Ora de muzică 2 – Înainte de Paris, dar…
Brand new… și cd-ul cu o parte din live-ul de la Chicago. 3 martie 2017.
Înainte de toate tot despre Paris. Sunt de schițat câteva elogii culese cu grijă de ,,oamenii lui Sting”. Paris fiind doar unul dintre punctele geografice pe care le-a ales dintre cele 115, în debutul turului mondial pe continentul american, Canada, mai precis Vancouver, la prima strigare a lui Făurar, încheiat – acum pare bizar după derularea generală dinainte a continentelor – la Cluj-Napoca într-o zi de 17 octombrie. După ultima notă vancouveriană nord-americanii au conchis: Sting a oferit spectacolul vieții sale. O încununare a carierei și premiilor Grammy obținute, 16 la acel moment, o varietate din toate genurile cântate de artist, din binecunoscutu-i stil eclectic. Practic un tratament binefăcător pentru fani, ceva special din partea cuiva special: un briliant la cote artistice excelente, poate cele mai bune.
Un singur merit wikipediștilor de data aceasta: listarea pieselor, cu specificarea ocazionalității în repertoriu a unora dintre ele pe cele patru continente: America de Nord, America Latină, Asia și Europa. Și dacă tot suntem la numere și statistici, tot din această zonă de informare am extras vârfurile și am tras o concluzie. Fanii cei mai mulți ai lui se găsesc acolo unde se și pot strânge foarte mulți. Era normal – o știe fiecare muzician ce a întreprins turnee – ca Japonia să dețină recordul de spectatori, la Boudakan, o locație care, deși are o capacitate de 14.700 de locuri, a adunat 29.900 și a realizat încasări de 3.656.000 de dolari americani. Îi urmează Moscova cu peste 22.000 de bilete vândute și 2.650.000 de dolari, în – mi-e și frică să-i spun cumva construcției, deși este stadion – Olimpiyskiy, cu o capacitate de 35.000 de spectatori, demolat în 2019, în reconstrucție din 2020. Mexicul 18.000…. La polul opus prima locație: doar 1.157 de spectatori, mai mulți decât locuri, cele 990. O clădire istorică, dată în folosință în 1929, renovată în 1999, Commodore Ballroom, însă nu mică, se cam stă la masă la evenimente, neocolită de vedete de prim rang – considerent elitist, cred, și al lui Sting de a începe cu dreptul turneul pentru promovarea albumului ,,57th & 9th” -, începând cu Sammy Davis Jr., iar în zilele noastre purtând etichetele câștigătorilor de Grammy: U2, Oasis, Tina Turner, Lady Gaga… și The Police. Deci nu la prima vizită.
După atâta amar de vreme se cade o rememorare a celor câțiva care după înregistrarea albumului au fost invitați să se alăture lui Sting pentru deloc ușorul tur prin lume în numai nouă luni și 17 zile. Să fie Dominic Miller, dar și fiul, Rufus, pe post de basist, chitarist lead și ritmic, susținătorul vocilor de spate; fiul lui Sting, Joe, fără solouri, dar chitarist, basist și el, percuționist și chiar vocalist prim; toboșar a fost doar unul: Josh Freese, despre a cărui carieră voi vorbi ulterior; Percy Cardona, percuții, voci adiționale și squeezebox, ce se pare a fi un fel de armonică (totul despre la momentul potrivit). Ei au participat la toate cele 115 concerte. La doar o parte dintre spectacole, una consistentă, au fost prezenți bandoleroșii: Jerry Fuentes, Diego Navaira, Emilio Navaira IV și Derek James. Toți creditați ca backingvocals, mai puțin Diego și la percuții. În a doua parte a turneului în Europa avem un ultim muzician: Ben Thornewill, cu aceleași atribuții ca ale celor dinainte.
Iar pentru precizie de câte ori: America Latină și Asia câte un tur; America de Nord de două ori; Europa a primit 3 rânduri de reprezentații. Ale lui Sting.
