Propoziții pretențioase – Althorn
Ce ne mai alintam, ce ne mai văitam….
Ne alinase mama de toate cele, se îngrijise de noi cum a știut mai bine. Cine venea urgent să-mi facă injecții la crizele mele de fiere? Cine mă dojenea când păream leneș – și nu eram, aveam doar o permanentă corespondență cu mine însumi -, ,,Iuliene, scoală și du-te la muncă. Te așteaptă tac-tu!”, cine…? Doar ea.
Secțiunile hotei colibriene, partea de cadru din profil pătrat, erau trapezuri dreptunghice și dreptunghiuri. Tabla însă a mai făcut un arc de cerc deasupra, soluția mea pentru o evacuare cât de cât adecvată. Fără probe, dar știind cum urcă tromba de fum și cum se învâltorește pe o suprafață rotundă, am gândit că așa trebuie proiecta și construit. Ușor nu putea fi nici montajul ei pe perete, având nerezolvată poziția precisă a orificiului de intrare în horn. Iar alt horn ieșea din calcul. O primă așezare pe perete. Patru mâini, evident nu ale mele, de nădejde, măsurători pe perete, semne pe același pentru dibluri, estimare de gaură de evacuare pe interiorul hotei și…. ,,Hai, mă, ne mai ții mult cu asta în mână?” Deh, se ,,alintau” și ei de durere. Nae în special, mai firav din fire și din educație. ,,Țineți, că mai am de măsurat ceva.” Descumpănit de locul precis al orificiului – mă dusesem de zeci de ori înainte pe partea opusă, în camera de alături, unde se putea desluși mai bine spațiul interior pentru fum -, măsurasem de tot atâtea ori din tocul ușii, cocoțat pe o scară mai mică, până la elementul de șamotă ce ieșea din soba de teracotă și intra în horn. Suie, coboară, ține-i pe Nae și Cristi cu hota deasupra capului la peste doi metri de pardoseală, până la urmă am străpuns cum s-a putut zidul. În formă ovală, altfel n-a fost chip. ,,Gata! Lăsați-o ușor jos.” Și-și alinară bunătate de brațe nu fără să mă apostrofeze. Le-am replicat, lansându-le ipoteza inexistenței comenzii și deci a unui ban lipsă în buzunar pe timp de iarnă. Și-au cam tăcut. Alungai prin urmare rumorile și timpii nemunciți pentru a-i folosi exact pentru ce ne propusesem. Am remăsurat, am găurit în locurile pentru dibluri, am mai urcat de câteva ori hota pentru a potrivi ștuțul ovoid, am mai și tăiat din el, am mai și cioplit în cărămidă ca să intre, l-am prins la capse și holțșuruburi, ca până la urmă să fixăm corect în alveola hornului și în inghinalul camerei totul. ,,Cristi, îl suni pe ăl de ne-a angajat ca să ne plătească.”
Deunăzi am constatat că nu numai la Porumbelul pusesem câteva burlane ca să le vadă tot Centrul, ci și alături de el și chiar la partea de imobil situată între fostul magazin de pâine, ăla cu pâinea neagră de 4,25 și Electroprima de azi. (Ca să mă asigur că nu mănânc borș, am revenit la mapele google. Să nu vă spui că din start mă trimiseseră în Manila de Filipine. Gata să mă rătăcesc pe glob.) La vremea burlanului respectiv se preconiza un magazin de țoale, azi văd că este amanet (pe hartă), cu mult mai înainte cred că și-o pizzerie ocupase spațiul acela strâmt. Strâmb burlanul, căsăpit de cetățenii noștri care-și varsă ofurile pe nevinovatele table.
Pe vizavi ne ,,încurcasem” în preajma lui 2000 cu Cristi Periețeanu. După ce ani de zile stătuse cu ,,coșmelia” de profiluri metalice și sticlă la o casetă și ce-o mai fi avut de vânzare, s-a hotărât să trântească o clădire serioasă. Să ne aducem aminte de baraca fixată lângă poliție unde se încărcau brichete – să fi fost a lui sau a lui Zache? – mutată apoi pe locul unde este azi Fiscul (Ce teren viran exact în buricul târgului! S-a dat vreunul în tiribomba amplasată cândva acolo? Parcă și mașinuțe bușitoare….) și unde își mai făcea veacul prim de după Revoluție cu o țigară Broscoi (El fiind personajul căruia pe strada Primăverii nu-i găsisem identitatea. Îmi aduceam aminte de asociat, Câinele, până și de nevastă-sa, la al cărei prenume am achiesat imediat ce soția-mi l-a pronunțat: Marina.
