Spații culturale nr. 22 (1)

EDITORIAL

Valeriu SOFRONIE

Poet de provincie. Autoportret rezidual

Ce poate fi un poet de provincie? Am stat şi m-am întrebat deseori, privind înspre metropolă. Mi-a venit la un moment dat un răspuns uşor. Mintea mea îl acceptase aproape necondiţionat: poetul de provincie e un fel de om al lucrurilor mici, un locuitor de la periferia de dincolo de Centru. Lucrurile mari, mari şi la propriu şi la figurat, sunt toate în Centru. O Casă a poporului, o Biserică a mântuirii neamului, un pod Grand… toate acestea trebuiau să fie în Centru. În Centru, lucrurile se văd clar. Sunt rotunde, aşa că se pot rostogoli în toate direcţiile, fără să scadă. Nu-s umbre, nu-s gunoaie în ochii privitorului. Doar să vrei şi, ridicat în picioare pe un scaun de bucătărie urbană, poţi să porneşti o noua avangardă. De la fiecare colţ de stradă te poate întâmpina oricând un nou Tristan, dând nume noi străzilor, foste cândva provincii. Centrul este în Marele oraş. Nobil prin naştere, cetăţeanul lui priveşte spre margini cu dispreţ cultural. Şi nici nu ar putea altfel. Cel ce este în Centru, este Alesul. El nu vine din peşteră, ca de nicăieri. Şi chiar dacă buletinul lui nu are semnătură de Bucureşti, el de fapt s-a născut acolo cu mult înainte de a o face, trăind o vreme la bunicii din partea mamei, până la împlinirea vârstei legale de şedere în Oraş. Omul central are în permanenţă în buzunar un compas cu care verifică dacă centrul lui coincide perfect cu al Universului. Când nu se întâmplă aşa, face un pas în lateral sau în spate şi a intrat în armonie cu restul. Aţi înţeles cu toţii că omul Centrului este, fără dar şi poate, chiar Omul.
Pe măsură ce te îndepărtezi de acest centru hiperbolic, lumea începe să se contracte, ca într-o deplasare, nu spre roşu, ci spre mic. Lucrurile devin mai mărunte, tot mai mărunte, până nu mai rămân din ele decât nişte puncte. De acolo, mai departe, nu mai e nimic. Lumea ar trebui să se termine cu aceste minuscule semne de fiinţă pentru a nu fi nevoie ca părerea hiperboreenilor să nu sufere prea mult la gândul că, după deal, un alt deal începe. Aşadar, lucrurile mici sunt toate la margine. Şi ultimele. Se întâmplă ca într-o poveste în care diformii, nedoriţii, avortonii metropolei sunt toţi expulzaţi de acolo, ca nu cumva, prin prezenţa lor, să transforme Nunta într-o parodie. În provincie trebuie să îţi accepţi soarta. Trebuie să fii cât mai mic. Cât mai puţin vizibil. Atât de mic, încât, pe stradă fiind şi venind înspre tine un jeep, acesta să nu fie nevoit să încetinească. Lucrurile mici nu opun rezistenţă. Nici nu ar trebui să o facă. În lumea gâzelor, domină bunul simţ. Ştii cu maximă precizie de unde şi până unde ţi se întinde plapuma milimetrică. Văzând infinitezimal, simţind infinitezimal, eşti într-atât de mult copleşit de măsurile lui, încât simţul tău estetic nu poate să nu se extazieze în faţa uriaşei Prezenţe. Nu ai orgolii, nu trebuie să ai. Eşti şi tu, acolo, un boţ de humă.
Deci sunt un poet de provincie. Vă scriu cu litere atât de mici, încât numai un ochi atent din afară ar putea vedea ce scriu….
Cuvântul acesta „provincie” vine din „pro” (pentru) şi infinitivul verbului „vincere” (a învinge) şi încă nu mi-e clar dacă înseamnă „pentru a fi învins” sau „pentru a învinge”.

Petrache Plopeanu

Exhibarea scrisului ca auto-adulare

Citesc destul de mult. De fiecare dată lectura este semnalul care îmi spune că ziua se încheie şi că sfârşitul ei trebuie să se facă estetic. Scriu, dar nu în fiecare zi. La două, trei zile, însă, o fac, altfel nu pot merge mai departe. Poezie, proză, mai puţin cronici literare şi încă şi mai puţine articole de critică literară. Zilele îmi sunt însă, indiferent de frecvenţa scrisului, împletite cu litera tipărită şi nu pot altfel.
Citesc literatura scriitorilor contemporani străini, am preferaţii mei, îmi fac, pe măsură ce lectura îmi aduce îndemnuri noi, noi preferaţi. Din când în când, citesc şi cărţile unor poeţi şi scriitori români contemporani, împrăştiaţi prin toate colţurile periferiei româneşti. Nu am nicio aprehensiune în legătură cu periferia, eu însumi fiind un punct pe harta acesteia. Citesc, dar, de cele mai multe ori, nu găsesc decât vorbe, vorbe care nu-mi produc nicio plăcere. Nu mă suspectez de incapacităţi estetice, nici de cele intelectuale. Ştiu ce îmi place şi ce nu, iar indiferenţa pe care o am faţă de multe dintre cărţi şi faţă de ce cuprind acestea, nu o pun pe seama ranchiunei, a invidiei faţă de ceilalţi, căci nu sunt un om ranchiunos sau invidios şi sunt mulţi apropiaţi avizaţi în această privinţă. Şi atunci îmi pun întrebarea de ce, totuşi nu îmi place cutare sau cutare carte a cutăruia sau cutăruia autor contemporan, fie din Bucureşti sau oraşele mari, fie din periferia noastră fără pretenţii la glorii naţionale?
Răspunsul nu trebuie să-l caut în cine ştie ce argumente sofisticate cu pretenţii de teorie literară, nu trebuie să-l pun pe seama incapacităţii mele de a aprecia frumosul literar, ci pe seama exact a acelora care lansează pe piaţă aceste cărţi. Uneori, cei care nu pot ajunge la acel simţ al meu, care ar trebui să le aprecieze scrisul, sunt autori cunoscuţi. Citesc, dar nu pot să mă opresc asupra celor scrise pentru că mă plictisesc, scrisul lor nu conţine nimic decât vorbe, o avalanşă de vorbe care, oricât m-aş strădui, nu mă pot face să mă reîntorc la ele. Citesc autorii care îmi plac, străini sau români. Mă opresc, meditez, reiau un rând, un paragraf o pagină, pur şi simplu pentru frumuseţea celor cuprinse în ele. Nu mi s-a întâmplat de multe ori să fac acelaşi lucru cu autorii care nu-mi spun nimic. Şi nu merg aici pe ideea că sunt autori care plac unora şi care nu plac altora.
Nu, după mine scrisul adevărat place oricui! Ce nu ne place poate fi explicat prin carenţele noastre culturale, dar atunci când eşti conştient de universul tău cultural, iar modestia este aceea a celui cunoscător, singurul defect estetic sau de altă natură este al scrisului autorului respectiv. Am întâlnit destui „scriitori” care vorbesc despre alţi „scriitori” numai de bine în cronicile lor literare sau articolele de critică literară, pentru că se cunosc între ei, pentru că există anumite favoruri reciproce pe care şi le fac, pentru că se anticipează anumite favoruri în diferite împrejurări, de care lumea literară este plină.
În rândul scriitorilor români există categoria celor care îşi afirmă valoarea prin scrieri de bună calitate şi categoria acelora care folosesc scrisul ca pe o exhibare a unor reflexe auto-adulatoare. În timpurile din urmă au apărut numeroşi autori de carte a căror principală preocupare este aceea de a se autoevidenţia. Interesul pentru ceea ce înseamnă scrisul de calitate, că este poezie, că este proză, rămâne secundar pentru ei Şi nu vorbesc aici de scriitorii de ocazie, cei care, la pensie sau după cine ştie ce împrejurare a vieţii, se apucă de scris, ci de autori care uneori reprezintă ceva în literatura română, sunt nume cu greutate, dar despre care eu am convingerea că nu spun mare lucru cititorilor şi nu trezesc prea multe frământări în universul interior al cititorilor. De ce? Revin cu acelaşi răspuns: pentru că nu-i interesează cititorul, ci propria persoană. Nu e rău să fii preocupat de ego-ul personal. Sunt exemple în literatură şi în arta plastică de creatori de geniu, pornind de la universul eului propriu.
Cei la care mă refer scriu bine, după toate canoanele literare, dar nu spun ceva ce rămâne şi după ce ai lăsat cartea din mâini. De multe ori, după primele pagini, o părăseşti undeva, uitată, cu promisiunea niciodată respectată, că o să-ţi faci timp pentru reluarea lecturii. Aceştia sunt autorii la care scrisul este o exhibare a propriei personalităţi, dar o exhibare inutilă şi non-estetică. Scopul? Auto-adulare în lipsa adevăratei recunoaşteri din partea acelora care nu numai că sunt cititori asidui, ci şi din partea criticii bune. Nu cred că în timpurile noastre există foarte mulţi critici literari de calitate. Există cronicari de carte, dar critici literari, care să se întemeieze pe o teorie literară unitară şi care să dea măsura creativităţii literare în chiar scrisul lor, sunt puţini.
Apariţia unui număr impresionant de cărţi ale scriitorilor români contemporani, despre care multe reviste literare sau culturale scriu aproape întotdeauna la modul laudativ, nu face altceva decât să-mi consolideze convingerea că, din vechea societate comunistă, cultul personalităţii conducătorului, care, dus la dimensiuni uriaşe, era fascinant pentru mulţimile de supuşi, s-a menţinut până în zilele noastre sub forma jalnică a auto-adulării literare. Aşa au apărut cărţile cu un singur cititor, autorul lor şi cititorii care nu citesc decât cărţile scrise de ei.

Vasile GHICA

„La balamuc, birjar!”

– „Lăsaţi-mă în pace! Ştiu că scriitorii sunt reacţionari, beţivi şi curvari. Dar alţii nu am de unde să iau!”. (I. V. Stalin)
Pentru că s-au bulucit, sărmanii, prin Siberia, generalissime!
-„Tovarăşa Ana Pauker, sunteţi excepţională! De la Tudor Vladimirescu încoace, România nu a mai avut un politician de talia Dvs!”. (M.Ralea)
Multe ai mai scăpat pe gură, bre nea Mişule, ca să ajungi ambasador în SUA, unde o aveai ca ataşat de presă chiar pe coafeza tovarăşei.
-„Unii scriitori îmi sunt atât de simpatici, că îmi vine să trag apa după ei!”. (Eugen Barbu)
Ptiu, şi ce te faci, nea Jenică, dacă nu curge apa?
-„România are mentalităţi de femeie întreţinută!”. (Victor Eftimiu)
Vai, maestre, acum e chiar cocotă. O aranjează toţi derbedeii dinăuntru şi dinafară.
-„Toţi pictorii buni, care aspiră la crearea unor capodopere autentice, ar trebui mai întâi să se însoare cu nevastă-mea.”. (S.Dali)
O, dă-le -ncolo de măzgălituri, maestre!

INTERVIU

Valeria Petriu Radovanu

De multe ori am impresia că pensula cu care pictez icoane pe sticlă este ţinută de o mână de înger

Este a treia generaţie de iconari. Străbunicul, Hagi Cristea din Întorsura Buzăului, a învăţat meşteşugul la Ierusalim, unde a stat zece ani la o mănăstire. Tatăl Valeriei Petriu, profesorul Ioniu M. Petre, a pictat nenumărate icoane pe lemn, sticlă, pânză şi coji de ou, până la sfârşitul vieţii, având expoziţii personale şi de grup. Valeria Petriu a reuşit, în mai 2000, să ajungă în pelerinaj la Ierusalim, la Biserica Ortodoxă Română şi, în semn de omagiu şi credinţă, să dăruiască 19 icoane tradiţionale, pe sticlă. Are lucrări în colecţii particulare, mănăstiri şi biserici de pe trei continente.

Adrian Munteanu: Stimată doamnă Valeria, moşteniţi o pasiune care a trecut prin câteva generaţii. În ce împrejurări s-a conturat opţiunea de a continua tradiţia familiei?

Valeria Petriu: Cred că e o cale a destinului, fiindcă zeci de ani l-am văzut pe tatăl meu lucrând icoane, dar numai în 1982, după ce m-am întors din Spania, a apărut dorinţa de a realiza icoane pe sticlă. Pe atunci studiile de iconografie erau la început. Cunoşteam tehnica, dar nu ştiam desfăşurarea imaginii; cunoşteam Biblia, dar nu cunoşteam erminiile. Atunci am început să caut erminiile la persoane din jurul meu care ştiam că se ocupă de iconografie şi le-am scris de mână. Mi-a fost de foarte mare folos, fiindcă studiul Bibliei şi al Filocaliilor sau al literaturii religioase nu îţi deschide orizontul pentru a respecta iconografia pe sticlă. În acei ani a existat un album în care erau icoane de la mănăstirea Nicula şi de la diverse alte şcoli din Ardeal şi din Ţara Oltului. Am optat să păstrez tradiţia din Şcheii Braşovului care a fost iniţiată de Mişu Pop, un artist plastic de mare valoare care a pictat şi biserici.Gama cromatică diferenţiază foarte mult această şcoală de celelalte. Proporţia din iconografie, faţă de pictura din biserici, e mai aproape de realitate.

A.M.: În pragul fiecărui anotimp al sărbătorilor, icoanele dumneavoastră aduc mai aproape iubirea de Dumnezeu, o sădesc în cugete. Oare te poţi apropia de icoane fără dragoste de Dumnezeu, doar ca o simplă îndeletnicire artistică?

Valeria Petriu: Nu este posibil să ai harul de a picta icoane dacă nu ai iubire şi credinţă în suflet. De asemenea trebuie ca viaţa să se schimbe şi să devină mult mai îngăduitoare cu cei din jur. În afară de cunoştinţele pe care trebuie să le acumulezi tot timpul, trebuie să ai o îngăduinţă şi o linişte care să coboare în sufletul tău atunci când începi să lucrezi. Nu este posibil să-ţi programezi o anumită zi pentru a începe lucrarea. Trebuie să cureţi sticla, să-ţi alegi modelele care se numesc izvoade şi apoi vine clipa când poţi să ţii pensula în mână. De multe ori am impresia că această pensulă este ţinută de o mână de înger. Când intru într-o expoziţie cu lucrările mele, de unele icoane nici nu-mi aduc aminte când le-am pictat.

A.M.: Sunt multe definiţii. Ce este icoana pentru creatoarea Valeria Petriu?

Valeria Petriu: Icoana este o rugăciune care porneşte întâi din jurul meu. După aceea se materializează în subiectul pe care-l redau. Atunci când este gata, icoana este primitoare de rugăciunea celui care o priveşte. În afară de a cere ceva şi de avea o dorinţă care trebuie să se împlinească, de sănătate, pentru casă, pentru copii, pentru prieteni, există şi rugăciunea de mulţumire care trebuie adusă icoanei. Aceasta este o programare cerebrală de a obţine ceva prin lupta noastră, prin credinţa şi speranţa noastră.

A.M.: Fiind mai aproape de înalturi, ca un creator care concepe cu sufletul, dumneavoastră simţiţi puterea tămăduitoare a icoanei. Va dăruit ea starea de graţie, împăcarea şi nădejdea?

Valeria Petriu: De foarte multe ori. Atunci când problemele mă copleşesc, când în suflet am tulburări, numai rugăciunea mă poate alina. Şi nu numai pe mine, fiindcă mi-am învăţat şi copiii să aibă această speranţă în rugăciune. Mi-am învăţat şi nepoţii şi mi se întâmplă în ultimul timp să dăruiesc icoane, împreună cu Psaltirea sau cu Biblia, celor dragi, ca să înveţe să se roage şi să fie convinşi că se rezolvă problemele.

A.M.: Nu de puţine ori aţi dăruit icoane. Cu ce stare interioară vă asumaţi dumneavoastră acest gest?

Valeria Petriu: Am învăţat să-mi multiplic acest sentiment de iubire, şi de milă şi de înţelegere. Aceste icoane pornesc spre casele unde se nasc copii, fiindcă naşterea Domnului şi această lumină care coboară în noi, şi această bucurie care durează mai mult de o lună de zile, se cuprinde în icoana naşterii şi copiii care vin pe lume în perioada acestor sărbători cred că au mai mult har de la Dumnezeu şi mai multă lumină.

A.M.: Icoanele dumneavoastră surprind figurile importante şi momentele esenţiale consemnate în ortodoxie. Ele au căldura şi armonia specifice, apropie şi nu copleşesc prin sobrietate şi grandoare. Care este în fapt specificul icoanei ortodoxe?

Valeria Petriu: Este o mare diferenţă între iconografia pe sticlă şi aceea pe lemn. În iconografia pe sticlă personajele sunt mai aproape de suflet. Eu le spun mici vitralii româneşti. Iar gama cromatică are nuanţe primare, fără alte contururi severe, ci cu simbolistică, cu flori, cum e Sfântul Nicolae înconjurat de „florile d-albe, flori de măr”, nişte flori transparente. Unele chiar se aseamănă cu fulgii de nea. Icoanele mai au specific chenarele care sunt, în general, acoperite cu foiţă de aur, iar subiectele sunt înconjurate de îngeri care dau o notă de mângâiere sufletească.

A.M.: Se recunoaşte în spatele operei dumneavoastră iconografice o muncă asiduă de cunoaştere a normelor creştine şi a istoriei icoanei tradiţionale. În ce constă documentarea iconarului?

Valeria Petriu: În primul rând trebuie să cunoască Biblia. Trebuie să cunoască şi Vechiul şi Noul Testament, fiindcă din Vechiul Testament îl avem pe Sfântul Ilie cu căruţa de foc, foarte des reprezentat în iconografie. În Noul Testament subiectele sunt multiple, ca şi în pictura murală din biserici. În afară de aceste redări trebuie să studieze erminia picturii bizantine, de unde îţi formezi o manieră de pictură în care anumite lucruri nu trebuie să le schimbi, anumite veşminte trebuie să păstreze totdeauna aceeaşi culoare, cum este la Sfântul Gheorghe, iar vârsta personajelor la fel trebuie respectată. Nu poţi face un Sfântul Gheorghe în vârstă, chiar dacă o fi trăit mai mult, şi nu poţi să faci un Sfânt Vasile cel Mare sau un Sfânt Haralambie cu o faţă tânără.

A.M.: Pe lângă obligaţia de a respecta normele creştine, câtă viziune personală există în icoanele dumneavoastră?

Valeria Petriu: Pe Sfântul arhanghel Mihail mi-am permis să-l fac la poarta Raiului , fiindcă arhanghelul Mihail este cel care a păstrat numai îngerii de lumină, iar pe ceilalţi i-a coborât pe pământ. Mi-am permis ca şi Maica Domnului în rugăciune să fie cu un portic aurit. La fel, pot să fac veşmintele, cu podoabele de pe margine, pot să pun la maforionul Maicii Domnului o serie de elemente ca pe iile româneşti.

A.M.: Cred că această contribuţie personală vine dintr-o anumită stare interioară, o anumită raportare a creatorului faţă de icoană.

Valeria Petriu: În ultimul timp, studiind simbolistica semnelor de pe veşmintele sfinţilor, îmi dau seama că anumite semne se găsesc şi în portul popular din regiunile noastre. Chiar înclin să cred – nu am găsit nicăieri un studiu al acestor broderii pe ie – că ele conţin o scriere tainică, fiindcă iile pentru fetele tinere, înainte de căsătorie, sunt cu anumite modele, o anumită gamă cromatică şi o anumită poziţie de cruciuliţe. Pentru femeile căsătorite sunt cu totul alte elemente, iar pentru femeile în vârstă care poartă ii cu negru şi alb, la fel, semnele sunt mult mai mari şi mult mai austere.

A.M.: La vernisajul ultimei expoziţii aţi afirmat că cei care au venit în întâmpinarea acestui eveniment s-au transformat în îngeri. Ce aţi dori să conţină relaţia dintre creator şi privitor?

Valeria Petriu: Eu sunt un creştin care pe drumul vieţii mă simt ocrotit de îngerul meu de la botez. În primul meu contact cu un om îmi închipui că şi îngerul meu recunoaşte şi acceptă îngerul celeilalte persoane. La vernisaj m-am gândit că atâţia îngeri de botez sunt împreună cu îngerul meu. Acest vernisaj a fost o bucurie pentru suflet.

A.M.: În aşteptarea altor ocazii de an ne întâlni cu icoanele dumneavoastră, momente peste care coboară duhul divin, cu ce dorinţe şi nădejdi vă continuaţi căutarea în spaţiul credinţei întrupată artistic?

Valeria Petriu: Ţin foarte mult să fim mai buni şi mai toleranţi şi caut să-i fac pe cei din jurul meu să mă cunoască şi ca pe un om care respect opiniile celorlalţi. Nădăjduiesc că şi printr-o expoziţie de icoane se poate contribui la pacea coborâtă peste toată lumea şi fiecare va căuta să-l bucure pe cel din apropiere.

A.M.: Pentru că dumneavoastră ne aduceţi lumina credinţei pe care trebuie să o păstrăm, vă urez să aveţi puterea şi iluminarea de a continua acest fantastic parcurs în spaţiul puterilor cereşti care ne ocrotesc şi ne învăluie.

Valeria Petriu: Şi eu urez tuturor cititorilor bucurii şi pace în suflet şi să nu uităm, atunci când suntem veseli şi fericiţi, şi de ceilalţi semeni ai noştri.