Spații culturale nr. 86 (5)

Rodica BRETIN

ADEVĂRUL CRONICARILOR

„Alfred Rex Saxonum”. Inscripția de pe monezile de argint bătute între 871 și 899 certifică faima postumă a lui Alfred cel Mare, considerat eliberatorul și unificatorul anglo-saxonilor. Datorită lui, Anglia a supraviețuit pericolului danez – cel puțin așa se credea până acum câteva decenii. Dar a fost Alfred cu adevărat cea mai puternică personalitate a Evului Mediu Timpuriu englez, pe plan politic, militar și administrativ? Eroul legendar ale cărui isprăvi erau cântate de menestreli în castele, sate și orașe?
Alfred și-a început domnia cu o înfrângere și, cel puțin până în 878, a fost în defensivă, mereu surprins de inițiativele adversarului, găsind doar soluții de compromis sau lăsându-se purtat în vâltoarea evenimentelor pe care nu le putuse nici anticipa, nici controla. „Regele tuturor saxonilor” datorează mult modului extrem de favorabil în care a fost prezentat în „Cronica anglo-saxonă” (începută din inițiativa lui) și faptului că biograful său, Asser (care a scris, în 893, „Viața Regelui Alfred”) îi era prieten și admirator fervent.
Totuși, Asser este unul dintre puținii „cronicari de război” care nu doar au scris despre istorie, ci au făcut-o, în mlaștinile unde se ascundea cu regele părăsit de toți, la asedii, pe câmpurile de bătălie. Majoritatea istoricilor medievali, ca și cei de astăzi, se mulțumeau să adune mărturii, să indexeze cronologic date, să consemneze evenimente vechi ori în desfășurare. A fost cazul Venerabilului Beda, care a lăsat posterității o imagine destul de fidelă și completă a Angliei așa cum fusese înainte de venirea vikingilor. Considerat primul istoric englez, Beda a scris despre „tot ce nu trebuie uitat”, începând din vremea lui Cezar și până în anul 731, deși nu a ieșit niciodată din izolarea mănăstirilor Saint Peter din Wearmouth (Northumbria) și Saint Paul (Jarrow), ale căror biblioteci reunite ajungeau la cinci sute de manuscrise. Cultura, inteligența și obiectivitatea îi compensau experiența de viață limitată. Astfel, într-una
din scrierile sale, Beda afirma fără echivoc: „Pământul este rotund ca o bilă, nu plat ca un scut“ – declarație incendiară pentru secolul opt al unui Ev Mediu tot mai întunecat (pentru idei similare, Nicolaj Kopernic, Giordano Bruno, Galileo Galilei, Francis Bacon, Leonardo da Vinci și Tycho Brahe au fost persecutați de Inchiziție sute de ani mai târziu).
Discipolii Venerabilului Beda au trăit în vremuri nu la fel de potrivite pentru izolare și studiu, iar lecția pe care au deprins-o de la invadatorii veniți din Scandinavia a fost una singură: nu există ziduri destul de înalte, nici sanctuare destul de sacre ca să îi oprească pe războinicii Nordului. Mulți martori-cronicari au ars împreună cu scrierile lor în mănăstirile jefuite și apoi incendiate. Manuscrisele salvate au fost multiplicate de copiști, iar istoricii generațiilor următoare au încercat să refacă din informațiile fragmentare și, adesea, subiective, un tablou cât mai veridic al perioadei vikinge în Anglia.
Simeon din Durham a scris „Historia regum Anglorum et Dacorum”, ce continuă cronologic istoria lui Beda. Autorul – care a ales viața monahală în 1083, întâi la mănăstirea Jarrow, apoi la Durham – a „relatat” despre atacurile vikingilor de la Lindisfarne (794) și Jarrow (795), cu implicarea afectivă a cuiva prezent la evenimente. Însă cele două tragice episoade ale invaziei daneze au fost reconstituite de Simeon pe baza unor anale vechi de două secole!
Un alt istoric medieval interesat retrospectiv de perioada vikingă a Angliei a fost Florence din Worcester, călugăr din secolul al XII-lea. A sa „Chronicon ex chronicis” („Cronică din cronici”) – care începe cu „Creația“ și se termină în 1117 – reprezintă o compilație după scrierile lui Asser, episcop de Sherborne, după eremitul irlandez Marianus Scotus și după o versiune astăzi dispărută a „Cronicii anglo-saxone”.
Potrivit unei tradiții larg răspândite în Evul Mediu, fiecare istoric plasa începutul cronicii sale la „Facerea Lumii”, „după izgonirea primilor oameni, Adam și Eva, din Paradis“ sau măcar „în zilele Potopului”. Mai modest, Alredus (Alfred of Beverley) a pornit să nareze evenimentele din „Annales sive Historia de gestis regum Britanniae” („Analele istoriei faptelor regilor Britaniei”) începând cu vremea lui Brutus și a redat istoria Angliei, trecând prin perioada invaziei daneze, până în 1129. Obiectivă și realistă, remarcându-se prin precizie, cronica lui Alredus datează din 1143, având ca surse principale scrierile lui Geoffrey of Monmouth și Simeon din Durham.
Perioada vikingă în Anglia face parte din fragmentele temporale rămase într-un con de umbră al istoriei. Informațiile scrise provenite de la martori direcți s-au pierdut, au fost distruse sau deteriorate. Dacă la asta se adaugă aportul personal al compilatorilor de mai târziu, se pune întrebarea: ce proporție de adevăr conțin, de fapt, cronicile? Câtă credibilitate poate fi acordată unui cronicar ca Asser, ce slujea, în primul rând, interesele regelui său?
Dacă viitorul poate fi considerat o ecuație cu un număr infinit de variabile, trecutul rămâne o problemă de interpretare. Cronicarii nu se mulțumeau să expună faptele, lăsând posteritatea să emită judecăți și concluzii. Manifestau adesea tendința – absolut omenească și explicabilă – de a altera realitatea: exagerau efectivele unei armate, numărul morților într-o bătălie ori al corăbiilor dintr-o flotă de război, tocmai pentru a evidenția importanța unei victorii sau a justifica înfrângerea trupelor proprii. Biografii nobililor, prelaților sau capetelor încoronate obișnuiau să le idealizeze calitățile, transformându-i în sfinți și arhangheli. La polul opus, defectele unor conducători din tabăra adversă erau exacerbate, dușmanii cei mai detestați devenind, pentru urmași ca și pentru contemporani, „fiare” sau „demoni”.
Cronicarii Evului Mediu, în aceeași măsură istorici și literați, se simțeau totodată atrași de fenomenele stranii, inexplicabile. Mistici prin natură și preocupări, erau convinși de existența unei forțe divine care crease și menținea ordinea în Univers, echilibrând balanța între Bine și Rău. Credeau, de asemenea, în miracole, fiind gata să accepte fără rezerve un adevăr pe care savanții secolului XXI îl consideră greu de digerat: există încă, pe Pământ și în Cosmos, lucruri dincolo de înțelegerea umană sau imposibil de explicat deocamdată, ceea ce nu le face mai puțin reale. Disponibilitatea învățaților medievali și, ulterior, ai Renașterii, de a-și accepta limitările și ignoranța a dus, doar aparent paradoxal, la progresul Științei. Fără a fi creduli ori lipsiți de discernământ, unii cronicari au consemnat fenomene meteorologice neobișnuite, creaturi improbabile genetic sau alte manifestări ce puteau fi etichetate drept paranormale – dar care astăzi sunt identificate, studiate și acceptate.
Istoricii Evului Mediu dramatizau și, uneori, greșeau. Însă nu puteau să mintă. Oricât de deformată ar fi fost viziunea lor asupra unei situații, faptul în sine era întotdeauna redat corect; nu se inventau personaje istorice, bătălii, molime, asedii. Dacă un cronicar și-a indus cititorii în eroare, atunci a făcut-o fără voie și fiind de bună credință, căci o minciună ar fi reprezentat încălcarea flagrantă a eticii profesionale! Iar dacă cercetătorul contemporan elimină balastul de exagerări inerente, interpretări partizane sau pledoarii pentru o anume cauză, vor rămâne doar faptele – și din ele se poate reconstitui Istoria.
De când s-a inventat scrierea, în conflictele umane a apărut și un plan secundar al ostilităților. Fiecare dintre tabere își are adevărul ei (dat de proprii cronicari și istorici) și, mai târziu, o teorie propagandistică în măsură să demonstreze că dreptatea este de partea sa. Însă două adevăruri absolute și opuse nu pot să coexiste.
Iar istoria este scrisă, de obicei, de învingători. În Insulele Britanice a fost altfel. Anglo-saxonii, care au pierdut aproape toate bătăliile, au câștigat totuși un război: cel al cronicilor.

Ioan Romeo ROȘIIANU

BISERICILE PLINE CU FEMEILE ALTORA

Îmi știu femeile pe care le-am iubit pe de rost
le știu trăirile simțirile visările și dorurile toate
le știu trupurile ochii-n căutarea luminii îi știu
le știu ucigându-mi iubirea durerea născând
le știu respirațiile mângâieri ce mă ard retrăiesc
retrăiesc emoții pasiuni aproape uitate dezgrop.

Pe străzile orașului întâlnesc femeile iubite
sunt femeile altora acum
cu aceștia trăiesc ziua și noaptea
cu ei de braț traversează străzile
cu ei merg la cumpărături și prin viață.

La biserică merg întotdeauna singure
nu se pot spovedi de mână cu ei
nu-și pot mărturisi păcatele multe alături de ei
nu-și pot pune sufletele pe tavă
aceștia le-ar vedea gândurile simțămintele toate
ar ști unde le e sufletul alături de ei
cu cine fac dragoste când sunt alături de ei.

În biserici vin femeile care-și urăsc viața trăită
cele care caută-n ochii sfinților pictați bărbatul ideal
în puterea divină caută iertarea bărbaților avuți
cu timpul caută iubirea-n aceștia
sfântul e prototipul bărbatului care nu spune nimic
e bărbatul care nu-ntreabă pe nimeni unde a stat atât
e bărbatul care nu ucide prin gelozie
care câștigă prin indulgență în iertare trăind.

La biserică femeile vin pentru că sfinții din icoane
nu le ceartă niciodată pentru că ei sunt puri
așa cum niciodată bărbatul de lângă nu va fi
pentru că sfinții nu vor un anume fel de mâncare
ei nu vor cămăși călcate cu dungă și guler scrobit
nu vor haine curate și nu sunt geloși.

La biserică femeile vin pentru că e liniște-n jur
pentru că sfinții le dau tihnă și-ncredere-n ele
pentru că aici nimeni nu le vede defectele
aici nu sunt prețuite după sâni după buze
aici trupul lor nu înseamnă nimic.

La biserică femeile vin pentru că nimeni
n-are treabă cu kilogramele pe care le au în plus
nimeni nu le spune de celulită
și nimeni nu le recomandă rețete de slăbire
din acelea care au efect doar la ceilalți.

La biserică femeile vin să trăiască puțin în raiul
pe care niciodată nu-l vor avea pe pământ.

Carmen DOREAL

TU

tu ești liniștea mea
așa cum îmi porți în brațe
sufletul fără trup

mă dezbraci de singurătate
precum un legământ de iubire
făcut în tăcere
pe viață

îmi întorci visele din exil
recunoscându-mă în respirarea
fiecărui poem
precum o muzică neuitată

RĂZBOIUL

războiul
așa cum noi
nu am crezut că există

ascunde în fiecare moment
niște îngeri căzuți
precum niște flori sub zăpadă

s-a hotărât
să coboare cerul aprins
peste lume
să pârjolească suflete și gânduri
în mijlocul timpului uimit

îngrijorarea fiecărei secunde
plânge în noi
câte o poveste jertfită
pe pragul unui ieri risipit
în așteptarea zilei de mâine

aș vrea să știu

că nu ești rănit
aș vrea să te strâng
cu dragoste în brațe
până la înflorire

așa cum crești
vis desfăcut în petale
ocrotit în sufletul meu

îmi porți liniștea în palme
în noaptea anului nou
în aerul precum o explozie

DÉJÀ VU

nu mă uita
steaua ta
mi-e legată de trup

alunecă în noaptea mea
legănată de visele tale
ca și cum ai aluneca tu însuți
în adâncul mării îndrăgostit

luceafăr în flăcări
vis de lumină vrăjit
fericită dezbrăcare de sine
în ființa mea

moment déjà vu
clipocind în sufletul meu
de o viață întreaga
iluzie adâncită
în ritmul acestui poem
scris de două inimi
la patru mâini

PICTOGRAMĂ

nu știu să te iubesc
nu știu
veneam spre tine îmbrăcată
într-o rochiță de spaimă
mâinilor tale li se făcuse milă și frig
mă căutau prin hărți de întuneric
desenate-n zăpadă
flori carnivore șerpuitoare
aici-acolo pe rând
alfabet lasciv
lirism abstractizat
la limita dorinței mișcătoare
loveai plecările din albul surd
cu îngerul uitat

nu știu să te iubesc
nu știu

pur și simplu realitatea este
pentru simpli muritori
fumul amintirii doar
mai sparge câte-o piatră
dă buzna cu o stare de cinism
într-o tardivă criză de ideal
frenetic joc abandonat

nu știu să te iubesc
nu știu
vei fi amendat
cu pasiuni de ocazie
la care contribui eu
o zână albă
intrată în memorie
pe ușa din față
precum în pictograma unui tablou
imposibil de uitat
nu știu să te iubesc
nu știu

COSMOSUL NU ARE LIMITE

cosmosul nu are limite
în primul rând
încă rotește
albastrul monden
în jurul nudurilor înaripate

culegătorul de vise
are ochii mascați
cu stele și flori
minune însuflețită
îmi citește pulsul
cu delirul flagrant al sângelui
celebrează nemurirea în carte

armă de distrugere în masă
este această întâlnire
romantică în doi

ne regăsim înfiorați magnetic
nuferi cerești pe ape abstracte.

NOAPTE DE CARNAVAL

fraze sigilate de enigmă
miez de noapte zugrăvit
ca o sală de carnaval

văd masca lunii plângând
între două crengi de copac
cu lacrimi de râs
și de amărăciune

întrebările ne aleargă

și sparg
cu aripile lor ascuțite
secunda

TU CE FACI?

tu ce faci
cum reușești să vindeci vara rănită
ce poartă
o rochiță transparentă de iarnă
între noi
când focul de-o viață
mocnește
în vidul tăcerii
adună cenușă-n decor?

acesta este poemul
ce apropie visele mele
de tine

te poți sprijini pe aripile lui
când mă cauți
să nu cazi în gol

poți auzii șoaptele noastre
în aerul tăiat pe din două

o parte dintre cuvintele mele
vor respira lângă inima ta
în locul meu

se vor topi
peste tot
pe gene
pe buze
pe tot trupul tău

când dorul
îmi intră în carne
în suflet îmi ești
adâncit
în visele mele
ca în povești

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 6 – Meltem

Pe aeroport la Adana mă aștepta Meltem. Doamna grăsuță și cochetă, cu un surâs familiar părea o străină, deși era soția mea de optsprezece ani. Am sărutat-o cu stângăcie pe obraz. Adusesem daruri pentru ea și pentru copii – erau acum niște adolescenți siguri pe ei, politicoși. S-au bucurat să mă vadă, mă tratau ca pe un musafir important – vocea mea de la telefon prinsese acum contur și eram în fața lor acel baba care le lipsise pe toată perioada copilăriei. Au primit cadourile cu reticență. Nu mă așteptam nici eu la o mai mare tragere de inimă din partea lor.
Acasă însemna pentru mine o nouă locuință. Meltem câștiga bine ca profesoară. Făcuse economii, plus că nu cheltuise nimic din ce le trimiteam eu, așa că se hotărâse să cumpere o casă cu o mansardă, pe o străduță liniștită, cu vecini drăguți. Se gândise că e mai mult spațiu pentru copii. O anunțasem că vin și îmi rezervase un dormitor lângă al lui Mestan, sus, la mansardă, pe când ea și fetele se refugiaseră la parter. Credeam că o să fie altfel – că o să avem un dormitor matrimonial, dar Meltem nu dorise să revin în patul ei. Am respectat planificarea ei, nu am comentat – la urma urmei, eram un bărbat plecat de mult timp din sânul familiei. Și ne distanțasem prea mult. Făceam eforturi să mă acomodez. Simțeam recunoștință pentru această femeie. Atașamentul meu față de ea era ca pentru mama mea, pentru sora mea mai mare. Îmi crescuse copiii, îi educase frumos, se sacrificase pentru mine. Îi datoram ei ceea ce sunt.
Oare ce simțeam cu adevărat pentru această femeie? Mă distanțasem de bună voie de ea, nu-i arătasem niciodată ce simt – eram doar recunoscător pentru cât muncise, pentru cât se implicase în a duce pe umeri familia noastră, pentru a duce greul. Lăsase la o parte visele ei, dorințele ei. Își dusese cu demnitate crucea. Era acum o femeie împlinită prin copiii ei, prin profesia ei. Avea un soț doctor și se mândrea cu acest lucru. Chiar dacă eram de mai mult timp plecat de lângă ea. Nu se lamentase, nu se dăduse bătută. Nu vedeam în ochii ei vreo umbră de reproș. Era harnică și credincioasă. Casa era curată, mobilierul ales cu gust, covoarele, minunate. Era organizată și sinceră. Avea un comportament ireproșabil, cum puține soții au.
Mesele luate în familie erau pentru mine o delectare – toți cinci eram în jurul bucatelor gustoase, dulciurile erau din abundență; Meltem gătea pentru mine bunătăți care îmi lipsiseră foarte mult. Gălăgia copiilor părea un zumzet plăcut, tonifiant. Mă simțeam norocos. Și mă gândeam serios să revin definitiv – ce rost ar fi avut să mă încăpățânez și să rămân departe de ai mei.
Arya, fiica cea mare, era cea mai apropiată de sufletul meu: mi-a împărtășit planurile ei. Urma să dea bacalaureatul și ar fi vrut să urmeze o carieră în medicină. Se pare că o inspiram prin ceea ce făceam. Era o tânără independentă care abia aștepta să își ia zborul din cuibul părintesc. Visul ei era să devină doctoriță. În toamnă avea să susțină examenul la Medicină. Se baza pe sfaturile mele și ajutorul dat în sistematizarea programei de admitere. Pentru ea eram un model – îmi aminteam cum fusese admiterea mea. La rândul meu, mă bazasem pe ajutorul lui Meltem care făcuse eforturi mari ca eu să stau liniștit acasă și să învăț în acea perioadă.
Nu m-am opus hotărârii Aryei. Eram un tată modern – nu neapărat puteam poza într-un model, dar voiam ca fata mea să își împlinească visul. Sunt sigur că absența mea din viața ei o îndârjise, o făcuse să creadă că eu salvez lumea. Or, nu era deloc așa. I-am explicat că putea să devină doctoriță dacă este hotărâtă, ambițioasă și învață. O aștepta un drum lung, presărat cu obstacole, cu suișuri sau coborâșuri. Această meserie era pentru cei curajoși, pentru cei dedicați pe deplin oamenilor și Arya nu se temea de nimic. Își alesese acest domeniu pentru că îi plăcea în mod deosebit, nimeni nu îi impunea. Din discuțiile noastre am realizat că era un copil matur, că era pregătită să îmi calce pe urme.
În ceea ce îl privește pe Mestan, situația era alta. Mestan era un adolescent rebel. Imita comportamentul europenilor și al americanilor – juca baschet și nu îi păsa prea mult de școală. Era atletic și făcea multă mișcare. Era în echipa de baschet a liceului și era foarte mândru de acest fapt. Visa ca într-o zi să ajungă în America, tărâmul celor mai valoroși jucători de baschet, idolii lui. Meltem era nemulțumită de ceea ce făcea Mestan, dar am încurajat-o cum am știut mai bine să îl lase să își urmeze calea.
-Trebuie să vorbești și tu cu el, Ali! Visează numai baschet, jocuri pe calculator. Crede că faima e cea mai ușoară cale de a câștiga bani, vrea să plece de acasă. Nu știu ce va fi cu el. De fapt, toți vor să plece de lângă mine…
Am rămas uimit de vocea ei care se stinsese în intensitate. Era necăjită. Abia acum îmi dădeam seama că suferea după mine, că îi pricinuisem necazuri, că o lăsasem singură.
-Lasă-l, Meltem, e un copil!
-Nu e chiar așa, își reveni ea, are 16 ani și este foarte superficial. Nu e chiar crud la minte așa cum crezi. E foarte motivat să facă numai ce vrea, numai ce îi place. Să nu se gândească și la ceilalți din jur. Nu vreau să-l pierd și pe el, cum te-am pierdut pe tine.
Și vocea ei se gâtui, abținându-se cu greu să nu plângă. Era pentru prima dată când o vedeam tristă pe Meltem. Nu știam cum să o împac. Ce era de reparat între noi era foarte greu de reparat, dacă unele gesturi îmi trădau grija pentru ea și pentru copii, trimițându-le bani ca să le fie de folos, să nu le lipsească nimic, sufletește, eram departe de ea. Anii puseseră bariere de netrecut între noi doi: legătura dintre soți putea fi suturată, lipită, cusută, dar se vedeau ațele ca dintr-o intervenție chirurgicală făcută prost, de mântuială… dacă aș fi putut da timpul înapoi, să mă uit în ochii ei… dar nu puteam… nici să îi cer iertare nu puteam, deși simțeam că suferise enorm din cauza mea.
-Bine, îți promit că voi avea o discuție serioasă cu el. Sper să înțeleagă.
Am amânat să discut cu el, dar când am avut ocazia să fim singuri, am apelat la toate trucurile de care eram în stare – și tot ca el a rămas: nu avea cum să dea înapoi, o ținea în continuare că nu e greșit să fii sportiv, să câștigi bani din sport. Și dacă nu devenea un mare baschetbalist, ar fi ajuns un profesor de sport. Nu era nimic dezonorant în asta. Am sfârșit prin a-i da dreptate, spre disperarea lui Meltem.
Jasmine era pretutindeni în umbra mea. Mă pândea, mă urmărea, îmi studia mișcările, mă analiza din cap până-n picioare. Și eu o observam în detaliu – devenise o domnișoară frumoasă. La nici 13 ani, era conștientă că gesturile ei fac impresie bună, se oprea minute în șir în oglindă, țuguia buzele, își pieptăna părul lung creț, superb, îl aranja cu pricepere, alegea cu migală ținutele pe care le compunea sau le vizualiza pe internet. Nu știu cu cine semăna în familia noastră, dar avea un talent deosebit la culori, forme și mărimi, era proporționată, nu epata. Era o fetiță minunată și mă mândream cu ea.
-Uite, baba, ce rochie nouă mi-am cumpărat cu banii de la tine! Îți place? Am fost cu Arya la cumpărături. Ea a vrut cărți, ca de obicei. Păcat că nu și-a luat și ea un ruj. Nu are niciunul. Eu când voi fi ca ea, voi fi fotomodel. O să merg pe podium, o să îmi etalez rochiile, să mă admire oamenii. Arya e plictisitoare. Tot timpul stă cu nasul în cărți.
Eu zâmbeam stând nemișcat ca un stâlp. Nu comentam. Îmi umpleam sufletul cu aceste stări noi care mă încercau în ultima vreme. O mângâiam pe Jasmine pe părul ei minunat și fetița mă îmbrățișa cu putere, mă topeam de dragul ei.
Se apropia termenul limită al concediului meu. Nu știam ce să fac în continuare. Le spusesem la București că voi sta o lună plecat. Zilele petrecute în familia mea erau un tratament necesar pentru sufletul meu aflat după o boală sufletească, eram în convalescență. Aș fi vrut să vorbesc mai mult cu Meltem, să ne facem planuri de viitor, dar ea se purta politicos cu mine, distanțându-se ori de câte ori încercam vreo atingere, vreo mângâiere.
Aveam bilet de întoarcere la București, dar puteam renunța la el. Meltem știa asta, dar se prefăcea că e mai bine să nu pomenească nimic în acest sens. Atunci am simțit nevoia să preiau eu inițiativa. Cu inima în dinți, am ciocănit într-o seară la ușa ei. Niciun răspuns. Fetele erau plecate în vecini, la o prietenă, și se întorceau târziu. Mestan se juca pe calculator cu căștile în urechi.
Era un moment propice să ne apropiem ca soți. De când venisem acasă nu ne strânsesem în brațe, erau doar ciocniri vagi când luam același pahar sau aceeași farfurie din bucătărie, apoi ne ceream scuze amândoi, vinovați. În rest, soția mea mă tratase ca pe un musafir de vază.
Am insistat cu ciocănitul. Tot nimic. Am strigat-o:
-Meltem! Deschide! Vreau să vorbim!
Tăcerea era grea. Mă refuza clar. M-am încăpățânat și am zgâlțâit ușa:
-Meltem! Te rog! Dar ea a rămas ca o stană de piatră, ușa nu s-a deschis.
Am urcat în camera mea. I-am scris un mesaj în care îi ceream iertare dacă am greșit cu ceva față de ea. Îi spuneam că vreau să ne luăm viața de la capăt. Că vreau să fiu cu ea și să mă implic în viitorul copiilor noștri. Nu a răspuns.
În al doilea mesaj i-am scris că vreau să o țin în brațe, să fac dragoste cu ea. Nici asta nu a impresionat-o. Atunci am înțeles că nu eram decât un vizitator în casa aceea, că viața ei se desfășura fără mine. Eu eram doar cu numele soțul ei. Și atât…
Nu m-am înfuriat, nu m-am agitat. Nu am mai căutat explicații. Cred că avea dreptate să mă respingă, poate avea pe altcineva, nu aveam cum să aflu… nu aveam cum să-i cer socoteală, după ce fusesem plecat atâta timp de lângă ea. Se rupsese ceva în familia noastră, între noi doi. Eu eram cel care trăia între două lumi. Ea se sacrificase și rămăsese statornică.
Mi-am făcut bagajele. Nu știu de ce, dar mă simțeam ușurat – nu mai aveam acea apăsare, acea durere. Eram un bărbat pe picioarele sale, visul meu era acela să fiu doctor: muncisem mult, învățasem enorm. E adevărat că îmi sacrificasem familia pentru acest vis, dar orice ideal presupune un sacrificiu. Citisem despre o baladă românească a unui meșter – Manole. Eu mă asemănam puțin cu el. O zidisem pe Meltem în edificiul carierei mele. Deși o purtam în suflet și o iubeam așa cum puteam iubi o ființă care îmi aparține pe vecie prin legătura dintre soți. Îmi părea rău că plec. Copiii nu au primit bine această veste a plecării mele. Le promiteam că ne vom revedea.
La aeroport, Meltem a fost drăguță, binevoitoare. Nu a pomenit nimic despre seara anterioară. Nici eu nu am făcut vreo aluzie. Ne-am luat rămas bun ca două rude,

ca un frate de o soră mai mare. I-am sărutat mâna și i-am dus-o la frunte. Era fâstâcită și s-a înroșit. Ochii sașii lăcrimau.
-O să vin vara viitoare! Mulțumesc că ai grijă de copii!
-Bine, Ali! Când vei putea! Domnul să fie cu tine! Tanri seninle oslun!
Fără îmbrățișări, fără săruturi pătimașe. Meltem era o icoană a datoriei, o soție perfectă. Eram mândru că e soția mea. Nu știam dacă e fericită, nu știam prea multe despre ce și-ar dori, despre idealurile ei, despre neîmplinirile ei. Era mama copiilor mei.
Când avionul a decolat, mă simțeam copleșit de întrebări – oare plecam de acasă pentru totdeauna, oare o să-mi revăd familia? Eram gol pe dinăuntru, dar o calmitate pusese stăpânire pe mine. Îi mulțumeam în gând lui Meltem. Fără ea nu aș fi devenit bărbatul sigur pe el, conștiincios că are o datorie – să facă binele. Să salvez oamenii, să fac tot ce îmi stă în putință ca să le aduc alinarea. Însă eram conștient că amândoi plăteam un preț – al sacrificiului. Eu eram departe de familie, de țară, ea era departe de soțul protector, făcând totul de una singură. Prețul singurătății. Dar era de o mie de ori mai bine așa. Pentru amândoi. Pentru aceasta îi mulțumeam lui Alah. Mă călisem în viață, cu greutăți, cu probleme, dar nu îmi pierdusem speranța. Că voi putea obține într-o zi mântuirea. Sufletul meu zbuciumat avea nevoie să fie izolat, departe de orice piedică. Să fac bine, să ajut oamenii, să îi iubesc și să îi accept așa cum sunt.