CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 86 (9)

Ion LAZU

Noi scene din viața literară
Anul 1992

14 iunie. Mă întreb ce impresie poate face poziția mea subalternă în amicițiile pe care le cultiv, cu C., cu Mircea, cu Pan Izverna, cu Popovici. Probabil nu mi se refuză drepturi egale, dar, din punctul lor de vedere, relațiile lor cu oameni ca mine sunt comode, iar, pe de altă parte, neagresivitatea mea poate da impresia unui deficit de personalitate, de bărbăție, de inițiativă/combativitate, cînd ea nu e decît delicatețe. Iată, ultima dată C. a făcut de două ori observația că sunt nervos – probabil surprins de faptul că îi făceam opoziție.
Veneticii: Tata ar duce-o într-un oftat de dimineață pînă seara, orchestrînd deznădejdea: oof, Doamne! Tare nu mi-e bine… Mi-e frică de moarte. Pentru că mi-a fost drag să trăiesc. (Nu cred că ar exista formulare mai exactă pentru felul de a fi al unui om precum Tata). Mă uit la pereți și la lucruri, la tot ce rămîne după mine și-mi pare rău… Am rămas eu ultimul dintre toți prietenii mei, nici n-aș fi crezut. Toți s-au dus, de multă vreme: Franț, Caziu, Vlad, Gălbenuș, acum și Codin…
Zice, convins: Mulți oameni s-au ridicat din Basarabia, chiar de la noi din Cioburciu.
5 07 1992. Țuțea nu doar că se repetă. Lucru, totuși explicabil, la 88 de ani și în dialog cu mereu alți inși, dar dă cu bîta în baltă destul de des, iar uneori chiar o zbîrcește de tot. Sau e plictisit de această prea lungă neîmplinire? Cărțile de filosofie le aruncă, zice venerabilul, literatura nu a dat nici o sută de titluri valabile etc. Și atunci, după el, fără Biblie am fi în copaci, iar literatura e produsul Bibliei. Dar scriitorii antici, pe care și azi îi gustăm? De fapt dialogurile cu el sunt un monolog, iar în cazul lui concret mi se pare că trei sferturi dintre afirmațiile lui sunt contestabile. Foarte bine că a existat un Țuțea, ca reper, dar nu cred că poți merge numai pe mîna lui. De fapt, nici el nu a mers numai într-o direcție și chiar pe cuprinsul aceluiași interviu se contrazice destul de des.
O paranteză: Țuțea povestește că pe vremea școlii s-a dovedit deosebit de dotat intelectual, însă complet neîndemînatec, nu putea face mai nimic cu mîinile. (M-am temut că o să spună asta și chiar a spus-o…) Poate și acest aspect să-l fi descurajat de munca practică, să-l fi împins spre speculativ, spre abstracțiuni… Nu pot spune că m-am dovedit de mic un îndemînatic, mai ales că nu aveam ocazia să-mi exersez dexteritățile, să le exercit sau măcar să încerc. Cu timpul, ceea ce s-ar numi la mine îndemînare s-ar putea să nu fie decît rezultatul perseverenței, rudă bună cu buna-credință și cu ingeniozitatea, poate și cu ceva exasperare: nu-mi place să văd că lucrul rămîne nefăcut. La nivelul lăcătușului, nu suport tirania unei uși care nu se închide bine – caz concret: ușa de la primăria unde locuiesc, pe moment. Pe de altă parte, eu nu sunt într-o ceartă cu lucrurile, la alții văd un divorț de ele, eu nu am dușmănie pe ele, ci mă apropii cu prietenie, căutînd înțelegere, conciliere; un rezultat mulțumitor.
Nici în privința scrisului, eu nu cășun pe cititor, să-l scot dintr-ale lui, să-i prezint o lume insolită, pe dos – ci eu mă străduiesc să-mi fac pe cît posibil explicită propria părere. Sigur, cu un asemenea mod de a vedea rostul scrisului, nu poți ajunge prea departe întru glorie. Mulți ți-o vor lua înainte. Ci eu, repet, nu vreau să întrec pe nimeni, nu vreau să o iau altuia înainte; am pus cîndva asta pe seama unui deficit de vitalitate, apoi pe seama unei rău-înțelese modestii, sau direct pe seama unei nu prea bune păreri despre sine. Poate să nu fie decît mulțumirea de sine a omului mediocru, care își spune și ar vrea să spună și altora: sunt așa cum sunt și asta mă bucură atît de tare, că nu are nici un rost să mai cîrtesc și să-mi doresc mai mult. Dar sunt și un om demn, deci nu mă exhib, nu mă dau peste cap numai ca să atrag atenția. Dacă voi avea ceva de spus, o voi face în mod firesc, convins că mesajul meu va ajunge la cititor. Izvorul e izvor și dacă țîșnește din stîncă și dacă se prelinge discret în iarbă; apa vie e apă vie oriunde și oricum s-ar prezenta.
Țuțea: Dacă nu ai conștiința existenței metafizice, bătrînețea e o ofensă. (De ce nu o ai, bătrîne domn?)
Ce-au făcut unii și alții dintre scriitorii de seamă, rămîne de amănunțit. Unii n-au putut să publice nimic important, alții s-au dat cu puterea ca să aibă un os de ros, iar cei mai mulți au încercat să rămînă decenți, cînd exista un sistem bine pus la punct de a-l constrînge pe autor să facă toate concesiile, să se compromită deci. Cum au încercat unii și cu mine, de ex. I Horea, în mai multe rînduri, cerîndu-mi poezii și articole „pe linie”; l-am respins politicos, dar ferm. Se va fi gîndit: să mai scrie și alții, să mă pierd printre atîția care s-au mînjit. Îmi amintesc că mi-a cerut prin ‘84 un ciclu de Ziua femeii; probabil o fi sperat să-i duc ceva cu Savanta. Aveam niște poezii de dragoste, i le-am dus, de bună credință, nu le-a publicat niciodată. Dar acum aș vrea să caut un răspuns la altă întrebare: Mi-ar fi apărut mie cărțile într-un regim democratic (de tip capitalist)? Și iată că răspunsul nu e nici net, nici concludent. Cum au stat, în fapt, lucrurile? Am început să scriu poezii (neocazionale) după terminarea facultății și am trimis la Poșta redacției, la Luceafărul, la Contemporanul. Mi-au răspuns pozitiv Mihu Dragomir și Geo Dumitrescu. Am debutat cu două scurte poezii în Ateneu, în decembrie ‘64, apoi am mai publicat ici colo poezii, ba și vreo 2 proze scurte în Ateneu; pînă în ‘70, cînd mi-a apărut primul volum de proze scurte. Nefiind pe teme conjuncturale, aș zice că ar fi apărut cu atît mai lesne sub un alt regim politic. Cred că și volumele următoare mi-ar fi ieșit, bineînțeles fără atâta întârziere, dar și fără să facă gaură în cer, fără să-mi aducă faimă și bani. Aș fi devenit mare scriitor mare? Greu de spus.
1 sept. 1992. Ieri dimineață, drum la Ed. Univers, dna Cismaș a intrat în concediu pre-pensionare, sunt trimis la red. șef Denisa Comănescu și aflu că traducerea mea e încadrată la colecția Globus, dar că va apărea la începutul lui 93. Trec pe la Eminescu și Nelu Ivan mă calmează, se așteaptă restructurarea sistemului de edituri, abia apoi… Nelu și-a făcut la țară un fel de grădină japoneză, cu lac, deal, denivelări și sute de pomi. Acum se plînge de secetă, nu are izvoare. Nici el nu poate scrie pe o asemenea caniculă.
25 oct. Ieri, sîmbătă, pe o zi frumoasă de toamnă, ieșim din casă pe la 18:30, cei doi ca să meargă la plimbare spre Muzeul Satului, iar eu trec pe la GDS în speranța de a-l zări pe Mihai Botez, venit în mod misterios la București, la invitația lui Adrian Năstase, probabil în vederea unor consultări pentru viitorul guvern. Se pare că nu au căzut la pace, sau Iliescu a dat înapoi, văzînd mai bine cu cine are de-a face și atunci MB, oarecum ofensat, le dă peste nas în Ev. Z., precum că „aș fi votat cu candidatul Conv. Dem.”. În curte la 22 aproape toți de la Convenție, se pare că deja avuseseră o întrevedere cu MB. Erau: Ciumara, Diaconescu, St. Tănase, Alecu Paleologu, M. Șora, Gabriela A. și Emil C. Dau mîna cu S.T, care tocmai trata cu cineva necesitatea unui răspuns scris la propunerea de pact politic a FDSN-ului. Îi spun lui A.P. că l-am ascultat aseară la liceul Sf. Sava și că pentru tineret trebuie discursuri foarte scurte, ei nu au răbdare… În rest, cam stingher printre ei, căci Pan I. lipsea, MȘ era în discuție cu cineva și nu-l puteam aborda; ușa de la sala de conferințe închisă. Pătrund cu un alt ins pe o ușă laterală și îl văd pe MB în conferință de presă, asaltat de ziariste mai ales. Are 53 de ani, dar arată ca la 63, probabil și din cauză că și-a scos splina. Vorbind, mă zărește și are o ușoară zîmbire. Alde Elena Ștefoi, foarte insistentă, cu niște întrebări la care MB răspunde flegmatic, sibilinic, casandric, sictirist, gen: Întrebați-i pe ei! Nu-mi cereți să-mi dau singur calificative etc. Conferința tensionată ia sfîrșit. Impresia că Botez a pierdut runda asta. La plecare, vine spre mine, zîmbind: Iată pe cine văd! Ce faci, domnule? Am venit să te văd. Din păcate, eu nu pentru asta am venit, încheie el, cu o propoziție care poate fi și
o scuză. Pe hol, trecînd pe lîngă Emil C, l-am felicitat pentru consolidarea Opoziției. E un om la fel de înalt ca mine sau cu o idee mai înalt și la fel de slab, dar părînd și mai slab pentru că are fața prelungă și brăzdată. Părea să aștepte pe cineva, eram amîndoi cam stingheri în hol.
Tonio Kroger: „De multe ori a stat el cu fața încinsă, în locuri singuratice, unde răzbăteau muzică, parfum de flori și clinchet de pahare, căutînd să distingă în îndepărtatul zgomot sărbătoresc răsunetul glasului ei, a stat îndurerat din pricina ei și totuși fericit… Căci fericirea, își spunea, nu este aceea de a fi iubit, fericirea înseamnă să iubești și, poate, să smulgi mici, înșelătoare apropieri de obiectul iubit. Înconjură deci…” (vezi motto-ul din Ruptura).
29 oct. 1992. Filmul și politica: Lucian Pintilie speră ca Balanța să aibă impact asupra concetățenilor săi. Altfel de ce l-aș mai fi făcut, filmul? zice, la televiziunea franceză.
30 oct. La radio: accidentul de automobil al familiei Aldea-Teodorovici. În stil curat kgb. Iliescu depune jurămîntul. La final, așa să-mi ajute D-zeu, ultimul cuvînt nu s-a auzit defel. Despot luminat și ateu pînă la capăt… Mare succes la Moscova cu Livada… lui Andrei Șerban. Greșeală cu declarația de la Cluj a UDMR, acum Partida națională amenință textual: Vă vom strivi sub șenila istoriei – CVT.
1 nov. 1992. De ce nu mă feresc să dau numele celor din sat? „E-ndreptățirea ramurii obscure / Ieșită la lumină din pădure…”. Dar, precum se vede, nu finalizez Schița autobiografică, precum nici Ruptura și asta deoarece îmi dau seama că nu am pentru cine le scrie. Și încă o constatare tristă: îmi dau seama că nu mai am chef să fotografiez, la mine ăsta fusese un hobby, mai mult chiar: un mod de a protesta, de a obține dovezi despre starea națiunii, despre nedreptatea regimului.
La o lună după revenirea din campanie, nu am găsit prilejul să mă văd cu Caius, cu Mircea, cu…, iar C. Popovici e la Paris, D. Alex. ne-a părăsit, bunul; Pan Izverna nu dă vreun semn. Parcă s-au rupt toate punțile…
Notează A.B. Casares: „Aș fi scris o mulțime de alte cărți dacă nu mi-aș fi pierdut timpul căutînd obiecte rătăcite prin casă…”.
Scriitorul, spre deosebire de alți meseriași, are prea rar prilejul să fie mulțumit de sine. Meseriașul, de zeci de ori pe zi are prilejul să exclame: am terminat și treaba asta! Scriitorul, dacă are ocazia asta de cîteva ori într-o viață de așteptare, amînare, neliniște, nemulțumiri. Iar cînd totuși apucă să spună: am terminat romanul ăsta, o face cu inima strînsă, el nu știe dacă efortul lui de anul ăsta și din anii trecuți va fi validat pe piața literară. Și cînd anume.
2 nov. ’92. La mișcarea mea prin cameră, luate de curenți, cele două poze ale lui D. Alex., sprijinite de cărți, se iau după mine, se învîrtejesc prin cameră, mi se învălătucesc la picioare, parcă animate de un duh…
Ciudat, încerc un dialog mental cu amicul C. și îmi dau seama că nu am ce-i spune, comunicarea s-a obturat.
3 nov. Întîlnire cu Pan Izverna, îmi arată casa de pe str. Visarion unde L. Blaga l-a vizitat pe Vlahuță, prin 1919, cu vreun an înainte de moartea acestuia din urmă. Preumblare de toamnă pînă la Statuia Aviatorilor; intrăm la capela catolică franțuzească, apoi trecem pe la Fundația culturală a lui Buzura, pe la Curierul românesc.
M. Eminescu: „În altă țară de-am trăi, în care mai e credință, onestitate, respect de bunuri obștești ale spiritului public, relele ni s-ar părea trecătoare și nicicînd condeiul nostru nu ar fi muiat în fiere.” p. 238. Tot ME: „Aici nici un cuvînt nu e destul de aspru, nici o lovitură nu e destul de tare încît, am mai spus-o încă odată, rolul scriitorului ar trebui să înceteze și să înceapă rolul călăului.” (20 mai 1879).
7 nov. 1992. Sîmbătă: mă grăbesc la GDS, la lansarea volumului II al Convorbirilor lui Mircea C. cu Regele Mihai, în sala unde-l zărisem și pe Mihai Botez. Destulă lume, reporterii tv, apare MC și Tomas Klaininger, red. șef de la Humanitas și Sorin Mărculescu. MC: orice carte apare sub presiunea unui gol de informație. Vorbesc cu Cristina Tacoi, cu David și Rodica, cu Gabi al lui Cornel P.. CT foarte afectată de restaurația comunistă. Nu se poate face mare lucru cu imperiul rus, în degringoladă, lîngă noi. Nici o nădejde, iar mișcarea monarhistă în recul și ea. Militarii îl votaseră masiv pe Emil, la al doilea tur s-a zvonit că dacă vine el stagiul militar se lungește la 3 ani. Vorbim de Balanța, de Hotel de lux.
I-am spus Cristinei Tacoi, disperată: Totuși, de data asta suntem 40%, lui Iliescu a început să-i fie frică. E drept, și-a asigurat mașina de vot, face în Parlament ce vrea, o să-și aroge privilegii sporite față de trecuta legislatură; dar știe că suntem mai mulți, trebuie să țină seama de asta… Nu pot să-l mai văd, mă îmbolnăvesc doar cît îi văd chipul, strecoară C.T.. Îmi spune că Maia Belciu, una dintre cei 70 de electori l-a votat pe Emil pentru că Manolescu, întrebat ce atitudine are față de deținuții politici, a spus că de compasiune, pentru că și tatăl lui a făcut șapte ani de pușcărie. I s-a spus că doar compasiunea nu e suficientă și de aici încolo N.M. s-a crispat, s-a înăcrit etc. Pe neașteptate, descurajarea: că nu o să se îndrepte lucrurile în țara asta. Că e inutil să te lupți pentru ceva ce oamenii nu vor și poate nici nu merită. Că viața asta e dură, ratată. Că nici modelul vest-european nu e de urmat. Că acel gen de a munci și a te relaxa nu te prea tentează, nu te convinge.
Împotriva adagiului dantesc: Nessun maggior dolore che recordarse del tempo felice, nella miseria. Cred dimpotrivă că nu există mîngîiere mai bună în vremuri grele decît să ai amintiri frumoase la care să te întorci cu gîndul. Se pare că Dante era pătimaș, resentimentar, se considera nedreptățit și clocea răzbunări, nu știa să se bucure de-o amintire dulce, în orice împrejurare. Și lumea, snoabă, repetă cu convingere astă stupiditate…
La sfîrșitul fiecărei deznădejdi, descopăr din nou firicelul verde al speranței. Firul de iarbă al dlui Șora.
Citit minunatele Epifanii ale lui Pan Izverna, nu doar poet și nuvelist, ci un cugetător de aleasă stirpe.
13 nov. 1992. … de parcă tot ceea ce am uitat nici n-ar fi fost.
16 nov. Dezgustător acest Jurnal al seducătorului, de care se face uneori atîta caz, în fapt nimic mai mult decît un moft, o fandoseală prețioasă, însă falsă și de o răutate lipsită de motivație valabilă. Un fîs penibil.
Îmi dau dintr-o dată seama că m-ar afecta mai mult dacă mi s-ar spune că nu sunt un om de calitate decît dacă mi s-ar spune, de pildă, că vreuna dintre cărțile mele este ratată. Lipsa orgoliului de creator? Poate și asta, ceea ce ar explica, pînă la un punct, lipsa de excelență a textelor mele – căci e știut, nu poți obține mai mult decît ți-ai dorit. Salvarea ar fi fost în stil, dar stilul înseamnă putere, stăpînire de sine, rigoare, iar nicidecum un lux.
21 nov. Ieri seară Pan I. la noi, pînă pe la 20:30. Apare și Miți, transfigurată, plutitoare, în stare de beatitudine religioasă. Fără măcar să stea o clipă ca să tatoneze atmosfera și să-l simtă pe vizitator, se repede să-l îndoctrineze pe Izverna (!!!); îi dă și o foiță propagandistică. Acești sectanți ajung la o completă rupere de realitate. Oare așa ar trebui să se întîmple? Un om cîștigat pentru D-zeu să fie un om pierdut pentru societate? Ăsta să fie prețul fericirii dată de credință? Pare că e mai decentă, mai omenească rătăcirea, chinul, nefericirea celui necredincios, prin comparație cu acest gen de fericire buimacă, egoistă, cu ochelari de cal. Dacă Dzeu ți-a deschis ochii, fii cu ei pe semeni, pătrunde-i în toate ungherele sufletului, cunoaște-i și ia-i așa cum sunt.
Îi dau lui P.I. albumul Natura… și îi împrumut spre lectură Muzeul… Ar vrea să inițieze o editură. Eu: Cititorii se îndepărtează de literatura română iar scriitorul român se îndepărtează de șansa de a mai publica o carte. De ce aș mai scrie? Despre ce să scriu?
62 de morminte de faraoni deja descoperite.
D. Stăniloae, 90 de ani: Un om cu transcendență nu e niciodată singur, ci cu toți ai săi… Nu pot să cred că părinții mei nu mai sunt. Nu pot să cred decît că valoarea umană este eternă. (Exact cuvintele cu care se încheie Rămășagul meu. Interesantă coincidență! Ca ins ce nu s-a omorît citind filosofie, mă bucură grozav cînd ajung intuitiv la idei cu care manevrează acești oameni docți.)
5 dec. 1992. Sfidări naționale: Din nou Eugen Mandric, cu mîinile sale murdare pe arhivele Istoriei. Se poate ceva mai scîrbos? Șoloc și Meleșcanca și-au eliberat unul altuia adeverințe de participanți la revoluție, ca să aibă scutire de impozit. Poliția face razie în Grozăvești și nu găsește chiar nimic… Se poate mai mare sfidare? Și peste tot, la fel. Te mai miri că Liviu Borcea ricanează: Ce e cu atîția comuniști în Parlament? Alt nerușinat bolșevic. Sunt pur și simplu bolnavi de nerușinare, inclusiv Sergiu Nicolaescu, Moiș etc, etc. Iar Dinu Săraru iese ca păduchele în frunte la recepția de la Cotroceni; insistența camerei pe chipul lui, de două ori, insistența pe abjectele mutre ale lui CVT și Adrian P. dovedesc marea nerușinare a televiziunii române. Care ține să ne spună: iată care ne sunt oamenii! De-alde voi nici că ne pasă!
Terminat Dorian Gray și Homo sovieticus, acum sunt la rînd Einstein și Sf. Augustin.
Eretici: donatiști, manihei, pelagieni, arieni…
Fericitul Augustin: „Cui istorisesc eu acestea? Și de ce? Pentru ca, desigur, eu și oricine citește acestea, să cugetăm din ce abis trebuie să strigăm către Tine. (sublinierea mea). Căci ce este mai aproape de urechile Tale decît o inimă mărturisitoare și o viață în armonie cu credința?
„… din dragoste pentru dragostea Ta fac acest lucru…
„… crede-mi mie despre mine și nu altora…
„… să viețuiești așa, căci nu se poate ca fiul acestor lacrimi să piară…
„… O, iubire care totdeauna arzi și niciodată nu te stingi, iubire, Dumnezeul meu, aprinde-mă!”.


Marin MÂRZA

frigul din lacrimi

atârn oameni în cârligul undiței de prins dumnezei
în oraș e un concurs al sânilor
aerul e-o femeie mai ales primăvara
tiranul a murit uitând să poruncească lingăilor sepukku
cât a ținut somnul istoriei
cuvinte negre țâșneau în afara mea
ca din lopata groparului pământul
clipocind ambiguu a lumină
descotorosit de dezmățul metaforelor
(prieteni cărți alcool femei într-o combinație feerică
niște livezi cu burta la gură
prin care am trecut)
în noaptea sleită de reticență
dezbraci picioarele de wolfram ale plăcerii
cum pe o plajă pustie dai mai departe
nisipul înfierbântat al zilei
îngropându-te în dulcea răcoare a memoriei
până la odioasa ei neliniște: amintirea!
ce construiesc bărbații în paturi de rugină domnule Freud
când frigul așază lujeri de sare în lacrimi
continente graiuri utopii ale banului și
la capătul mileniului Duhul Pur
descarcă-n sânge minuscule spirale
pe care Spiritul încearcă să le sudeze
în timp ce istoria
cântă la orga gâtlejurilor sugrumate.


Radu ANDRIESCU

Carnivore

Dar chiar SUNT carnivore, îmi spui
în timp ce ne uităm la filmul de groază.
Bărbatul e deja mai mic decât un păianjen,
casa de păpuși în care l-a adăpostit soția uriașă
începe să fie prea mare pentru el,
motanul monstruos pândește la geam cu ochiul
cât un iaz
iar cohortele de acarieni, arahnidele pitice
pornite la vânătoare de piele moartă și praf,
acoperă patul de jucărie,
bucătăria de jucărie,
hainele de jucărie
cu un strat gros de corpuri bombate,
înfipte în câte opt picioare subțiri.

Buburuzele chiar SUNT carnivore,
îmi spui în timp ce ne uităm la film.
Imaginează-ți un stol de buburuze modificate,
mari cât zeppelinele.
Auzi întâi un zgomot ca de tobă spartă,
fugi la geam și vezi cum ies din orizont
buburuzele uriașe,
roșii, galbene sau negre,
cu buline sau dungi,
culori țipătoare și semne clare
pentru păsări – atenție,
suntem pline de chimicale!
Se apropie de oraș,
tobele și alămurile se izbesc de sticlă și timpan.
Flotila zeppelinelor carnivore
mai are câteva minute, până ajunge în centru.

Vom fi turma lor de afide.
Mă sperie doar imaginea din oglindă,
partea de buburuză toxică
din mine.
Timpul de descompunere,
ridicol de scurt,
al sacoșei cu amintiri din care suntem făcuți.

Bărbatul din film a dispărut.
Probabil fuge de acarieni, dezbrăcat,
prin covorașul de jucărie.
Hainele lui pitice au rămas în bucătărie.

(din vol. „Fire lungi de wolfram”, Casa de editură Max Blecher, 2022)


Alexandru DUMITRU

IESE DIN TAINĂ

Trezirii sub apatie i-aș înșira diamantele
Unor nervi cu sens neexplicit,
Noaptea să-și piardă scânteia
La o cafea.

Taina iese din taină
Așa că voi plăti un tribut simbolic
Pentru al șaptelea simț
Mereu scutit la absență.

Poemul să fie speranța
Că soarele va încălzi toate cărămizile
Sufletului,
Așa cum dorește zidarul
Escaladând după culori, eu să pășesc desculț
Spre înțelegerea frunzelor când ruginesc.

De ce oare trecerea către neființă
Închipuie splendori legate de văz
Iar timpul mătuie
Lucirea ochilor noștri?


SĂDEȘTE UN GÂND

Niciodată nu se pot uita formele de iubire
Predestinate fiind la nemurire.

Așa că trece și petrece chiar și din umbră
Izbăvind legăturile înfrunzite
De la suflet la suflet
Până dincolo de cer și pământ.

Pentru că inima e pradă ușoară-n iubire
Anotimpurile au atâtea culori
Încât frumusețea
Rămâne întotdeauna învingătoare.

Mereu învățăm cât de mult timpul

Își măsoară și duce prin noi
Existența.


PSEUDO-ÎNTREBĂRI

Universul și rotirea lui împotriva
Ființei mele, reașează spinii tandri să nu
Rămână fără parfum.

Pot fi oare contopit cu zarea
Pierzându-mi lacrima în jocul bucuriei
S-ascult hohotul stelelor căzătoare?
Dintr-o înfrângere învăț mai mult decât
Din succes, despre iubire și ură.

Cine sunt oare?… poate un împărat orb
Și mut pe cuvinte,
Inoculând pavăza și umple tăcerea.


ÎNNOIREA CLIPEȘTE

Fără zăgaz vântul de nord
Adulmecă respirația noastră, tânguind
Secundele metalice.

Ora flutură filele unui scenariu în care
Încă mai suntem împinși
Afară din cerc.

E plăcerea dorită, unic șantaj
Spre fisura gândului pentru cuvinte.

Timpul stinge orice animozitate dincolo
De rana deschisă celor care trișează.

Peste toate înnoirea clipește
Și îndeamnă continuu la trecerea
În neant.


VIZIUNI SENSIBILE

Din nou liliacul caută agrafe
În părul primului adormit.

Dacă înfloresc dorințele își face loc
Și păcatul, fii atent la cum
Decontează plăcerea.

Spre bucuria îndemnului
Cineva coboară decent în arenă și previne
O inutilă strivire.

Pe întuneric sufletul nu se destramă
Poartă ochelarii de noapte
Prevestind transparența, evită ceea ce
Îl apasă.

Inimoșii se întrec între ei,
Oftatul e rar pe trambulina de salt
A emoției.

Orice jertfire urmărește mărirea
Însă destinul
Nu lucrează-n ascuns.

La vedere fulguie nevăzul iar clipele
Scot coarne precum melcii.


ANTI-ORBITA INIMII

Inventez un ghioc prelung
Să mi se facă voia gândului.

Dorințele, rostirea, un fum o sfiire
Între plăcut și repulsie.

Mișcările, fiorii, oglindesc dansul
Nu și balerinul.

Mai multe flori, mai multe frunze
Pentru păsări în cuib.

Vrăjitorii de sunete cântă sălbatic,
Socot mirajele pe buze.

Mă visez într-un somn mai profund
Decât vrea civilizația.

Tirania iubirilor nu cruță niciodată
Îndrăgostiții.


ISTORIA SE REPETĂ

Prietene, te poți descânta singur
Să nu-ți invadeze demonii aura
Luminată de îngeri

Contrariile sunt anihilate când ceaiul calmant
Învăluie nebuloasa
Iar ochii voalează fantome.

Negreșit duelul unor fulgere din existența ta
Se amână.

Cel ce știe a micșora abisul
Lăcrimează răutățile, mistuie psihoza.

Numai în vis vei destăinui gândurile,
Invocă te rog taina intimității
Atât de reală.

La trecut ești absent dar mai ai o șansă
Să ajungi din nou acolo unde
Îți rememorezi amintirile,
Istoria se repetă.


NELINIȘTEA VINDECĂ MEMORIA

Emulație precum sunetele într-o vioară
Mlădiind arcușul duios,
Același auz cu aceleași efecte, imbold
Cumpănitor accentuat
Pe un cântec.

Ieșirea din tranșa migrenelor
Așează reverberațiile, refrenul fiind
Un fel de a șopti sinelui
Fără eroare.

Neliniștea vindecă memoria,
Calmul înfășoară axa ce rotește zodiile
Se distribuie hazardul.

Numai așa regăsim nuanțele zilei
Apoi devine tot mai simplă
Deslușirea distanțelor.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share