Propoziții pretențioase – Alopați
Fix printre puținele repere care mai puteau reconstitui copilăria și adolescența mea.
Patiseria. Ea era vecină cu Zache, marea dispărută era crem, cu o sală de mese cu servire în picioare foarte încăpătoare, pătrată, îmbietoare în ciuda ambientului vetust, sărăcăcios, mirosul de gogoașă umfla nările precum pe ea untdelemnul încins, unde toate națiile pământului de baștină – și altaice fără doar și poate -, și eu câteodată, intrau să-și umple mațul cu ceva zaharisit și să-și potolească poftele cu plăcinte și brifcorul ultimului deceniu comunist. Ce-a fost nu se mai poate afla. Locația luând din fondul funciar ,,gheretele” comerțului. Ba terasă pentru o sumă de cheflii de carieră, prietenii nedespărțiți ai patronului, ba un covrig, un spațiu îngust – ca pe vremuri barăcile de încărcat brichete – unde se poate amaneta probabil și viața când asta rămâne ultima soluție. Văd câteva personaje care ar fi în stare de un astfel de gest extrem. Iar lângă poticnitele în înălțime mastodontul familiei ,,regale” de odinioară peste cartierul Zidari, oaza…. Cum-necum, Zache a restaurat totuși vechea clădire, a dat o utilitate mansardei, în uz pentru scurtele-i destinații comerciale, un spațiu retras pentru clienți mai simandicoși. Nu vă închipuiți cine știe ce ambient, fiindcă nici mansarda nu avea dimensiunile unui stat de om zdravăn, cel puțin în partea din față. Nouă ne-au revenit doar jgheaburile și burlanele, față-spate, având acces doar prin partea stângă. Dacă n-ați observat, între Poliția locală și Zache este o poartă metalică din tablă zincată cutată. Acel gang duce în ,,mărăcinișul” dosului curții, loc de depozitare pentru nimicurile de prisos ce se adună la comercianți: lăzi, sticle, obiecte de mobilier inutile…. Singura zonă unde clădirea cobora vertiginos și ne putea oferi posibilitatea de a urca pe ea. Memoria împrospătată a mai găsit ceva de lucru, anume tabla bătută pe toată partea de acoperiș dinspre stradă și reparații la tabla cutată de pe spate, montată de ,,meseriașul” ambetat de numărul corect și necesar de holțșuruburi pentru prindere și îmbătat de proprietar suficient cât să dea buleală. Dulcea uitare….
De la Poliția locală în jos…. Pe lângă ea, la dreapta și iar la dreapta există o fundătură, scurtă. Pe-acolo își mai fac și alții veacul și leacul. Depinde. La colț o bodegă pentru ăl din urmă drojdier, cică ,,barul sinucigașilor”, non-profit. Pe partea opusă, în dosul poliției era, nu mai pot spune cu certitudine c-ar mai fi, un cabinet medical într-o clădire fără pretenții de estetică arhitecturală. Un vagon dintr-un perete în alt perete pentru alinat amaruri fiziologice. Acoperit cu tablă sandwich cum mai rar vezi la clădiri în zona centrală a orașului. Păcat că sateliții noștri orbitali au dioptrii cât ale mele și cu cât te apropii de obiectivul vizat nu se mai distinge nimic. Ce vă spun este totuși o certitudine, imobilul medical există, iar noi i-am montat cum om fi reușit jgheaburi și vreo trei burlane. Sunt ambigue momentan modurile de prindere ale cârligelor lipsă, însă după o raită într-una dintre zilele viitoare (lăsate în urmă la publicarea acestei scurte perindări memoriale) vi le voi dezvălui pas cu pas.
Pe aceeași stradă Primăverii am ,,ratat” o ,,mare” lucrare. De astă dată (mi-am notat un nume pe care cu siguranță peste câteva ore nu mi-l mai aminteam) pe colțul cu Dezrobirii, unde cândva automobiliștii Râmnicului își mai peticeau și realimentau bateriile. Și unde a locuit o vreme familia Constantinescu, aripa Sticlă. Ăl mai chitarist de-l dădu orașul. ,,Ratarea” vizase un schimb de jgheaburi tocmai sus, după epuizarea etajului. Nici lui nu i-a fost aminte, privatizatul ce vinde ,,țoale”, nici noi n-am insistat să ne batem cuie în talpă cu escaladarea. Era nevoie de intervenții pe lângă proprietari și nu că nu i-am fi știut, însă uneori este mai bine să nu insiști.
