Propoziții pretențioase – Aliorii
Un amalgam de amintiri, ca ale tuturor cunoscuților și necunoscuților, fără să fiu singurul care s-a alăptat la curajul de-a le face publice.
Cu tot formatul paralelipipedic, fostul chioșc al lui Cristi P. avea ceva fistichiu. Precum și clădirea ce i-a urmat. Unghiul obtuz al feței, zidul răsfrânt, copiat de sageac și bineînțeles de tot acoperișul. Un alogism de proiectare. Ce a ieșit? Un capac de lemn și tablă a cărui dolie nu avea niciun rol. Nici estetică, nici bună de strâns apa și de deversare corectă. De era după mintea mea aplicam o linie dreaptă de la un colț la altul și din modelul concav scoteam un acoperiș cu personalitate și utilitate. Probabil după aceea și-a dat seama, fiindcă la câțiva ani a îmbrăcat fața și din laterale cât l-a ținut punga, schimbând radical aspectul. În bine. Nouă nu ne-a fost lesne să urcăm și să coborâm și nici să ne întindem tabla pentru preparare. Undeva în spate, fără să mai pot spune cu precizie exact locul. De urcat sigur prin spate, stând nu prea comod, acoperișul fiind deja protejat cu carton, alunecos nevoie mare. Am circulat cu grijă, luat la mișto de parteneri: ,,Nici n-ai unde să cazi!”. Da, spre peretele clădirii învecinate, mai înalt cu încă o mansardare, n-aveam de ce să mă ambalez mai deloc, erau șanse infime de cădere în gol. Între poale și zid dacă rămăseseră 30 de centimetri, dar pe celelalte laturi ne puteam face praf. Mai puțin pe față. Fusese destul de deștept ăl de încropise acoperișul ca să ne lase și nouă, tinichigiilor, o suprafață mai puțin periculoasă. Însă cum încă suntem întregi, e cert că ne-am purtat unul altuia de grijă, dar și nouă personal.
Rămâne ciudată perindarea pe instantaneele google. În dreptul scuarului din fața Complexului este frig, trecătorii sunt doldora de haine și mascați ca de pandemie. Un singur pas spre Centru despoaie câteva fetișoare la tricou și streci.
La nicio clădire după Cristi P. – dacă luăm în calcul și chioșcul cu haine ce fusese al fetei lui nea Marinică de pe Eminescu – se înalță etajată fosta fabrică și magazinul de pâine caldă, unde ne pierdeam vremea rar așteptând să cumpărăm lipii. Mâncate jumătate până ajungeam acasă. Deasupra am ajuns…. Realizez că nu știu cum. De aceea fac un tur din nou în maps, dar pe strada paralelă cu Victoriei, prin spatele clădirii, poate aflu cum…. Cred că știu. Pe scările extensibile, pe deasupra clădirilor cu un nivel, sprijinită pe peretele vecinilor. Mare lucru n-a fost de făcut, dar nici puțin. La înălțimea respectivă, cu o pantă nu tocmai să joci țonțoriul pe ea, unul a stat cu sfoara întinsă până la resturile de jgheaburi vechi, altul era prins de ea și încerca să-l extragă fără să rupă capul pietonilor. Cei șase metri de jgheab nou au fost lipiți cu totul și cărat cam ca-n filmele cu Stan și Bran purtând o scândură, dar nu atât de caraghios. Anevoie l-am fixat, cu niscai amețeli din cauza panoramei și fricii că picioarele ar putea să o ia la vale galopant și iremediabil de readus pe acoperiș.
Am totuși câteva imagini care îl au pe Cristi P. ieșit din curiozitate la geam întrebându-ne ce e cu noi de umblăm la unul dintre burlane, certificând că am avut un angajament și cu fiica lui nea Marinică, probabil deranjată că apa de la vecin ajunge pe magazinul ei de haine, misia noastră fiind să recanalizăm debitul pluvial către curtea interioară.
