Spații culturale nr. 22 (5)

Doina POPA

Regina Balului
(Fragment)

– Nu ştiu cum se întâmpla, că mereu îmi propuneam să nu-i mai fac figuri lui George. Chiar nu merita, bietul băiat, să mă port aşa urât, cu atât mai mult cu cât nu aveam nici un gând să-mi petrec restul vieţii cu el. Dar, cum se făcea, cum nu se făcea, parcă mă lua apa şi iar dădeam cu bâta-n baltă. Odată, când să mergem la un bal, am acceptat în ultima clipă invitaţia unui ofiţer care-mi tot făcea ochi dulci, un gest absolut gratuit, pe care nici acum nu-l pot explica. Măcar să fi simţit pentru ofiţer o atracţie, ca să-mi pot spune: fie ce-o fi, mă distrez şi eu cu băiatul ăsta la bal, că doar n-o fi foc. Dar nici pomeneală de aşa ceva. Uniforma de ofiţer îi venea ca turnată, dar eu nu făcusem o pasiune pentru acel tânăr. Noi, fetele, ne cam feream de ofiţeri, ştiam că ei nu ne pot oferi o relaţie stabilă, azi aici, mâine-n Focşani, aşa vine vorba, nu, te mai trezeai şi cu mingea la centru şi pe urmă umblai din garnizoană în garnizoană ca să-l cauţi pe tatăl copilului. Atunci, când cu balul de care-ţi spun, era o mică trupă încartiruită în sat, se făceau cazemate din beton cu acoperişul la baza pământului. Pe acoperiş soldaţii puneau pământ şi semănau iarbă ca să nu se vadă din avion că ar fi pe acolo vreun sistem de apărare. Bine că nu s-a purtat nici o luptă decisivă la noi în sat, cazematele erau chiar pe malul Siretului, foarte aproape de sat, ne-ar fi terminat, ne-ar fi făcut una cu pământul. Prin urmare am plecat împreună cu ofiţerul spre locul unde era se făcea balul, nu mai ştiu acum unde anume, în timp ce George mergea în urma noastră împreună cu mama, că doar mama era fata de măritat şi nu eu. Uite, povestesc şi chiar mi se face milă dar atunci parcă eram din piatră seacă. Uite aşa, l-am lăsat să vină împreună cu mama la bal, asta după ce îl alergasem ca pe un ogar şi îl trimisesem de nu ştiu câte ori să vadă dacă a început balul pentru că mai eram şi mofturoase, nu voiam să ajungem acolo chiar de la început, să deschidem noi balul, ni se părea ceva de prost gust. Aşa că, aveam nevoie de spioni care să culeagă pentru noi informaţii, ca pe baza lor să hotărâm care era momentul cel mai potrivit de-a ne face intrarea. Da, toate fetele din sat veneau la bal însoţite de mame, nu se punea problema să pleci de capul tău, mamele erau un fel de accesoriu al fetelor, nici nu plăteau bilet de intrare la bal. În schimb băieţii le tratau cu limonadă, ca să se pună bine cu ele şi atâta limonadă ce beau, încât trebuiau adesea să se ducă afară la closet. Vara mai era cum mai era, dar iarna începea greul. Trebuia să iasă, bietele femei, afară în frig, după ce stătuseră atâta timp în năduşeala din bal şi se întâmpla adesea să găsească cabinele ocupate şi să fie nevoite să aştepte. Să aştepte şi să audă fel de fel de comentarii ale băieţilor sau ale fetelor, vorbe în doi peri ce se ţeseau de la o cabină la alta. Să audă şi să tacă, ca să nu îşi trădeze prezenţa pentru că, orice informaţie avea importanţa ei. Devenea un fel de puls necenzurat al societăţii prezente. Exista o surescitare generală. Toţi acei tineri parcă erau locomotive în plin avânt gata, gata să deraieze de pe şine. Oricum, fiind nevoite să iasă afară, se mai dezmorţeau şi mamele un pic pentru că altfel înţepeneau acolo pe scaune, mai picoteau, îşi mai povesteau una alteia câte în lună şi-n stele. Ca mamele. Nu, nu mă deranja că mergeam cu mama la bal. Mamele se obişnuiseră să vadă multe, multe din cele permise. Nu ca astăzi, când habar nu ai pe unde-ţi umblă fata şi-ţi tot dai cu presupusul şi-ţi tot faci fel de fel de probleme chiar şi atunci când nu este cazul. Uite aşa, din neştiinţă, se stârnesc discuţii neplăcute care modifică relaţia dintre mamă şi fată. Mamele erau pe vremuri ca nişte paratrăsnete te fereau de tot felul de rele, inclusiv de răul din tine. Iar euforia unui bal însemna un pericol important pe care-l depăşeai cu bine vrând-nevrând. Furată de vârtejul balului îţi puteai pierde lesne capul, ori mama era acolo ca să ţi-l aşeze la loc pe umeri şi să ţi-l monteze bine, prin răsucire, până se auzea clicul mecanismului de fixare. Chiar dacă apucai să promiţi vreunui flăcău marea cu sarea, până a doua zi, când scăpai de sub controlul matern, deja învolburarea trecuse, iar pisica nu mai părea la fel de neagră ca în timpul nopţii. Altceva mă deranja pe mine. Aveam nevoie de multă, multă putere de convingere ca s-o fac pe mama să mă însoţească. Nu numai putere de convingere. Câtă muncă voluntară nu am făcut eu prin curte numai şi numai ca s-o înduplec pe mama, nu mă întreba! Pentru ea era cu adevărat un chin îngrozitor, acum o înţeleg mai bine, sărăcuţa. Frântă de oboseală, după ce trebăluise o zi întreagă, în loc să se întindă într-un pat pentru binemeritata odihnă ea trebuia să se îmbrace frumos şi să stea pironită într-un scaun ore în şir, dreaptă, zâmbitoare, vigilentă. Pentru că balurile ţineau până dimineaţa când se alegea regina balului iar eu nu m-aş fi dat plecată mai înainte pentru nimic în lume. Ce-mi păsa mie că pe parcursul acelor ore nesfârşite mama înţepenea, că o apucau junghiurile, că suferea de năduşeală, că inima ei slăbită bătea mai să spargă pieptul. Atunci nu-mi era gândul decât la dans şi iar la dans. Dar mereu există şi altceva, imprecis şi tulbure, pe lângă dans. Acel ceva sau altceva mă scormonea şi pe mine şi mă scotea din minţi şi îmi dădea aripi şi mă făcea să fiu rea cu George. Pentru că George era o redută deja cucerită, nu mai aveam ce jocuri să fac în privinţa lui. El era omul care-mi plătea biletul la bal, tocmea căruţaşul care să ne ducă unde aveam de mers, mă apăra de manevrele băieţilor şi avea grijă de mine ca de ochii din cap. Din partea lui nu mă aştepta nici o surpriză. Or eu aveam succes, le eram dragă băieţilor şi nu numai băieţilor. Odată, la un bal care s-a ţinut într-un sat vecin, părintele a avut plăcerea să joace cu mine un dans. A dezbrăcat anteriul, l-a atârnat în cuier şi i-a spus: – Hai, stai părinţele frumuşel aici că doar n-o fi foc! Apoi a pornit în dans împreună cu mine de-a lungul şi de-a latul sălii de bal de nu ni se mai vedeau picioarele. Nu m-a strâns prea tare în braţe, nici un gest n-a fost nepotrivit, cred că a fost cel mai curat dans posibil dar, când m-a adus din nou lângă mama, aveam chiloţii fleaşcă şi când am privit în urma lui parcă am văzut prin ceafă tulburarea popii care se îndrepta hotărât spre cuier ca să-si îmbrace anteriul. Atunci am vrut să plec acasă înainte de sfârşitul balului, mă simţeam obosită, mai obosită ca altădată. Îl trimisesem pe George să apropie căruţa de intrarea salonului, ca să nu-mi intre zăpada în pantofi. Tocmai mă încheiam la palton, se purtau paltoanele strânse pe corp cu nasturi mulţi, unul într-altul; era un adevărat chin să petreci găicile după tot acel şir nesfârşit de nasturi, dar mie îmi plăcea la nebunie paltonaşul pentru că, în timp ce eram ocupată cu nasturii, puteam să arunc ocheade prin sală, să mai zăbovesc, să mai spun una şi alta spre disperarea mamei care mă tot îndemna: – Hai, dar hai odată! Mă încheiam, cum îţi spuneam la nasturi, când s-a strigat regina balului. Atunci când mergeai la bal în alt sat, jocurile se făceau acolo, nu prea avea cine să te susţină cu ilustrate de aceea nici nu mai voisem să aştept sfârşitul balului ştiind prea bine că nu mai am de ce întârzia. Am fost foarte surprinsă să-mi aud numele, rostit aşa, cu rezonanţă, prin prelungirea la nesfârşit a vocalelor. Organizatorul, probabil, observase că tocmai mă pregăteam să ies pe uşă şi a procedat aşa de dragul spectacolului. Mie mi s-a strâns inima gândindu-mă că, cine ştie, părintele scrisese ilustrate cu numele meu, mă zăpăcisem într-o asemenea măsură încă îmi venea să mă scurg în podele. Părintele era însurat şi s-ar fi stârnit un adevărat scandal dacă el ar fi completat ilustrate. Câte bârfe s-ar fi iscat, câtă apă la moară ar fi curs pe seama mea! Dar, undeva într-un străfund de interior, unde simţeam adevărate văpăi şi năvala sângelui clocotit, îmi doream ca părintele să fi completat ilustratele. Am păşit către mijlocul salonului, nu avea nici un rost să-mi mai dau jos paltonul, ar fi durat prea mult descheiatul nasturilor. Mă priveau toţi cu un fel de încântare, o încântare care mai reală, care mai forţată, fiecare după cum se pricepea să arate iar eu abia dacă am reuşit să murmur: – Dar, cine este regele? Cu cine să dansez valsul de închidere a balului? Mi s-a spus un nume, nu l-am înţeles prea bine, a răsărit lângă mine un băiat, nu era de la noi din sat şi-l cunoşteam prea puţin. Curând orhestra a început să cânte iar eu am dansat de parcă aveam aripi, cu toţi ochii aţintiţi pe mine, atârnaţi de poalele paltonului gata, gata, să mă tragă în jos. Câte fete, de acolo din bal, nu-ar fi vrut să mă vadă la pământ şi eventual să mă calce în picioare, să-şi înfigă tocurile în carnea mea şi să răsucească piciorul de câte ori aveau poftă până le trecea năduful! Cine eram eu să vin la ele în sat şi să răstorn clasamentele şi preferinţele locale? Cu siguranţă că-şi ziceau: – Nu se mai mărită şi asta odată ca să lase liber tronul de regină? Or mai fi şi alte fete frumoase n-o fi ea unica sub soare! Ce fel de regină pe care nu vrea nimeni s-o ia de nevastă? Spre ciuda lor picioarele mele parcă erau două sfârleze. Cu toată greutatea paltonului spatele mi-l ţineam mai drept ca niciodată şi mă mlădiam şi aveam aşa o satisfacţie de nu mai încăpea la mine în piept. Cu băiatul care a cheltuit atâţia bani cu ilustratele completate pe numele meu? Habar nu am ce-a fost, că s-au precipitat lucrurile, începuse puţin viscolul şi toată lumea s-a îmbulzit spre ieşire. Noi aveam deja căruţa trasă şi căruţaşul mă tot grăbea: – Hai, domnişoară, că turbatul ăsta de vânt urneşte zăpada şi rămânem pe câmp şi George care se ferea să mă privească şi devenea când stacojiu, când albastru: – Hai, odată şi mama care se ridicase deja icnind în căruţă: – Hai, gata, ajungă-ţi, pentru numele lui Dumnezeu! Iar eu când m-am instalat lângă George am privit roată de jur împrejur dar nu ştiu dacă mă uitam după regele balului, pierdut în mulţime, sau după popa din sat care parcă-mi răscolise măruntaiele. Intenţia mea era să-i mulţumesc flăcăului pentru surpriza pe care mi-a făcut-o şi eventual să-l invit la un pahar de vorbă, cum se obişnuia. Dar nu l-am văzut decât atunci când ne îndepărtasem binişor de intrarea salonului. Rămăsese în drum cu ochii aţintiţi după căruţa noastră, iar vântul îi flutura poalele paltonului. I-am făcut cu mâna şi apoi l-am lăsat pe George să mă ţină pe după umeri şi să mă strângă în braţe pentru că vântul începea să mă pătrundă şi să îngheţe transpiraţia care mă năclăise în timpul ultimului dans, valsul reginei balului. Cum de nu-mi degerau picioarele-n pantofi şi cu o singură pereche de ciorapi de mătase nici acum nu pricep.

Gheorghe Mocanu

BLESTEMUL

În odaie, singur între patru pereţi, cel ce altădată se credea a fi zmeul zmeilor îşi plângea blestemul faptelor sale. Dorul de a fi iubit şi sentimentul sublim de a fi părinte nu l-au părăsit niciodată, dar azi, târziu şi la apusul vieţii s-ar fi putut spune, devenise mai practic, în lupta crâncenă pentru trai. Acum, fiecare floricică, fiecare colţ încântător de natură îi aducea aminte de copiii lui pe care îi alungase şi, când zărea unul pe uliţă, îi admira cu duioşie şi cu lacrimi amare de remuşcare, chipul, mersul, firea, iar pieptul i se sfâşia de durerea că niciodată el nu va mai avea un copil în casă. Nici măcar boala cea grea care îi sugruma viaţa, care îl chinuia de ani de zile, nu putuse să-i nimicească în suflet acest simţământ al iubirii. Blestemul îl zdrobise cu totul, îi luase orice putere, orice voinţă, orice energie, dar dorul nebun după copiii lui, după o inimă de copil care să-i mângâie singurătatea era acum mai înflăcărat ca niciodată. Simţea, acolo, în inima de care nu prea ţinuse cont, un vierme, mai rău poate decât boala. Se căina, se blestema şi se ruşina amarnic în târziul trupului său şubred pe care abia acum îl observa cât de nevolnic este.
Toate aceste gânduri treceau prin mintea lui, pe când stătea nemişcat pe patul de scânduri, în faţa ferestrei deschise. Aceeaşi imagine, aceiaşi copaci, aceleaşi frunze. În fiecare dimineaţă de toamnă număra frunzele vişinului din faţa ferestrei, iar acestea erau din ce în ce mai puţine. „Aşa se duc şi zilele… Niciodată nu-mi va mai fi dat să gust din adevărata plăcere a vieţii!” – venea din adânc suspinul, iar lacrimile curgeau şiroaie pe obraji. Şi se gândea, din ce în ce mai stăruitor, în ce parte a cimitirului va fi mormântul lui.
Era târziu de tot, când se înnoptase, Doamne, aşa deodată? – dar chinurile trupeşti şi sufleteşti nu-l lăsau să-şi ia privirea din fereastră. Luna, ascunsă în dosul pădurii, se înălţa pe bolta cerească fără să mai ţină cont de el, de visele lui – oare le-a avut, cu adevărat, vreodată? – şi de remuşcările lui. Din depărtare se auzea jăluirea unei cucuvele. „Mă cheamă!” îşi zise. Şi, deodată, ca din senin, în tăcerea adâncă, se auzi în depărtare huruitul unui motor. Se apropia din ce în ce mai mult. Bolnavul se întreba cine poate să fie musafirul de pe drum la o oră aşa de târzie a nopţii şi, melancolic, făcu o comparaţie între acel călător, ce se mişca liber, fără să-i pese de nimic, pleca la orice oră a zilei şi nopţii, pe când el era legat locului şi nu putea ieşi din odaia lui.
În dreptul casei, motorul se opri brusc. Aproape că îi încetă şi lui inima. „Cine o fi venind la mine?” îşi mai spuse, în timp ce cineva bătea în poartă cu putere. „Se vede că s-a stricat iar soneria, dobitocii iar nu nimeresc butonul!”. El voi să strige, să deştepte pe cei din casă, pe cine însă? Un acces de tuse puternică îl apucă şi, fără de putere, se resemnă cu privirea alunecând pe întunericul ferestrei, ca de fiecare dată. Cumnata lui intră repede în odaie. Buna femeie n-auzise bătăile din poartă, doar tusea cumnatului. „Tuşeşti Micle? Păi negreşit, dacă ţi-am uitat fereastra deschisă!”.
Apoi, firesc, se îndreptă spre ea şi o închise. „Lasă fereastra!”, îi zise Micle, fără putere în glas. „N-auzi că a venit cineva şi bate în poartă? Sau mi s-a părut?” se opri el speriat, temându-se că nu o fi nimeni şi că numai lui, în fantezia-i aprinsă, i s-a părut aşa ceva, ceea ce ar fi fost ca un semn fatal.
Dar cineva bătea, într-adevăr, din ce în ce mai tare, în poartă.
„Da! Da!” se agăţă bărbatul de o speranţă pierdută a amintirilor lui. „Cine să fie!? Vezi cine-i, nu mai zăbovi, cumnată, du-te şi deschide poarta! Du-te, te rog!”, mai mult gemu el nerăbdător.
Femeia se duse, ca să nu-l supere, şi lăsă lumânarea aprinsă la căpătâiul lui Micle.
În clipele de aşteptare, ca din senin, câteva vorbe rostite de o voce tânără ce-i aducea aminte de o altă viaţă parcă, răzbătură în odaia lui: „Bună seara, tată!”: din uşa camerei îi zâmbea un chip de femeie sau de înger, de adolescentă şi de bucurie în acelaşi timp. Era chipul Floricăi, chipul copilei lui, a mezinei, de care se despărţise cu prea mare uşurinţă. N-o mai văzuse de multă vreme, de când plecase cu mama ei şi cu frăţiorii, desculţi, alungaţi, fără milă, în miezul copilăriei, lăsaţi în voia sorţii, chiar de el. Era pe-atunci o copilă, pe când acum, o frumuseţe orbitoare.
Se ghemui în el instinctiv, muri puţin în suflet şi nu ştiu cum să-i zică. Voi să se ridice puţin de la locul lui şi trupul suferind nu putu. Dar, imediat, fetiţa, încă fetiţa lui de altădată, îi veni în ajutor, observă efortul şi se duse lângă el, îi apucă obrajii în palmele ei albe: „Nu te deranja!…”
„Mă simt obosit!” şopti cu greutate Micle. Era pentru prima oară când nu mărturisea că este bolnav. „Dar, poftim, fata mea, şezi aici, lângă mine” Simţeam că ai să vii! Înainte de sărbători trec sfinţii, câteodată chiar şi Dumnezeu, pe la cei necăjiţi şi singuri, nu-i aşa?”.
Copila era plină de viaţă, parcă gusta viaţa prin toţi porii ei. Şi Micle o privea mereu. Se simţea bine, nu mai tuşea şi nici nu mai simţea junghiul de sub coaste.
„Sărut mânuţele tale c-ai venit la mine! Niciodată în viaţa mea nu am fost atât de fericit şi de mulţumit ca acum! Oh, sufletule, sufletule, unde ai fost până acum?…”.
Timpul trecea repede, ca orice timp de vizită, şi el încerca din toate puterile să ţină clipa în loc, să nu mai obosească şi să nu adoarmă. Când se despărţiră, voi cu orice preţ să-i sărute mâna. Nu înţelese totuşi de ce domnişoara încântătoare purta rochie neagră.
Din prispa casei răzbătură, cu tărie, cuvintele cumnatei spre odaia lui, „Nu-i nimeni la poartă, Micle! Ce-oi fi auzit, numai tu ştii!”.
Apoi se lăsă o tăcere lungă şi un ger cumplit. I se părea că o sanie luminoasă, trasă de reni albi, a trecut pe uliţa lui şi n-a oprit…

Distribuie: