copilărie: briceagul -, ,,conculimbajele” lor de moment – descriptibile în pahare și licori sigur dubioase în mediul ambiant al ,,primitorului” bar deschis sus pe scări, pe verandă și în camera de clientelă – le prilejuiseră promisiunile și angajamentul viitor.
Eu însă mă mut pe ulicioara ce cotește după domeniul Chițeș. Tocmai în capătul ei este o ,,căsuță”. Acolo, în copilăria mea timidă, mă dusese mamaia Nela, coana… de mai târziu la tanti Rica și cele trei fete ale sale. Camera verzuie, o vitrină, un pat, o măsuță și două scaune, perdele și fereastra prin care se răzbătea cu privirea până spre poartă. După atâția ani și ceva zăpadă căzută nu mai speram să mai calc vreodată în acea curte. Casa aveam s-o descopăr mai mare decât în realitatea mea mică de demult, pajiștea din fața ei aceeași. Tanti Rica la fel de amabilă și mămoasă. Noi… cu meseria. Dând roată casei pe trei părți, descoperind pe laterala din stânga o zonă mai joasă de casă, iar pe partea opusă o priveliște…. De neînchipuit. Mai rar…. De fapt toată acea zonă din vârful colinei, dar mai ales din acel loc. Păcat că nu veți avea ocazia s-o admirați. Și mai sunt câteva în acest oraș incredibil de frumoase. În grădina domnului colonel din spatele lui Alex2000…. Îți vine să muncești de drag, în ciuda inconvenientelor, purtarea scării, lungirea și scurtarea ei, înălțimea la care te trezești amețind și-ți cauți resursele de echilibrare, mirosul frecvent de apă tare, timpul pierdut pentru migăloasele lipituri de dedesubtul năzilor jgheaburilor. Ba chiar gândisem la casa vecină că mi-ar putea deveni domiciliu, de-ar fi fost de vânzare și de aș fi avut parale s-o cumpăr.
Vizavi de ea ne-a ,,cărat” tata la ,,nababul” veacului trecut. Bătrânul Hoțescu. Privind casele de unde pornesc, nu ți-ar da prin minte unde ar ajunge. Nici a ăstui bătrân. Găsindu-i finalul în curtea grădiniței de pe Zorilor care s-a transformat în Lupescu. Cum fundătura ce se prelinge pe lângă sinagoga evreiască ar fi avut cândva ieșire în Drăgăicii. Chiar așa: când s-a evaporat? Fiindcă legătura Parcului Municipal cu strada Ferdinand știm: când nea Toader i-a pus stavilă…. Limita sensibilă între grădiniță și nea Hoțescu senior ne-a permis să acționăm fără prea mari probleme, practic am trecut pe proprietatea statală, ne-am ,,priponit” jgheaburile de cârligele deja existente, am mai îndreptat pe ici-colo câte unul, i-am dat cep și-am înțepenit ștuțul ca niște alămari veritabili. Aruncător și…. N-am scăpat totuși ușor de pe bătătură. De la magazie am mai aranjat câte un cot deteriorat și la casă. Nimicuri de ,,nerefuzat”.
Ionuț…. Ai… viață! Se duse, sărăcuțul. Fusesem cu tata și Cristi să-i punem câteva jgheaburi și burlane la Casa Caffe pe partea din spate. Era cald și-un soare în curte. Și Neculăieșii roboteau pe la magazii…. În urmă cu vreo șapte ani mă chemase să-mi dau cu părerea la câteva table cutate de pe magazioara ce alungea clădirea cu vreo trei metri, montate ca vai de mama lor în câș. N-am mai apucat să le rearanjăm. Neglijența, traiul….
