Spații culturale nr. 22 (6)

Violeta CRAIU

POEME

*****

versurile se agaţă de hârtia umedă
amintirile îşi fac un cuib
într-o poezie neterminată

destrămă-se poveştile uitate
viaţa
îşi doreşte noi primăveri

printre gene
sub masca unei stinse iluzii
o jumătate de zbor în dorul de tine

*****

umbre în limpezimea unei picături de rouă
deschid imaginea ta
un paradox
te-am pierdut în braţele altei femei
obloanele dorinţelor
ascund târziul păcatelor noastre imaginare
poduri suspendate pierdute în priviri
conduc paşii spre un cu totul alt ţărm
mirare
în gasul tău stins

sărutările şi poezia
se ascund în palmele de gheaţă
în firele disparente de nisip
tăcerea
vibrează şi în cârja uitării

*****

sărută-mi adormirea

sărută-mă
şi înaripează-mi somnul
un cântec să mă
ascundă-n noapte cu clepsidre
şi litere de jad

oglinda nu-i decât un gând
spulberat de vorbele şubrede
prin labirint
învăţăm

dorul şi timpul
poetului

*****

răsăritul se aruncă în ziduri
fără punct de sprijin…
nesfârşită agonie
alunecă
chemând şi chemând
liniştea
cuvintele nerostite
iluziile
orele neajutorate,
secundele împietrirea
şi plânsul…

cu plânsul în palmă
începe
marea împărtăşanie

*****

amintirile tresar
într-un dor nebun
urlu în pustiu asemenea
păşirii pe cioburi de iubire

copleşită de absenţă
metastaza nu o mai simt
las icoana să-mi umple sufletul
de iertare

*****
am aşternut din clipe sublime
mireasma cuvintelor (tale)
un venin
te sorbeam adormită în seninul
adânc al unei nopţi
ca pe un zbor înjumătăţit
printre culorile clepsidrei
ale unei alte femei

*****

versurile împletesc cuvinte care dor
nu mai există speranţă şi nici alinare
umbrele noastre se sting într-o ramă argintie
şi doar himera din strigăt
adoarme la marginea realului
singurătatea este un eşafod
soarbe ultimele picături
din roua vieţii
pe scaunul vechi
doar o haină de mire

*****

aşteptarea a expirat
anii s-au scurs în cuvinte poate fără rost
paşi număraţi pe nisipul fierbinte
pe cărări neumblate
versurile nu se mai rostesc
în dimineţile pustii
s-a adâncit în umbra
unui sentiment egoist

am umblat fără ţintă
iar poemul uitat
strâns la piept ca un copil pribeag
ne ascunde iubirea
cuvântul aşteptat…
pe coala de hârtie
în fugă
au curs cerneluri şi culori

doar amintirea ta mai persistă
la timona timpului meu…
vaporul imaginar pe care am urcat
taie valul în singurătate

*****

am privit nuferii în razele de soare
bijuterii naturale prinsă la gâtul meu de fecioară
ca nişte degete subţiri venite din preistorie
verdele închis născut din mâlul neatins
îmi răcoreşte trupul fierbinte
petalele albe, catifelate îmi mângâie răsuflarea
născută din doruri şi şoapte
egretele, se-nfig în noaptea albastră
în Balta Brăila

*****

răsfăţate cuvintele nerostite, uitate
un cuib de versuri ascunde amintirile noastre
şi poemul îmbracă culori de amurg
de taină smulsă din viaţă
ademenind aripi şi străluciri?
melancolia tresare şi-ţi cuprinde umbra
într-un nicăieri
silabele torc insomnii
ascunse
pe frunzele unei alte dimineţi…
curg, curg,
curg stele căzătoare

Viorica Răduţă

Două femei și un șchiop

Se vede mai întâi cocoaşa, ea poartă bătrâna în tot oraşul. Bătrâna o duce pe fiică la braţ, Iar trece mă-sa cu fata! Zenofie asta spune. Că trece.
Una e scurtă, cealaltă înaltă. Cine are grija lor? Aia bătrână, vede de fiică-sa. Dar umblă şi în oraş, Umblă peste tot. La braţ, spune Orica. Fata are ceva la cap. La cap, în rest e sănătoasă tun.
Nu bătrâna o trage pe tânără de braţ. Unde alergi aşa, fato? Nu mergem la gară? Ce să vedem la gară? Trece câte un tren. Hai, dacă zici hai!
Şi o ţine mai strâns, Mă doare braţu. Nu te doare nimic. Mama este o umbră, dar fata o simte grea. Cocoaşa se opreşte în dreptul Spitalului de Contagioşi. Hai, mamă, te opreşti ca proasta, Săraca, nu ai minte nici cât o găină. Acum, de ce alergi aşa? Cum alerg!?
La poarta lui Roşca sunt oprite, dascălul vrea să vă dau ceva de pomană. Ele întorc puloverul de pe o parte pe alta, îl ia cocoşata, pornesc mai departe, la statuie îl va arunca sigur, Ăştia ne dau toate zdrenţele. Fata nu slăbeşte braţul mamei.
Nu merg singură, spune domnului Roşca, în spate, mama are picioare tari, Mama e mamă, zice dascălul, Mama e cocoşată, spune fiica, Da are minte, săraca.
Amândouă se grăbesc. Totdeauna. Fata e înainte cu un pas. Şi când o să moară bătrâna, întreabă Orica, cine are să îngrijească de fată? Zenofie se uită la drum, Nu mai trece nimeni! Vrea s-o mărite, adaugă. Cine s-o ia, mamă? Mai sunt destui puţini la minte. Ai lu Butuc? Bate vântul şi rufele se leagănă pe sârmă, Zenofie zice că va fi un an secetos. A Soroaiei cum s-a măritat?
Un stol de ciori se opreşte în nucul desfrunzit. Acu mănâncă nucile rămase pe vârf, Lasă, mai scapă şi pe jos destule. Am găsit jumătăţi, I-auzi! Mâncate la miez. Stoluri de ciori, o să fie multă ninsoare, nu-i a bună.
Femeile alea două de ce alergau aşa, mamă, întreabă Orica după o vreme, Să nu ajungă, spune Zenofia, Dar unde merg? Ei, unde merg!
Şchiopu a trecut? Acum trece. Prin dreptul nucului, pe lângă zăbrelele de la gard târăşte piciorul ca să fie înaintea câinilor. Zenofie nu-l mai vede. Ochii mamei sunt mari de la ochelarii cu dioptrii. Nu mai văd, zice. Şchiopul trece de vreo două ori. Salută din drum, Salută şi poarta, zice Zenofie.
Cele două femei nu-i răspund. Multă lume nu-l vede, spune Zenofie. Cel mai bine îl văd câinii, şapte dacă sunt ai lu Stematescu. Acum merg înainte, mamă, I-auzi! Dacă trec numai ei e ca şi cum ar fi salutul singur, fără omul cu piciorul alături. Să nu-i mai dai bani decât la biserică, îi spune Orica lui Pavel. Odată vine nebunu peste noi. Nebunu salută şi pe Progresului şi pe Văii. Salută mai departe, pe Brâncoveanu. Şi nu-l termină nici azi nici mâine.
Pe marginea trotuarului, în faţa Contagioşilor, scoate punga să mănânce. Atunci salută şi la State, peste drum. State nu-i dă nimic, că să muncească.
Pentru el nu suntem oameni, suntem câini, spune celălalt vecin, de la abator. Vecinul are burta înainte, ţine o bucată de carne acolo, în pântece. Câinii nu-l latră niciodată. Se uită la burta vecinului fără curea. Omul priveşte mereu strada şi o margine de trotuar umflată. Cum dau rădăcinile afară din asfalt. Şi în burtă îi cresc rădăcini.
Cele două îl întâlnesc pe Şchiop la colţ cu Brâncoveanu. El nu se uită la ele, se uită la mersul lor. Crede că mersul e cu două capete. Hai odată că nu mai ajungem, spune fata. Tâmpitele, spune şchiopul, care vociferează la poarta Contagioşilor. Berea o ţine sub fâşul verde, la curea.
Dacă lunea şchiopul e neras, neras rămâne toată săptămâna, Are tată, de ce nu l-o fi îngrijind? De obicei, la doi metri îl urmează câinii. Le dă să mănânce din pungă. Punga e mai grea decât privirea domnului State.
La Contagioşi e un mort. Face omu icter mecanic mai ceva ca în timp de război, zice domnul State.
Şchiopul se teme să nu-i dea 10 lei noi, nu ştie ce să facă cu ei.
La capătul străzii, lângă un garaj, doamna Geta s-a oprit în copilăria ei şi să-i dea handicapatului ăsta hârtia de 10 din pensia ei de urmaş? Şchiopul face drumul înapoi. Ia coliva din mâna ei. Nu are destulă nucă în ea. Lui îi place cu multă nucă.
Dintr-o Dacie papuc, şoferul îl întreabă pe State dacă n-ai ceva fiare. Şi trece mai departe, pe Amurgului.