Spații culturale nr. 86 (8)

Carte străină

Tudor CICU

Ce le pasă damelor

Pe vremea când citeam romane polițiste (și nu pot spune că au fost puține), aveam privirile ațintite pe fiecare pagină și eram atent la detalii sperând că voi fi cel dintâi care va descoperi criminalul și, asta, chiar înaintea autorului. Așa credeam pe atunci. Cu timpul m-am convins că nu era chiar așa, fiindcă, pe măsură ce citeam și înaintam în lectura romanelor polițiste, ițele se încurcau într-așa hal, încât, îmi spuneam, n-o să treacă mult și o să cred că io-s autorul crimei. La unii autori observam un stil tot mai grav și mai încrâncenat, iar polițiștii și detectivii particulari prezenți în paginile lor anchetau prea solemni și încruntați cazuri din ce în ce mai încâlcite și mai pline de mister. Rareori descopeream și autori ce foloseau ironia subțire, a lui Conan Doyle sau a Agathei Christie ori voioșia de bună calitate a lui Chandler, Chase, care au lăsat pagini demne să figureze în orice antologie a umorului. Acum, să nu credeți că mă dădeam în vânt după romanele polițiste, dar acțiunea romanelor cu detectivi mă captiva. Azi, cred că principala deosebire dintre lucrurile de felul celor prezentate în aceste romane și lucrurile care se petrec cu adevărat în viață constă în faptul că ceea ce se întâmplă în viața de toate zilele e întotdeauna incomparabil mai neobișnuit decât ceea ce se întâmplă în cărți. Autorii care narau (în accepțiunea mea) firesc, cu ironia subțire a unui parodist sau surâsul lui Philip Marlowe (detectivul din cărțile lui Raymond Chandler: vezi „Somnul de veci”; „Doamna din lac” ori „Sora cea mică”) atunci când încasează o bumbăceală pe cinste, scoțându-și astfel din minți adversarii, mă atrăgeau în adolescență și le căutam cărțile, prin toate bibliotecile. O astfel de carte, dragă mie și azi, este și „Ce le pasă damelor” de Peter Cheyney. Peter Cheyney ( febr.1896 – iunie 1951) este un autor britanic care utilizează în scrieri suspansul până la ultima pagină. Stilul direct al narării din scrierile sale, „autenticitatea” întâmplărilor, elocvența desăvârșită a narării, necăutată, firească, te face să nu lași cartea din mână. Peter Cheyney îl are ca protagonist pe detectivul Lemmy Caution, un anchetator cam de teapa unui „dandy-șmecher” la prima vedere, amator doar de dame și de whisky, ambele în cantități mari. Însă neseriozitatea lui e doar o mască pentru un investigator dur și perspicace. Cine-i cu adevărat, Lemmy? Să-i dăm cuvântul și autorului. „…sunt un om care nu face niciodată ceea ce alții așteaptă”. Sau: „Vreau ca toți ăștia să creadă că, orice-ar face, vor scăpa basma curată, că eu nu-s decât un mare prost și-o gură spartă, lipsit de minte, pentru ca-n felul acesta socot că, mai de multă vreme sau mai târziu, cineva o să facă vreo chestie care să-mi dea o idee de exploatat”. Modul în care Lemmy i se adresează cititorului e unul tare cuceritor: „E cineva care-ncearcă să mă ducă cu zăhărelu’ și nu-mi prea vine bine pe chelie”. Alteori ne reproșează că l-am desconsiderat și ne pune la punct: ,,Da’ nu-s chiar așa de fraier. Tocmai când o damă crede c-am picat – ei bine, ca de obicei, se-nșeală!”. Și-n fine, își rezervă dreptul de a ne da și nouă un bobârnac peste nas, așa cum o face și celor pe care îi anchetează: „Păi, multe cazuri împuțite am realizat la viața mea și am văzut multe combinații ticăloase. Mi-am scos sufletu’ cu tâlharii de când mă știu și nu mi-a rămas multe de învățat”. Ghicim, din asta, că Lemmy descâlcește ițele unei afaceri tenebroase folosindu-se de umorul său irezistibil, care ii dezarmează pe escroci ori inamici. Dar hazul său debordant nu primejduiește nici o clipă tensiunea relatării, n-o transformă într-o poveste din care să reții doar poante și situații care stârnesc râsul. Dar e momentul să vi-i prezint pe cei împotriva cărora acționează detectivul Lemmy. Henrietta (prima damă-eroină din roman) e soția unui afacerist dubios, pe nume Granworth Aymes, găsit mort (sinucidere? ucidere?) în apele unui lac, strivit în mașina sa. Apoi, apropiații în afacere a lui Aymes: Burdell, Fernandez, Periera. O altă damă bine (ca cea xde a doua apariție în acțiunea romanului), este Paulette – soția patronului escrocat de G. Aymes și amanta lui Granworth – dovedită în cele din urmă, ca partenera în afaceri dubioase a lui Aymes. Să nu-l uităm pe soțul acesteia din urmă: Rudy Benito… etc. În linii mari, acțiunea se poate creiona și așa: După moartea (reală ori înscenată?) a lui Granworth Aymes, soția acestuia, dama bine Henrietta e surprinsă schimbând o acțiune de mii de dolari la o bancă, acțiune ce se dovedește a fi falsă. Detectivul Lemmy pornește să facă lumină și în acest caz. Printr-o suită de întâmplări, se lămurește că Burdell, Fernandez și Periera lucrează mână în mână. Toate ițele încurcate cu dibăcie de cei trei, conduc la arestarea Henriettei ca autoare a asasinatului premeditat asupra soțului. Sau (încolțește întrebarea) cineva dorește înadins, înlăturarea Henriettei, pentru a le acoperi, altora, matrapazlâcurile? Și, dacă e așa, își vor atinge ei scopurile? Doar că, flerul de detectiv, întâmplările îl conduc pe Lemmy, către Paulette și, constrânsă cu dibăcie, ea face unele greșeli. Retrasă în Mexic cu soțul ei Rudy Benito, această aventură a detectivului în cuibușorul ei pare doar o poveste sentimentală folosită ca umplutură în roman. Faptul de a fi căutată și interogată pe pământ străin și în cuibușorul ei, o pune în gardă, iar toate înscenările ei de a-l opri pe detectiv (cu orice preț: chiar cu asasini plătiți să-i închidă gura pe veci) sunt sortite eșecului și se vor dezlănțui împotriva ei. Lemmy îl vizitează pe soțul Paulettei (Rudy Benito) la spital. Și, inspirat, îi ia o semnătură pe o declarație bătută la mașină. Cum „semnătura nu semăna și asta mi-a spus tot ce-am vrut să știu”, ceva-ceva începe să se întrezărească în mintea detectivului nostru care joacă o carte mare. „Dovedeau cu toții atâta zel s-aducă dovezi că ea (Henrietta-n.n) purta vina, după ce-ncercaseră mai întâi să împiedice implicarea ei în afacere, încât mi-am dat seama că se întâmplă ceva suspect”. Scenele se succed ca la cinematograf. Întrucât scena jucată, ireproșabil, cu dublura trimisă (înaintea lui) e deconspirată, ceea ce dovedește că escrocii jucau tare, detectivului Lemmy nu-i rămâne decât să ia totul pe cont propriu și să acționeze, uneori, la risc, dar și în acest caz, nelipsindu-i intuiția și raționamentul: „Toată deducția asta e foarte interesantă, numai că nu mă duce nicăieri, ci doar îmi trezește dorința să-l pocnesc cu sete pe ucigaș într-o zi, ca să-și scuipe măselele ș-apoi să-l ajut să se urce pe scaunul electric”. Lemmy nu-și subevaluează adversarii. „Să nu vă închipuiți că tipu’ nu-i deștept – e deștept foc!”, zice el. Dar fiindcă e vorba de dame, aici, nici nu bănuim de ce sunt ele în stare. Iată cum gândește și Lemmy: „… îmi vin în gând damele și ce sunt în stare să facă atunci când ajung la ananghie”. Iar cu altă ocazie. „Socot că la distribuirea tupeului s-a repartizat acestei maimuțe o cantitate suficientă ca să ducă de nas o armată-ntreagă”. Cititorului nu-i rămâne decât să afle dacă Henrietta, pe care perechea de complici Burdell-Fernandez-Periera încearcă s-o înfunde sub acuzația de omor cu premeditare, e autoarea crimei ori, altcineva, nu stă cu deștu-n gură și poate că tocmai se străduiește să-i pună o barbă lui Lemmy? Fiecare pagină a acestui roman remarcabil este un dozaj perfect între umor și gravitate astfel încât acțiunea să nu cadă nici o clipă în derizoriu. Finalul e unul dramatic și se citește cu respirația tăiată și, îi dă dreptul detectivului să concluzioneze: „Ești dama ce-a fost lucrată de un copoi federal pe care l-ai luat de fraier”. Merită să citiți cartea.

Tudor CICU

de nu-n zadar știi leacul

pe Nietzsche poezia l-a alungat din lume
să afle dumnezeul doar din esențe tari
și ca din spuma mării, poetul cum anume…
din ruguri de cuvinte și-a tras veșminte mari.

aud schimbarea lumii în clopote mai triste
și mă gândesc la vina că doar am scris în gol
c-o spaimă, ca-n pictura lui Goya – din francisce,
o haită de lupi urlă și vulturi dau ocol.

dar cum? când pentru asta, în cer țipă cocorii,
mai nimeni nu încearcă să nu tresară-n somn;
să dea de-un colț perdeaua, să intre-n casă zorii,
iar visele de noapte să urce-n cer prin horn.

și mă gândesc că-ncearcă, s-alunge fiecare
în alte gânduri viața, ca Rembrandt, clarobscur
de nu-n zadar știi leacul, acestui suflet care
tot urcă eșafodul ce capătă contur.

Nicolai TĂICUȚU

adiere

să ieși cu sufletul curat
din biserică, în zi de sărbătoare

și fără a părăsi paradigma
să străbați una din ulițele satului
de mult nemaiumblată de tine
știind că ea ți-a fost ursită întoarcerii
să mergi pe pământ reavăn, pufos
și să te afunzi în copilărie
până la corcodușul de la intersecție
unde era o fântână cu cumpănă

aici să îngenunchezi
și mulțumire să aduci –
primului consătean trecător
că el există, că tu mai exiști

logica fructului

din sacul plin al unei zile de toamnă
a căzut un măr

și nu era mărul cel mai măr

dar se fălea, pe marginea cărării
că el e singurul măr
care-a știut să cadă din sac!

uitare cu dublu sens

pe masa mea de scris
într-un colț pe undele serii
plutitor se desfășoară satul meu

discret, mi-apare o uliță
pe care trece o femeie

și, pentru prima dată
nu mă mai interesează
în ce direcție se deplasează femeia
și ce scop are intrarea ei în peisaj

drept pentru care
nu intru în vorbă cu ea

ea, nici atât cu mine

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Dunărea, fluviul imperiilor

Așa cum se întâmplă adesea cu cei care găsesc o plăcere din a visa cu ochii deschiși, trebuie să recunosc că, și în cazul meu, relația cu Dunărea e una cu totul complexă, pe alocuri ciudată și în parte văduvită de întâlnirea directă. Mai precis, cumva nemotivat, nu am ajuns să-i admir jocurile apei decât mai ales în ultima parte a curgerii ei de-a lungul unei Europe ce i s-a arătat ieri și azi când prietenă, când potrivnică. Totuși, am admirat-o în trecere și la Viena, dar mai ales la Budapesta, acolo unde – culmea! – Dunărea mi s-a părut mai în ton cu pretențiile ei aristocrate (sper să nu deranjez prea tare!). Iarăși, straniu cum la Dunăre mă gândesc mai degrabă iarna, la trecerea dintre ani, atunci când televiziunea publică și-a făcut un obicei minunat de a prelua Concertul de Anul Nou de la Viena. În virtutea unor puncte de tangență pe care nu le voi divulga aici, am suprapus chipul liric al fluviului cu celebrul vals care a unit oameni cu disponibilități afectiv-intelectuale asemănătoare. În orice caz, în mulțimea reprezentărilor personale, Dunărea e o prezență cum alta nu-i: de o senzualitate convingătoare, de o forță pe care nu am subestimat-o niciodată, generând evenimente politice și sociale, având rol activ în politicile economice ale unor regiuni întinse. Am fost interesat în mai multe rânduri să o definesc, să o înțeleg – în parte obiectiv, mai degrabă subiectiv.
Cartea lui Andrei Șarîi „Dunărea. Fluviul imperiilor” e un asemenea instrument de calibrare a propriilor raporturi cu realitățile dunărene, un pseudo-compendiu alcătuit cu acribia celui care are răbdare de a căuta, cataloga, înfățișa, analiza și comenta numeroasele oglindiri ale fluviului în discuție. Apărută la „Polirom” în condiții tipografice ce ar fi putut fi îmbunătățite, monumentala lucrare echivalează cu o structură compozită, aducând în același loc pagini de istorie locală și națională, legende, mituri, istorisiri, chipuri de oameni, date exacte din domenii de cercetare diferite. O asemenea apariție interesează direct „Literatura adâncurilor” sub forma unui model viabil în ceea ce privește un posibil eseu-portret, cu disponibilități / deschideri imagologice, dedicat unor întinderi de apă însemnate, cu rol modelator pentru istoriile mai mult sau mai puțin locale. Andrei Șarîi oferă povestea credibilă și desigur fascinantă a fluviului, urmărind cei peste trei mii de km de la izvoare și până la vărsare, un parcurs amplu de-a lungul a zece state, cu limbi și obiceiuri de multe ori contrastante. Cuprinsul e generos și naște uneori nedumeriri. În parte, acestea sunt explicate, chiar dacă la nivelul realităților politice exemplificate se nasc și câteva semne de întrebare.
Drumul începe de la Pădurea Neagră dar și de la frontiera romană. Surprinde și veleitățile „apei sfinte”, dar și „avatarurile” pe care le încearcă cu fiecare popor. Autorul îi face procesul! Îi prezintă hotarele – un asemenea excurs cultural a fost gândit de autor într-un univers de date și reprezentări la „360 grade”. Utilizând deopotrivă vectori spațiali dar și de timp, autorul găsește de cuviință să coboare în zone de-a dreptul imemoriale pentru a devoala diferite micro-arhetipuri și implicit a da sens și substanțialitate celor prezentate. E o carte care răspunde la numeroase întrebări, în paginile căreia „filosofii și generalii din secolele trecute se întâlnesc cu contemporanii noștri: politicieni, istorici, arheologi, ecologiști, artiști sau pescari”.
Așa cum v-am obișnuit – sper! – rândurile de față nu sunt interesate de a se împlini în forma unei recenzii ori cronici literare, ci au aproape exclusiv menirea de a conta sub forma unei invitații la lectură.
Plusurile majore ale lucrării semnalate presupun în primul rând efortul titanic al autorului de a aduna material, de a ajunge „la fața locului” și de a căuta inclusiv acolo date, documente, urme etc. Pe de altă parte, am găsit interesantă și această dorință de a acompania textul principal cu ceea ce aș numi „fișe de lucru”, „fișe despre oameni”, inserate ici-colo sub forma unor exemple in situ. Consider totuși că ar fi de dorit o reevaluare a felului în care sunt prezentate / puse în discuție datele prezentate, cât și o disponibilitate mai mare pentru discursul de factură argumentativă.
Cumva în descendența deschiderilor lui Gaston Bachelard („Fluviul are o sută de chipuri și doar un singur destin; izvorul său poartă răspunderea și își asumă meritele pentru tot restul drumului. Din izvor se scurge forța. E puțin probabil ca imaginația să țină cont de afluenți”. – „Apa și visele”, 1942), Andrei Șarîi realizează totuși cu știință de carte un studiu cultural important, generând câteva linii de forță în actul de continuă definire a Dunării.

***

Cu velele întinse

Ay, ay, Sir!
N-ai cum să nu zâmbești la frumusețea vremurilor d-altădată, dar și la o fărâmă de naivitate pe care oamenii secolelor XVIII-XIX o cultivau cu un soi de voluptate greu de înțeles. S-ar putea să greșesc, însă ar fi și cazul receptării lui Robert Lewis Balfour Stevenson, cel care avea să penduleze între literatura pentru copii și cea dedicată adulților. Orice s-ar spune, literatura de aventură era în floare și avea grijă să ofere în cadrul unui imaginar pre-formatat variantele unor eroi care aveau să „facă carieră”. Greu de crezut astfel că Jim Hawkins ar fi avut multe legături cu tânărul Stevenson, cel care fusese predispus îmbolnăvirilor de tot felul, având îndeosebi o fragilitate în timpul anotimpurilor reci. Inițial, a fost suspicionată o tuberculoză, însă studii mai recente, colportând varii informații, ajung să numească o bronșită recurentă sau chiar – pentru cei mai radicali – o sarcoidoză. Adesea, Alison Cunningham, cea care avea grijă să-i aline durerile citindu-i când din Bunyan, când din Biblie, îi va fi oferit probabil fără să vrea teme și motive pentru operele de mai târziu. Pe de altă parte, inițial reticent la „grămadă de nonsensuri” pe care le scria Robert, tatăl său va ajunge mai mult sau mai puțin tacit să-l susțină cu timpul, plătind din banii săi costurile pentru publicarea primei lucrări. Orice s-ar spune, Robert Louis Stevenson se bucură de atenția familiei iar asta se va vedea probabil ceva mai târziu, când va reuși să depășească o criză a „identității religioase”. Studii ulterioare aveau să pună în evidență o țesătură largă a majorității acestor conexiuni bio-bibliografice, să confere sens plenar unui quest for freedom despre care îi vorbesc destul de explicit majoritatea scrierilor.
Stevenson nu face figura unui solitar ori a unui neînțeles – aș spune că dimpotrivă, aparițiile sale erau așteptate, bucurându-se de admirația unor nume celebre, printre care Marcel Proust, Arthur Conan Doyle, Henry James, Rudyard Kipling, și oarecum mai târziu Cesare Pavese, Bertolt Brecht, ba chiar Ernest Hemingway ori Jack London, G.K. Chesterton apreciind că cel în discuție avea priceperea să aleagă cele mai potrivite cuvinte, precum un jucător de spilikins (ați putea citi marocco!).
Spațiul nostru s-a grăbit să asimileze doar „Comoara din insulă”, părând să uite cu totul de existența celorlalte volume… Inițial intitulat „The Sea Cook: A Story for Boys”, romanul de aventuri desfășoară o poveste savuroasă cu și despre pirați (buccaneers) aflați în căutarea unei comori. Ay, ay, Sir!, mai că aș fi convins că cele circa două sute de pagini ar trebui citite în ritmul unor rifuri de chitară marca Running Wild, amintindu-ne fie de „Port Royal”, fie de „Ready for boarding”. Aflați „Under Jolly Roger”, pirații lui Stevenson apar ca fiind destul de umani, coborând din prototipul iconic. În mod evident, romanul s-a bucurat de o apreciere largă și grație atmosferei aparte, dinamismului acțiunii, cu a sa lume topsy turvy care ajunge să surprindă ici-colo până și pe un „senior” al genului.
De fapt, de ce nu, avem de-a face cu pirați adevărați! Ay, ay, Sir! „Comoara din insulă” e până la urmă o juxtapunere a unor întâmplări și chipuri cu siguranță cândva existente. Luis Junco îi stabilește puncte de plecare în istoria uciderii căpitanului George Glas din 1765 și în aventurile vasului Walrus din preajma insulei La Graciosa, lângă Tenerife. Fie realitatea, fie ficțiunea susține faptul că niște pirați au îngropat în această parte a lumii o comoară, mai apoi fiind cu toții uciși într-o bătălie cu forțele navale britanice. Evident, comoara va rămâne nedescoperită. Ei bine, Stevenson se lasă furat de succesiunea rapidă a acestor evenimente și împrumută în parte subiectul pentru mai târziu. În cadrul romanului, se regăsesc mai multe realități desprinse din evenimentele ori aparițiile epocii: astfel, autorul face referire la cinci pirați ce au fost atestați de documente (William Kidd, Blackbeard, Edward England, Howell Davis, Barholomew Roberts), în timp ce numele de Israel Hands a fost preluat de la un membru al echipajului Blackbeard – dar cred că îl cunoaștem destul de bine din romanul lui Tim Powers „On Stranger Tides”, tradus la noi „Pe ape și mai tulburi”. Nu sunt singurele – Stevenson mai are în vedere și întâmplările prin care trece nava venind dinspre Goa, Viceroy of the Indies ș.a.m.d. La rândul ei, dorința de a identifica cu precizie insula a prilejuit polemici energice. S-au vehiculat argumente și contraargumente. A fost pe rând fie Isla de Pinos lângă Cuba (ce va fi servit ca un soi de bază a piraților pentru mai mult de trei sute de ani), fie Norman Island (British Virgin Islands) ori Insula Cocos, o insulă nelocuită în Oceanul Pacific, înfățișând multe similitudini cu cea din roman. Au fost rostite și alte nume precum Insula Dead Chest, Insula Nienstedt ori Fidra – vizibilă din North Berwick, locul unde în copilărie Stevenson a petrecut multe zile.
Dar chiar așa, pornite dinspre realități, poveștile-în-poveste, Dry Tortugas, gașca de prieteni, eroul galonat, imaginea surghiunitului, piratul-cu-un-picior, apariția semnului negru într-un moment de tensiune, dar până și savoarea romului dimpreună cu aroma trabucului alcătuiesc una dintre cele mai frumoase aventuri, purtată între Jolly Roger și Union Jack.
Ay, ay, „Treasure Island” e obligatorie în bibliografia oricărui cititor ce își permite luxul de a se mai lăsa invadat (pentru încă o dată) de bucuriile copilăriei, care păstrează orice s-ar întâmpla aceeași direcție a drumului, navigând de dragul aventurii, convins de faptul că va striga din mijlocul tuturor furtunilor: „Don’t give up the ship”.

Ștefan DINCESCU

RUPT DE CĂȚEAUA POEZIE

POEM [1]

S-o răsucim cu țâțele spre lume,
Euridice, fiule, dă-n chin!…
Vin mesalinele, huidume,
în bacanale slavei să mă-nchin.

Deschid oglinzile din toți pereții
și piatra prostănacului mi-o bat în cuie.
Pe la răspântii mi-altoiesc puieții,
le-aprind jivinelor câte-o cățuie.

Se-nfige cântecul pân’ la prăsele
în palmele măjarului chezaș.
Strivindu-i harfei poftele-n măsele,
șterg treptele iavaș-iavaș.

POEM [2]

Oprește-mi clipa, neamule bălțat!…
Nu-s, Doamne, grivă de-o cărare!…
Țurțurii beznei mi-au crăpat
în ochi, în sânge, în urcioare.

În gura mea s-a scorojit ritos
coraslă de poveste străghețată.
Moirele, mumă, ne-au jucat la stos!…
Ne împietrise aerul în beregată.

Amurguri săpuneau pe dealuri pui
de vulpi, de lupi, de căprioară,
când vânturi în turchezul Nazaret
tăiat-au jugulare de vioară.

Soarele, Ană, uite-l, mi-a-nghețat
șalău gâdilicios în meredeu!…
Moartea, oftând, mi-a fracturat

într-un poem țeposul penteleu.

POEM [3]

Uitați-vă, bătrânii mei,
cât fierbe iarnă-n samovar!…
Pifanii întărâtă clopoței,
foșnesc borfițele în bar.

Își pupă țara dăbilarii
ba din Guvern, ba-n Parlament.
Oh, versul meu, să-ți pui gumarii
să-i dăm nădejdii sculament!…

În Dăbuleni s-au covăsit bostanii,
se scarpină-n epave prostănacul.
Pe Apa Sâmbetei vuiră anii.
Semnează-mi, Doamne, steaua cu haracul!…

POEM [4]

Ai fost la Roma, la Pamplona.
Te-ai matolit porcește, frățioare!…
Gustași hașiș, viagră, beladona,
uitând de pită, slană, soare.

Visează țara mea cu ușile deschise
să-i deversați latrinele din Occident,
să-i editați în țarcuri de narcise
manelele duhnind a Orient.

Nu-i vreme, frații mei, să ne căim
c-am fost coleașă-n menghină de scelerați?!…
Azi taxidarilor uium plătim
în pârțuri, sodomiți și cocoșați.

Tu, neamule cu ștreang cântând la gât,
rotund jucași Isușii sub cuțit!…
Nu bâjbâi-n târgoviște, pe rât,
că veacurile, taică, s-au iuțit!…

POEM [5]

Vai, cântecul nu mi-ai știut,
deși în piață, soră, l-am sporit!…
Feciorii când l-au scrijelit pe scut?…
Puiendrele, fătând, când i-au horit?…

Cuvintelor mi-ai pus obezi,
mi-ai tras revolta, mânză, prin dârlogi.
Poemele, răbdând, mi le străvezi
în bulumacii izbei, în răzlogi?…

M-am câștigat cu blidul, cu merticul,
iavaș-iavaș bătându-mă în cuie.
Voi, pilafgiii, voi, coteii,

ziditu-mi-ați, din găinaț, statuie!…

M-ați botezat în zoaiele din șanț,
în sărăcia lumii gâlgâind și-n oase.
Mi-am dat privighetorilor pe-un sfanț
luceferii Vlăsiei de angoase.

POEM [6]

Pe vatră flăcările s-au iuțit,
afară behăie o rușcă bucălaie.
Negrul borșit s-a ascuțit
în beciul ochilor de cucuvaie.

Văzuși, Anteu, cocorii sângerii
sărind din gușa lebedei bălțate?!…
În athanor mlădițe ceadirii
urziră druștele dezvirginate.

Dansând sub febră de cuțit,
mă las strivit, înlănțuit și ros.
M-a istovit, giovinilor, același rit
să-i fiu băiaș Proteului lepros!…

POEM [7]

Se toarce boala somnului subțire,
setos de sânge, de ciolane.
De mâine fi-vom peste monastire
urloaie, țigle și olane.

Ne-or tăbăci timarii și județii,
ne-or undița din râmnice, zătoane,
cu beldițele, fiule, juveții,
anahoreții gârbovei icoane!…

De rouă scară fi-vom în cetate
cu rădăcinile coclindu-se-n infern.
Sui-vor scara umbre mursecate
vărsând demența Salomeii în etern.

POEM [8]

Dă-ți scoarță, sâmburi și hotar
și nume dă-ți de mreană, de stupină!…
Vino, măicuță, prin zambile, jar,
albină robotind lumină!…

Plutind pe Volga, Sena, Rin
cu sclavii lui Rimbaud Arthur,
ne-om chercheli cu basamac sein
din alambicul veacului impur.

Ne-or face tișlării cămăși din tei
și-n fiecare dești ne-or bate grădinarii
idei de șerpi cu clopoței.

Să cârcotim cu doanțele, șmenarii?…

Vom mucezi ceasloave pe corlată,
jucându-ne cu țârii-n odăiță.
Spori-vom candelă holbată
în rana eremiților din iconiță.

POEM [9]

Înmoi condeiul în zăduf de stele
și-mi iscălesc, patern, prohodul taciturn.
Azi nopțile, spărgându-se-n zăbrele,
incendiază greierii din turn.

Mi-i zgardă versul, viperă, ișlog,
mirării uger, iesle cu povești,
clipă de clipă dănțuind, zălog,
șopârlă-n ghioluri de ferești.

Vom boboti-n pervaz, pe Desnățui,
vom da fantasmele pe răzătoare.
Turna-vom, soră Ană, în cățui
osânză de privighetoare!…

POEM [10]

Popas, întoarceri nu există,
au dat veciile în bâlbâială.
Cu morții-n noaptea futuristă
se sparge poezia în tocmeală.

Lătrând, zbârlită ori domoală,
râșnește nori, topește sori,
mă zvârle-n mit, ca peștii-n oală,
prăjindu-mi veacul în rumori,

fătând, vulpoaica, prin nămeți,
zidind tractir, coteț de soare,
schilozilor, năvlegilor drumeți,
crivaturi de mărgăritare!…

POEM [12]

Luleaua Torquemadei scoate pui,
se strangulează reveriile pe vatră.
Eu, slăbănogul, traversez, tehui,
cetățile într-un ișlog de piatră!…

Grimați-vă, confrați!… Nu mă-njurați,
sutane, voi, setoase la haraci!…
Roit de fanți, spoit de sicofanți,
mi-am răsucit privighetorile pe-araci.

În tămâierniță vă scuip. Zălud,
voi lăinici, plodind, cu Vulpea și Cățeaua,
în Reazani și-n gherla din Aiud
prin gât trecându-i mierlei preduceaua.