Spații culturale nr. 86 (2)

Daniel DRĂGAN
(20 decembrie 1935 – 25 martie 2016)

Sus

Era ceva în atmosferă
o boare uscată un aer încins
parcă s-ar fi ciocnit o cometă
scăpată pe sens interzis.

Carele se răsuceau descriind
variabile interstiții.
pe Calea Lactee mărșăluiau
nevăzuți meteoriții.

Tu erai mult mai departe de ei
într-o direcție contrară.
să te ajung mi-ar fi trebuit
treizeci de ani și o vară.

Nu-ți vedeam decât un colț de obraz
păru-ți căzuse pe frunte
numărai sateliții de tinichea
ca pe niște mărgele mărunte.

Ți-am făcut semn și tu ai răspuns
sau poate mi se păruse doar mie
s-ar fi putut să mă-nșel
cine știe!

În atmosferă era cu siguranță ceva
un sentiment cosmic rebel.
te-am sunat te-am sunat te-am sunat
și n-ai răspuns la apel.

Accident cosmic

De când a căzut peste mine o stea
am rană cu floare la umărul stâng.
O frunză uscată înfășură inima mea
și venele ca niște bretele interioare mă strâng.

Alergam după o bicicletă sălbatică
fenomenele cosmice nu mă interesau
îmi spuneam încurajându-mă poate că
lupii-ndrăzneala s-adulmece n-au.

Liniștit alergam liniștit
după o bicicletă sălbatică.
m-a lovit drept în umăr căzând m-a lovit
steaua aceea romantică.

Nicăieri n-a mai fost cum era.
Vulturii zburau cu aripi de gresie
peste rana care darnic se deschidea.
Floarea n-avea nici o impresie.

Glasul meu s-a întors către mine și azi
sună-n mine ca doar eu să-l aud.
Ploile cosmice cad peste brazi
sufletu-mi este rece și ud.

Focul

Focul și numele lui neidentice
îmi ațineau calea de o mie de ani

Așteptarea din aripa mea
devenise și ea o fâlfâire
Aripa se zbătea albă și grea
într-o secretă nefire.

Nu eram eu nu era ea
nu era nimeni să știe.
Pe bicicletă Sfântul Ilie trecea
dar nu-mi dădea atenție mie.

Biciclistul pedala pedala pedala
printre bulgării mărilor ninse.
Spițele roților străluceau între noi
nichelate și simetric întinse.

-Unde putem bea o cafea?
zise ea și începu să se scuture
fata care se lipise de inima mea
și-am crezut mai întâi că e fluture.

Focul și numele lui
n-auziră întrebarea.
Norii hohotiră pe trasee hai-hui.
Cerul era deasupra jos marea.

Nu era ea nu eram eu
ci o făptură flămândă.
Am înțeles că-ntr-un nor undeva
unicul șade la pândă.

Ea comandă apoi un profiterol

cu frișcă multă și fragi.
-Cofetăria s-a-nchis de o mie de ani
bubuiră-n eter niște sunete vagi.

Ea mai comandă trei pălării
dar când nu i se răspunse zise doar Ah!
Apoi se făcea că e noapte și zi
ca pătrățelele pe tabla de șah.

Norii se desfăceau lunecând
fiecare părea liber să plece.
Alte desene. Și zarea era
întunecată și rece.

Ea trecea strada ca o siluetă de nor
pulberi de apă stelară.
Cerul ofta străbătut
de o deznădejde amară.

Mergeam de-a bușilea printre nori
aripile se desfăcuseră repede.
Așa se întâmplă de zbori
printre nori când încep să se lepede.

Ea din nou trecu strada și eu
am privit-o mult depărtându-se.
Cerul căzuse pe umărul meu
ploaia veni dezlegându-se.

Perpetuum 1

La-nceput n-a avut decât apa
vulcanii și gazele bolborosind în lagune.
Mădulare de brad i-au fost jertfe târzii.
Apoi carnea silabele dorul
la punctul etern între a fost și va fi.

Joagărul morții cade egal
pe ecranul retinei peste memorie.
Clipa se sparge la prima atingere
și se face istorie.

Dintele bate-n materia mea
ca-ntr-o răscoală dușmana lui undă.
Mor și mă nasc între a fost și va fi
cu fiecare neliniștită secundă.

Sunt rodul arderii vii
din clipa ce moare cu mine
materia primă a arderii vii
din clipa care se-ndreaptă spre mine.

Perpetuum 2

I-am spus omului să se oprească și s-a oprit
stâlp înlemnit la marginea drumului

dar drumul n-a înțeles porunca rostită
și-a pornit nebunește-napoi.

I-am spus pământului să-și oprească rotirea.
El a-nghețat ca o roată cu osia ruptă
dar celelalte planete și cerul
se-nvârteau împrejur.

Drumul fugea pe lângă om înapoi
cerul se-nvârtea peste osia ruptă
pasărea morții adăsta în văzduh
negăsind loc să se-așeze.

Perpetuum 3

Muntele va muri înecat de potop
sau sfărâmat cu bubuiri de trotil
cerul săgetat de vietăți amețite
lunecând pe serpentine de tril.

Sau poate că punctul se va roti răbdător
fărâmicioasele vârste măcinând așteptarea
până când creștetul va fi deltă sau nor
și peste cremene va să scapere marea.

Gând solitar voi urma să exist
sol pe planeta pustie și ternă
va tremura în crepuscul un soare bătrân
martor miop în lentila eternă.

punct sau celulă voi urma să exist
lent balansându-mă golul și plinul
pipăind formele în care fidel
planeta îmi copiază destinul.

Clipa

Frumoasa nebună și-a fluturat
cântecul părului peste cămașa de in
fericită ca ciuta ce sare
de pieptul munților rezemându-și auzul.

Ține-ncordată săgeata privirii!
Fata nebună a trecut scăpărat
ca lumina scânteii pe cremene.

Numai clipa lăsată-n privire
numai clipa
îndrăznește să-i semene.

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Împreună cu Dora Kandili

Un tablou viu care îmi place atât de mult: pe fundalul mării și al cerului, coloanele cu emblematicii căpriori ai Rodosului – căpriori lopătari singulari prin AND, prin statură – și cu Fortul Sfântul Nicolae, Ágios Nikólaos, în spate. În față, în mișcare, turiști și Dora Kandili la ceasul spre apus al întâlnirii noastre. Toți suntem bucuroși, nu pentru că avem un ghid care vorbește românește, ci pentru că o grecoaică vorbește atât de frumos, de expresiv românește. Theodora Kandili, arheolog și profesoară de istorie, a absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie la București.

A propus să ne vedem spre seară, ca să evităm arșița zilei. A fost de curând în Bulgaria, la Sofia, acolo unde fiul cel mare –„Fericirea vieții mele, cei trei copii ai mei!” – este student la Stomatologie, și acolo, „Acolo, dragii mei, ploua! Era ploaie!”. În rostirea sa, a ploua, ploaia, verbul și substantivul se încărcaseră de sacralitate. Era ca și cum avusese parte de o apariție cerească. Ploaia la vreme, ploaia care să astâmpere setea pământului, ce
minunăție! Apoi se întoarce spre căprior și căprioară, înălțați în punctele în care s-ar fi aflat picioarele Colosului din Rodos. Nu este de acord cu cercetătorii care susțin imposibilitatea existenței sale aici, în Portul Mandraki, argumentând că uriașa sa greutate, douăzeci de tone de bronz, l-ar fi scufundat în adâncurile mării, deoarece, spune, sculptorul îl prevăzuse în zona mijlocului cu o susținere, o bară umplută cu piatră. Chipul său, continuă cu propriul chip luminându-se intens sub actul visării, imaginării, întruchipându-l pe Helios, pe Zeul Soare, i-ar fi fost inspirat de chipul de-a pururi tânărului și victoriosului Alexandru Macedon. Ne lasă câteva clipe lungi și intense cu inegalabila operă a lui Hares din Lindos din închipuirea noastră, apoi ne îndeamnă să ne întoarcem spre Catedrala Ortodoxă a Bunei Vestiri, Evangelismós, pictată în interior de Fotis Kontoglou, cel mai mare iconar al Greciei secolului XX, dar deopotrivă pictor, psalt și scriitor. Catedrala a fost
construită de italieni după schițele originalului – Biserica Sfântului Ioan, biserica oficială a Ordinului Ioaniților, a Cavalerilor de Rodos, de lângă Palatul Marilor Maeștri, transformată de turci în moscheea lui Soliman Magnificul.
Din Antichitatea Colosului, recreat în întregime de ochii minților noastre, ajungem pe Colina Sfântului Ștefan, astăzi rebotezată a lui Smith, în Antichitatea Acropolei Rodosului, în care ruine de piatră ocrotite de umbra unor măslini imemoriali, uneori ajutate de lucrări de restaurare, cum sunt cele ale Templului lui Apollo, învelite în păienjenișul schelelor, fac din străvechea lor existență ceva tangibil, care palpită ușor sub căldura palmelor, fiindcă tentația atingerii este irepresibilă, semn al unei nevoi profund umane de a crede în poveste. Așa că poposim ascultând-o pe Dora Kandili, o fermecătoare, inspirată călăuză a imaginației fiecăruia din noi, întâi în partea cu tribunele, destinate oficialităților, ale marelui stadion de odinioară, în care atleții se antrenau pentru jocurile olimpice, și apoi în micul teatru, odeion, din apropiere, cu circa 250 de locuri, probabil și sediu al școlii de retorică înființate de Eschine. În amfiteatrul acesteia, Niadi ia loc cu aceeași sfială de acum 15 ani. Într-un fel, cred că, doctor în Filosofie, este, dacă nu singura, între foarte puținii de aici care poate să-i audă pe marii săi oratori și să se simtă emoționată la gândul că au fost deopotrivă ascultați de importanți discipoli greci și romani: Cicero, Iulius Cezar, Marc Antoniu. Însă pentru noi, cei mai mulți, profesoara acestui moment vesperal este Dora Kandili, care ne propune să învățăm de la ea „puțină arheologie cu ajutorul coafurii: pletele acoperind urechile – secolul V înaintea erei noastre, părul dat după urechi – secolul IV înaintea erei noastre, părul scurt și buclat – perioada clasică”. O ascultăm cu interes și ușor amuzați, dar pentru Dora Kandili lecția este mai ales pregătirea unei bucurii personale, a unei mari satisfacții profesionale pe care vrea să ne o împărtășească: „Dragii mei, la săpăturile pe care le-am făcut aici, am descoperit, provenind din secolul VI înaintea erei noastre, un mic Apollo din bronz, cu buzele mari și ochii foarte mari. Avea pletele, dragii mei, strânse la spate, în zona gâtului și un coc în creștet”. Cu toții ne simțim deodată neașteptat de bine, cu indiscutabilă înzestrare pedagogică, Dora Kandili ne-a dat sentimentul că îi merităm mărturisirea, că ne consideră în măsură să i-o apreciem. O urmăm cu micul Apollo strălucindu-i pe umăr ca o stea spre ultima ruină a plimbării noastre prin Acropolă, un zid înalt, al Bibliotecii, dincolo de care se întinde enigma scrierilor ei, în principal, se crede, filosofie, retorică.

Noaptea luminoasă a insulei este la începutul său când intrăm în Orașul Vechi, Orașul Medieval al Rodosului, trecând peste șanțul de la intrare, cândva plin cu apă, acum înverzit și cu pâlcuri de flori, pe unul din podurile care se ridicau la căderea întunericului. Mulțimea platanilor, iubitori de apă, ne atrage atenția Dora Kandili, reprezintă o dovadă în plus a prezenței acesteia odinioară. Cea mai mare curiozitate o stârnește însă poarta grea spre camera de tortură, poate previzibil, dat fiind diversitatea grupului nostru. Chiar și Leonid are o întrebare, dar profesoara (și mama) Dora Kandili știe să valorifice interesul unui copil de opt ani, lăudându-i numele, atât de frumos: „Știi cine a fost Leonidas? Să-ți povestesc!”. Chipul lui Leo radiază sub ochelari și chipiul marinăresc. Tandin îi spune Dorei Kandili că, atunci când i-a ales numele, s-a gândit și la eroul grec, dar și la numele sfântului Leonid din calendarul nostru creștin ortodox. „Mă cheamă și Constantin!”, o anunță încântat Leonid, astfel că după noua laudă, și a numelui împărătesc, băiatul se închide într-o vremelnică ascultare plină de cumințenie și de dorința de a învăța. Înconjurăm Palatul Marilor Maeștri pe lângă zidurile sale de incintă, glasul cu timbrul aparte și închegările serii de sub coroanele platanilor, parcă în mișcare odată cu noi, îi adâncesc misterul, deși l-am colindat ziua încăpere după încăpere, culoar după culoar, ne apare dintr-odată ușor străin și plin de taine. Privirile urcă încet pe piatra înnegrită de timp a turnului central: „Vedeți, dragii mei, ferestrele mici de la ultimul etaj, sunt așa ca nimic să nu tulbure rugăciunile cavalerilor-călugări… Iar, mai jos, cele mai mari sunt de la sala mare, de primire a trimișilor Papei, a Marilor Maeștri, sală de ospețe și de dans”. „De dans, ne explică, este denumirea din limbajul arheologilor, nu a vremii”. În această clipă, tensiunea instalată de stranietatea Palatului în umbrele foșnitoare ale nopții, cel puțin pentru mine și pentru cei din familie, se risipește, deoarece ne amintim surâzător cât de greu s-au îndurat Liliana și Tandin să părăsească piscina hotelului nostru pentru întâlnirea cu Dora Kandili. Au fost primii și vreun sfert de oră doar ei cei care au ajuns acolo, în spațiul destinat răsfățului la soare, pentru a răspunde invitației Agla Hotel de a se iniția, cu un instructor special angajat pentru asta, în dansurile tradiționale grecești. Dar, după un răstimp, entuziasmul lor a început să-i smulgă și pe alții de pe șezlonguri și din micul public de pe margini, dornici să-l descopere pe Zorba Grecul din ei, cum îndemna afișul din hol, astfel că atunci când au ajuns, ultimii, la autocar, îi lăsaseră tinerei instructoare destui amatori de dans.

Coborâm pe Strada Cavalerilor, Odós Ippótton, cu atât de evocatoarele sale clădiri, la înălțimea uneia din ele, Dora Kandili ne arată o fereastră: acolo a stat, „gratis!”, vreme de doi ani, grație statului grec, care i-a sprijinit astfel cercetările. A fost frumos, a fost interesant, dar și greu între zidurile groase și reci, mai ales iarna, când zona era pustie. Însă a meritat, îi spune cartea la care lucrează despre Cavaleri și despre Orașul Vechi, inclusiv, speră, cu o versiune în limba română. Tot într-unul din hanurile Cavalerilor, Hanul Limbii Latine, limba ioaniților, suntem așteptați pentru cină. O cină cu musaca tipic grecească și piept de pui fierbinte, asezonat și acesta cu o salată tipic grecească. Atât de generoasă și de gustoasă, încât ne luăm rămas bun de la comeseni și de la Dora Kandili, cu o lungă îmbrățișare noi două și cu promisiunea cărților noastre; deoarece nu mai vrem să așteptăm autocarul să ne ducă la Agla Hotel, preferăm să facem drumul pe jos.
Între timp, străzile Orașului Vechi s-au umplut de beculețe de toate culorile, de ghirlande luminoase, de fulguiri scânteietoare, de muzici din toate părțile, de freamătul unei mulțimi curgând neîncetat cu un aer mai mult decât de vacanță, de mare sărbătoare. De Crăciun în plină vară sau de Crăciun în locuri și pe meleaguri în care nu ninge, nu e frig niciodată. Și, brusc, în acest tablou plin de bucuria inimii și de recunoștință pentru lucrurile minunate care ni se întâmplă în viață, îmi apare Dora Kandili scriindu-și cartea, în încăperea de deasupra noastră, cu ziduri groase și reci, în pustietatea iernii. Zgribulită și fericită! Astfel că mă întreb cum am s-o reîntâlnesc printre Cavalerii din Rodos, în lumea și în timpul lor. Pentru că, nu-i așa, un scriitor adevărat se topește în cărțile pe care le scrie, iar cititorul se regăsește în paginile lor. Se întruchipează din ele.

Valeria MANTA TĂICUȚU

altă lumină

pereții se subțiază până ce toate jurămintele
trec prin ei și se schimbă în pietre.
aici a fost chipul Mariei, mutilat cu bună știință.
cohortele de corbi în sutane lucioase încă mai umbresc
strălucirea suavă a crinului, parfumul lui
intrat ca o muzică în sânge;
e negru peste tot, din sita pereților se scurge făină
pentru morții fățarnici, cei care au făcut
jurământ de smerenie sub altare de nori.
de acolo vine blestemul, din neuitarea păcatului
de a trece prin guri tinere de lup toată mirarea,
și foamea, și arșița pântecului nicicând domolită.
chipul Mariei intră în pietre
ca să se nască într-o altă pădure de crini,
într-o altă lumină, mai lină.

patriotică

traficanții de ghiocei au fost prinși, acum stau
încătușați de poliția iernii mereu călare pe noi.
din camera de arest se aud vaiete, vine miros de plumb
și de tulpină strivită, semn că vestitorii nostalgici și puri
tocmai au fost, cumva, călcați în picioare.
dincolo de zăbrele, democrația naturii urlă pe străzi
spre lupii cei tineri, spre hienele în bleu-gendarme purtând, triumfătoare, torțe cu câte trei trandafiri
de la serele partidului de guvernământ;
noi avem doar văzul, și auzul, și pipăitul, adică
durerea celor reale și întâmplate recent;
ei au cuvântul cel strâmb, furia lui justițiară
și-un Dumnezeu luat în derâdere:
de aceea ne mor traficanții de ghiocei, marii evazioniști
ai patriei, spaima și ruina ei.

liniștea spațiului închis

ziduri groase, reci, de care lumina se teme:
stau între ele atât de cuminte – cumințenia
pământului, ricanează un gând –
vederea s-a mutat dinafară spre înlăuntru,
fără prea mare folos:
și aici sunt ziduri concentrice, cu șanțuri și răni între ele,
și aici se aud doar cârtițele din adânc ori liliecii
țipând spânzurați sus în turle.
auzul mai încearcă uneori să înșele, să fure sunete,
să le preschimbe când în bătaie de clopot,
când în cântec de mierlă.
ziua e departe, șapte ziduri concentrice
stau greoaie între mine și ea.
iluzia saltului, zborul și visul – înecate
în negru opac, în nesomn și muțenie.
nici îngerul n-a trecut pe aici, poate doar Lazăr:
simt aroma de mir a fâșiilor de pânză
încă ude-ntr-un colț, unde cred că e lespedea funerară;
cine să mă strige și pe mine să ies în lumină,
să-mi lepăd pielea de șarpe, și ochii de cârtiță,
și țipătul, pentru o nouă întoarcere
sub cerul mai pur, transparent și înalt?
poate bobul de grâu încolțit sub genunchi,
poate bobul de tămâie aprins la rugăciune,
poate zidul, sătul să mă strângă în el
ca pe cea mai inutilă dintre jertfe.

păsări și somn

va veni o noapte când statuile se vor sparge sub ger,
peste parc vor trece cârduri de ciori mânate de vânt
și poarta sărutului prinsă-n cuvânt va scârțâi
ca un poem de divorț sub luna ascunsă;
noaptea de iarnă e o noapte de prăpăd, în stihiile ei
se prăbușesc toate cuvintele luminoase,
toate păsările și somnul.
fără motiv bat acolo clopotele,
bisericile au rămas drepte și pustii:
cine mai îngenunchează în fața altarelor?
cine mai aprinde lumânări pentru morții cei vii,
când vântul îi scoate din icoane și-i aruncă pe străzi?
coșmarul începe la ceasuri târzii,
imagini dintr-o lume pe dos adunând;
iarna pare eternă, cu noaptea ei nemiloasă,
cu demonii cei fără de odihnă;
scriu pe-ntuneric, visez că scriu
și scrisul devine crivăț și ger.

hibernalis

și uite această iarnă, cu pălăriuțele ei de dantelă
străpunse de țurțuri,
mai anostă decât vecina Rozica, cea cu molii pe sprâncene,
mai tristă decât Angela cea veșnic însărcinată,
care nu poate să nască, ci își ține copiii înăuntru,
în mările ei fără îngheț
această iarnă intră pe strada cu trei case (una este a mea),
gonind moliile și făcând pruncii nenăscuți
să urle în mările fără îngheț
la geam se decolorează mușcate, miroase a prăpăd
și a veșnicie, timpul e un drum nesfârșit fără sănii,
cu pașii mei îngropați fără preot, fără cântări.
iarna aceasta știe că vine pentru totdeauna,
dincolo de ea nu mai sunt nici cuvinte,
nici flori grele de mac.

Nicolae NISTOR

SĂ POT SĂ TE RESPIR PRIN MINE

Dacă ți-aș spune că te iubesc
și aș ruga frunzele să mai aștepte
și ți-aș atinge părul cu mâinile disperate,
așa, să simt mirosul tău prin adierile toamnei,
să simți întârzierile din mine,
m-ai crede fără să eziți?
Dacă ți-aș spune de inima mea slăbită
ce bate numele tău de floare,
și încă ticăie asemeni unui ceas adormit,
și oxigenează rătăcit sufletul meu,
să pot să te respir prin mine în diminețile noastre
când ne îmbrățișează lumina lumii
m-ai ocroti renunțând la părăsire?
Tu știi ce tristă este singurătatea nopților
fără iubirea ierbii, fără anotimpuri,
fără soarele lumii, de vezi cărucioare plimbând
amnezia într-un spital final,
unde nu mai sunt cărțile și pipa,
nici mirosul cafelei noastre din iubire,
eu privind în gol prin ferestrele ferecate
pe care pictez amintirile noastre.
Cum tu ești urma mea pe nisip,
o zână cu tâmple de zăpadă,
și nu aud, și nu simt temperatura noastră.
Dacă ți-aș spune că florile mele nu au vârstă,
că ele vor pleca odată cu noi,
că vocea ta tăcută se vede prin pupile,
că fiecare pas al tău este în mine
și nu pot înțelege viața fără tine,
crede-mă, nu renunța la mine!
Dacă ți-aș spune, acum,
când frunzele ne mai așteaptă
că sigur vom păși în doi, în altă viață?

CALUL TATUAT

Grăbit alunecă din mine nisipul
fără număr cad cristalele în pâlnie
iar eu alergat de furtună
în galop strâng de dârlogi
calul timpului
care se descompune
castelele mele se duc
ușor ca o maree
ce udă tălpile mele
urmele care cad în umbră
într-o noapte
când am chef de alergat
pe un cal tatuat cu stele

CĂLĂTORI SPRE NEMURIRE

vom pleca când vine vremea
călători pe-o stea în noapte
precum albatroșii în marea
în care cerul vrea să înoate
vom fi liberi pe acel drum
fără a ne mai întoarce
zeitățile vor plânge
în altare ascunse-n noapte
se vor frânge multe aripi
fără vârstă sau prea crude
se vor duce undeva
nu știm cum
nu știm unde
vom pleca când vine vântul
care bate spre apus
nu vom ști de unde vine
nu vom ști unde am ajuns
iar acolo este soare
și albastru fără cer
niciodată nu se moare
viața are timp și sens