Spații culturale nr. 22 (2)

In memoriam

SIMION DIMA

RODIRE

Întâi înverzeşte,
apoi ramurile
i se împodobesc cu flori.
Câteva luni apoi
pomul tace
însă lucrează
febril în tăcere,
până ce, din flori,
din seve şi din aşteptare,
cu binecuvântarea
soarelui stăpân,
cresc fructele.

Pomul iarăşi se-ndârjeşte,
decantează seve grele,
e o teribilă muncă de Sisif,
(însă modestă, însă dulce,
însă nebănuită)
şi, când îi vine vremea,
crengile lui
grele se-ntind
cu smerenie
şi cu bunăvoinţă

Rodirea! –
o lună pe an,
el e cel ce dăruie.
Unsprezece stă acolo
umil
aşteptând,
ori prinzând iarăşi puteri,
pentru a noastră
inconştientă bucurie.

1987

[MEMENTO]

Fără gânduri eram
pe malul mării.
Stam singur.
Valurile se spărgeau
înspumate,
mereu altele,
de ţărmul stâncos.

Pierdusem orice gând
privind necuprinsul
acela verde – dur,
copleşitoarea genune marină.

Trecător pe ţărmul pontic,
fiinţă măruntă,
copleşită de măreţia clipei,
de obscure temeri,
de vechi, durabile
tristeţi,
singur eu,
un om,
care-a pierdut
toate prieteniile
şi-a maculat iubirea.

19 iulie 1964

AMINTIRE

Un glas, un chip
de demult.
o galbenă foaie.

Un univers stins
reînvie.

Ce ciudat
şi ce bucurie:
a descoperi în tine
că omul e mai
tare ca uitarea.

1962

[LAMA GÂNDULUI]

Mă doare gândul,
mă turbură.
Sunt bolnav
de gânduri.

Aş vrea să înot,
să zbor,
să fumez,
să beau,
până la nesimţire.

Să mă fac
strigoi
ori tâlhar
de drumul mare.

Dar nu pot
nici să fumez
otravă,
nici să beau,
până la nesimţire,
nici strigoi nu pot fi,
iar tâlhari, fie alţii.

Pare-se că –
mă doare ori nu –
mi-i dat să port
lama tăioasă
a gândului
lângă inimă.

1963

ALBA MATER

Ca la o mamă bună
hrănindu-şi pruncul,
veniră, la îndemnul
lungilor chemări de bucium

frunză şi iarbă strânşi
din munte şi câmpuri,
de pe maluri de gemene ape

să jure sub flamuri
înroşite de chin şi prigoană
fraţi să-şi rămână
nu pe-un veac,
nici pe două,
ci-n nemurire…

aud roata lovind,
scrâşnet de fier
rupe osul înalt al Horei,
Cloşca sfârtecat întâiul,
Crişan putrezind
în şerpării,
toţi dărăburiţi*
în răspântii,
chezaşi amântrei
dreptului nost’ la lumină

E priveliştea trimisă
gloatei înmărmurite de spaimă:
să-nveţe a respecta biciul şi
roata străinului.

De-atunci, iacă, veacu-i aproape,
ani trecură,
cercuri în vârsta
stejarului

Se-adună, în cugete
stându-şi astfel
mereu aproape
de oriunde-or fi,
să-mbrace ţara,
de-a pururi,
haina trăirii!

25 noiembrie 1992–8 octombrie 2002

* făcuţi bucăţi

[MAI MULT DECÂT VĂD]

Trec pe stradă
şi nu înţeleg
mai mult decât văd,
numai chipuri,
numai siluete,
culori şi suprafeţe.
nimic
din ceea ce e
dincolo.

Şi doar,
alături de mine,
trec, poate,
accidentaţii de mâine.
de ce nu-i ştiu,
să-i previn,
omeneşte:
„Fereşte-te, mâine…”

Alături de mine
trec poate
poeţii de mâine
şi nu-i ştiu
ca să le dărui o floare
şi să le privesc
magnifica devenire.

Alături
sunt oameni,
oameni deplini,
oameni tineri,
oameni pe care Vremea
vipera, ticăloasă reptilă, –
îi va muşca,
otrăvindu-i cu
limba ei amarnică.

21 august 1964

Texte îngrijite de SIMONA-GRAZIA DIMA

Doina CERNICA

În Roma, la San Pietro

Imaginea Pieţei San Pietro este probabil cea mai veche a unui spaţiu de peste hotare cu care vin din copilărie. Era fixată pe o ilustrată puţin mai groasă şi mai mare decât cele obişnuite, iar culoarea unică, sepia, şi patina vechimii îi dădeau un aer misterios, care mă ţinea captivă lungi răstimpuri, uneori cât lectura unui capitol de carte. Reprezenta o moştenire paternă, ca şi dragostea pentru italiană, obiect de studiu la Liceul ,,Gr. Ghica V.V.” din Dorohoi, când tata era elev acolo, în anii războiului. Dar, deşi a fost însoţită încă de la început de o sumară lecţie de geografie, piaţa trăia desprinsă de pământul de pe care veniseră italienii la care stătuse în gazdă la Dorohoi, cum supraterestre erau Locurile Sfinte, chiar dacă atâţia dintre colegii mei evrei din şcoala primară începuseră să emigreze spre zona lor.
Marile construcţii ale vârstei mici sunt inexpugnabile. Ele coexistă cu realitatea de mai târziu şi, de aceea, apropiindu-mă de colonadă, am avut un soi de nesiguranţă sau mai curând o senzaţie de dedublare, înaintam în două lumi, una eternă şi alta, deşi durabilă, marcată puternic de însemnele zilei, ale orei. Dar nu era vorba numai de Piaţa San Pietro, ci de Roma întreagă, aceasta, a cărei piatră o puteam atinge, a cărei apă o puteam bea şi a cărei aromă o puteam inspira, susţinând-o pe vârfurile ei – creştetul pinilor şi al platanilor, coroana Colosseumului, ochiul Panteonului, crucea care înalţă obeliscul din Piazza del Popolo – pe cealaltă, zidită din materia inefabilă a imaginaţiei, a visului. Totul era vechi, ştiut acolo, deasupra, într-o solitudine dulce, totul nou, de descoperit aici, integrându-ne fabuloasei mulţimi care repeta cu extraordinară densitate umană conturul elipsoidal al Pieţei San Pietro. Înaintam în volute, parcurgând astfel, de fapt, de mai multe ori, distanţa până la intrarea în bazilică, umăr lângă umăr, cu mici nuclee realizate de înrudiri, prietenii, simpatii. Al nostru număra cinci persoane, arheologul Valentina Veselovschi Buşilă şi sora ei, Mira Grecu, doctoriţa Doina Sin, Niadi şi cu mine, suportând în ritmuri diferite neodihna şi setea de a revedea şi a vedea totul a Valentinei Buşilă, dar bucurându-ne în egală, mare măsură de norocul de a o avea cu noi, cunoscător avizat al oraşului şi entuziast povestitor şi interpret al Romei.
Privit de aici, din zona colonadei, cel mai mic stat din lume, Vaticanul, te copleşeşte cu sentimentul grandorii. Totul este uriaş şi măreţ, coloanele lui Bernini, piaţa, obeliscul, sfinţii Petru şi Pavel, bazilica. Există şi cifrele care susţin sentimentul, Piaţa San Pietro, de pildă, are 273 m lungime şi 226 m lăţime, cele 284 de coloane, înalte de câte 15 m, sunt supraînălţate de cei 140 de sfinţi de câte 3,10 m care le încununează, obeliscul din centru are 25,31 m, la care se adaugă şi soclul de 8,25 m, iar sfinţii Petru şi Pavel, primul creaţia veneţianului Giuseppe de Fabris, iar cel de al doilea, a lui Adamo Tadolini, din Bologna, câte opt metri. Nemaivorbind de bazilica însăşi, considerată cel mai mare locaş sacru al creştinătăţii. Dar ele, cifrele, dimensiunile, susţinându-le, dau întâietate impresiilor. Or, cum să povesteşti (dar poţi să povesteşti?), că simţământul urieşescului coexistă cu certitudinea că te priveşte, că este pentru tine, că tu, cât Mărunţica lui Andersen, ghemuită la baza unei coloane, ca să-ţi tragi sufletul, să-ţi ridici privirile încercând să îi desluşeşti vârful, sfântul din vârf, îi hrăneşti elanul spre cer? Apoi, fiecare pas printre coloane, de-a lungul colonadei, preschimbă uluitor imaginile, piaţa e mereu alta, este ca şi cum ai merge pe o turnantă, într-un peisaj şi el în necontenită mişcare. Fiindcă nici coloanele nu par neclintite, sub ochii noştri sunt când câte patru pe un rând, când una singură, una după alta. Nu este însă un efect trompe-l´oeil, ci dovada genialităţii lui Bernini, dar mai ales uluitoarea capacitate a arhitecturii sale, ca orice excelenţă a unei opere omeneşti, de a se adresa simfonic ochilor, sufletului nostru. Dacă pentru catolic, pentru pelerin, drumul spre bazilică este în permanenţă plin, dens, nici pentru turistul obişnuit, oricât de lentă, înaintarea spre edificiul ei grandios nu cunoaşte clipe goale. Noi încercăm şi reuşim să desluşim ceea ce Valentina Buşilă vede clar: templul etrusc de pe Gianicolo în care zeul Vatican prezicea viitorul, circul lui Nero, cimitirul păgân, bazilica împăratului Constantin cel Mare, cu mormântul Sf. Apostol Petru la rădăcină. Capul dat pe spate încearcă să ajungă în creştetul obeliscului tăiat într-un singur bloc de granit roşu şi adus din Egipt în anul 40, la sfera de bronz din care creşte crucea, sferă în care credincioşii au închipuit multă vreme, odihnindu-se, rămăşiţele pământeşti ale Sf. Petru şi unde papa Sixt V a pus fragmente din crucea Răstignirii. Umbra obeliscului ne arată miezul zilei pe discul de marmură din pavimentul pieţei, dar mai curând curgerea pe verticală a apei din cele două fântâni construite de o parte şi de alta a obeliscului măsoară, pentru ceasul nostru interior, şiragul viu al clipelor. Şi iată-ne, binecuvântate de Sf. Pavel, trecând pragul porţii din dreapta, străjuită de un membri ai gărzii elveţiene. Oare aceasta va fi fiind Porta Santa cu mesajul evanghelistului Ioan, ,,Eu sunt uşa: de va intra cineva prin mine, se va mântui”?
,,Pietà” de Michelangelo, răscolitoarea lucrare a sculptorului la nici 25 de ani împliniţi este primul dar pe care ni-l face lăuntrul bazilicii. Are o luminozitate delicată dincolo de geamul care o ocroteşte de asasinii artei din toate timpurile, ca şi în memoria mea în care o descopăr împreună cu un sonet, pentru că da, eu l-am cunoscut pe Michelangelo, în original, întâi ca poet. Ni s-ar arăta altfel într-un muzeu? mă întreb în mulţimea în care, umăr lângă umăr, alcătuim (sute? mii?), vie, crucea latină pe care o desenează construcţia bazilicii. Maica, mai copilă decât Fiul, ar vrea poate să-l smulgă durerii şi timpului care trece, dar el îi alunecă din braţe, dus de destinul său. Nu, sigur că nu, capodopera ar compune aceeaşi muzică pe claviatura sufletului nostru şi undeva, în deşert, ori pe o banchiză, doar că aici, în bazilică, are parte de o acustică ideală, pietatea, sentiment atât de complex, este exprimat şi insuflat la intensitatea sa maximă în acest spaţiu unicat al creştinătăţii. Poate că aş dori un minut în plus în apropierea ei, nu cred că ne vom mai întâlni, dar valul uman căruia îi aparţinem ne poartă mai departe la făptura de bronz a Sfântului Petru, aşa cum l-a văzut în secolul XIII Arnolfo di Cambio. Apariţie şi mai întunecată după marmura alburie a lucrării lui Michel Angelo, ea îmi aminteşte de Madona Neagră de la Bazilica Minor din Cacica, nu numai prin culoare, ci şi pentru devoţiunea, credinţa în minuni pe care le trezeşte în cei care se închină înaintea ei. Oare cum ar trăi artistul sfiala şi nădejdea cu care pelerinii mângâie şi sărută piciorul sfântului, care de mult nu mai e al său, ci al lor? Mormântul Sf. Petru este sub altarul destinat suveranului pontif, pe care aş vrea să-l cuprind şi de la distanţă, însă, doar o celulă în trupul mulţimii de vizitatori, nu am cum, cel puţin imediat, pentru că este august, luna în care omenirea ajunge la Roma şi la Vatican, ca o maree cât de cât controlată de traseele spre şi în interiorul celebrelor sale edificii, însă de nestăpânit în forţa cu care le acoperă. Dar şi apropierea, şi depărtarea sunt termeni relativi în Bazilica San Pietro, totul fiind aici, deopotrivă, şi depărtat, şi apropiat. Precum cupola lui Michelangelo, cu o deschidere de 42 m, deliberat (cu 1,4 m) sub cea a ,,templului tuturor zeilor”, Panteonul, pe care însă îl depăşeşte cu mult în înălţime, sau ca baldachinul de sub ea, ale cărui coloane spiralate din bronz, de câte 29 m, cât bisericile cu turle ctitorite de Ştefan cel Mare, urcă tumultuos spre cupolă. Bronzul lor a fost scos de pe acoperişul pronaosului Panteonului de Papa Urban VIII, născut Barberini, iscând zicerea că Barberini a făcut ceea ce nici măcar barbarii nu ar face. Dar câte monumente nu au fost plămădite şi replămădite de-a lungul istoriei din alte monumente, uneori atentându-se la carnea, alteori chiar la sufletul lor, îmi spun, gândindu-mă la Sf. Sofia, o altă creaţie impresionantă a lui Constantin cel Mare şi a creştinătăţii. Apoi, pentru că fiecare caută într-un astfel de locaş un punct în care se simte renăscând, reîntinerind, revigorat – cum îmi povestea prietena mea Jeanne Michelbech, conducându-mă prin Catedrala de la Metz – , am trăit secunda binefăcătoare lângă statuia Sfintei Veronica, secundă ca o pânză răcoritoare peste ochii atât de încercaţi de prea mult şi prea frumos.
La ieşire, ne-am bucurat toate cinci, cinci împreună cu mii, de binecuvântarea Sfântului Petru, savurând şi ambiguitatea anunţului de pe ecranul din dreptul soclului său: ,,Audienţa generală de miercuri, 10 august, se va ţine la ora 10,30, la Castelul Gandolfo”. Apoi am coborât în încăperea de lângă punctul de prim-ajutor, de la demisol, ca să încercăm să obţinem bilete la Muzeele Vaticanului pentru una din zilele următoare, visând deja la o altă splendoare a Romei, Capela Sixtină. La numai câteva ore mai târziu, şi o noapte în plus, de pe terasa Castelului Sant´Angelo, am căutat bazilica în peisajul oraşului. Însă când am găsit-o, nu am mai ştiut dacă era cea aievea sau construcţia copilăriei ridicată de imaginaţie pe o ilustrată de carton, ca pe mormântul unei vârste. Atunci, la Roma, în curgerea enigmatică a coroanelor de pini pe cerul albastru, coroane care duceau cu ele turle şi sfinţi, nu a contat. Iar acum, cu atât mai puţin.