Spații culturale nr. 86 (1)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Decent, prin „rezervația de pelicani”

De ce n-a fost o știre moartea unui mare scriitor? De ce televiziunile s-au mulțumit cu două propoziții inserate pe crol, derulate fără a ține cont de atenția oricum limitată și repede de abătut spre altceva a telespectatorului mai obișnuit cu știri despre violențe domestice, morți la grămadă, incendii, violuri și tâlhării? De ce moartea unui manelist, a unui măscărici, a vreunui versificator patriotard care umplea pe vremuri stadioanele patriei a beneficiat de ample interviuri stupide și de lacrimi televizate, în timp ce personalități marcante ale culturii românești ajung să se stingă discret, ca și când n-ar fi fost, ca și când n-ar fi însemnat nimic pentru nimeni? Explicația trebuie căutată în schimbările produse de „revoluția din decembrie”. În iureșul de atunci, în febra purificării pe criterii ideologice, s-a șubrezit temelia construcției culturale, păstrată, nu fără sacrificii, de artiștii autentici. Valoarea estetică a operelor, talentul și, în general, toate elementele care dau viabilitate unei culturi au fost cernute prin sita „anticomunismului”, bazată, și ea, pe relativ redusa capacitate de absorbție a așa-zisului consumator de cultură. Care consumator, sătul de promiscuitatea narcisistă a literaturii, mai ales a literaturii din ultimii ani ai dictaturii, de cultul dezmățat al personalității și de limbajul de lemn al poemelor patriotice cu dedicație, a crezut că schimbarea la față a României trebuie să înceapă, așa cum a și început, cu punerea la zid a scriitorilor cu funcții și carnet de partid. Desigur, memoria nu este chiar cel mai tare atu al românului, dispus să uite și să ierte repede, dar nu orice și nu pe oricine. Românul îl va ierta pe cel care glorifică puterea, este plătit de ea să manipuleze masele și să înlesnească spulberarea oricăror drepturi și libertăți civice, cu condiția să primească din când în când câte o șopârliță, câte un semn cu ochiul, mai mult șmecher decât complice/conspirativ, care să-l răcorească: „Ha, ha, le-a zis-o! Bine le face!”. Mai degrabă este iertat veleitarul capabil de slugărnicie fără limite, gata să se vândă („Mă plătește, zic ce vrea, că doar n-o să muncesc pe nasturi”, explica recent, într-un interviu, un artist al poporului, foarte apreciat de grataragii și de excursioniștii cu cortul), dacă, printre „producțiile” sale lirice, strecoară câte-o poemă de-un sentimentalism naiv, cu imagini banale și răsuflate, dar cu impact emoțional asupra celor rămași cu lecturile la nivel de clasa a patra primară. Unui astfel de consumator (de bere, mici și talk show-uri), dacă-i pui sub ochi o pagină scrisă de D.R. Popescu, ai să-i vezi grimasa de dispreț: „Ce-i asta, dom`le? Că nu înțeleg nimic!”. Nicio grijă, la fel s-ar întâmpla și cu o pagină scrisă de Cărtărescu. D.R. Popescu, un scriitor realmente mare și talentat, nu va fi iertat niciodată. Postrevoluționar, nu l-au tratat bine nici colegii de breaslă, nici familia, nici „societatea civilă”, deși n-a fost mai vinovat decât alții: avem artiști care s-au vândut cu nonșalanță și cărora, departe de a li se fi reproșat lipsa coloanei vertebrale, li s-au găsit justificări, adică păcatele le-au fost puse într-o logică a „supraviețuirii” pe care orice neica-nimeni o poate înțelege și aproba. D.R.P. nu va fi iertat pentru că este cel mai valoros prozator pe care l-a dat, până acum, literatura noastră; merită deci să-l victimizăm, să-l băgăm sub preșul popular al țării ca pe o manea, să-l facem vinovat de stabilizarea comunismului în România și de toate păcatele strămoșești: totul s-a întâmplat din cauza lui și a altor artiști de aceeași teapă și valoare. Oare așa să fie?
Am scris aceste rânduri influențată de o notiță trimisă de admirabilul om de cultură Rodica Lăzărescu. Redau aici cuvintele Domniei Sale, pentru că ar fi păcat să nu ajungă la cât mai mulți cititori:
„HUO, DERBEDEILOR!
Mărineee, tu ești mai vechi p-acolo, știi mersul, așa că dă chiot să să adune oltenii, strigă-l și pă Dan al lui Frunte Lată, nu-i de mult pă la voi, să-și ia cu el baladângile și tot neamul lui de haiduci! Trimite-i vorbă și păcurărașului, și lui Făt Frumos și nu uita să-i dai de știre și lui Păcală… Mărineee, să nu-l uiți pe prințul Hamlet! Iar tu pregătește-ți carul, du-te-n goană la Porțile ăle mari ale Raiului și așteaptă-l acolo pe alde Dumitru… Cum care? Dereul, mă! Leul Albastru!
Mă oprii o clipă din monologul meu imaginar – bocet la marginea gropii ce s-a căscat în dimineața aceasta de luni, 2 ianuarie a noului an… „Dacă mori,/ E semn rău”… Dar dacă mori lunea, Mărine?
Și-n răstimpul pe care i-l las lui Marin Sorescu pentru gândire, dau cu ochii de comunicatul Uniunii Scriitorilor din România postat pe site-ul propriu la rubrica In memoriam. Îl redau în toată splendoarea și profunzimea brevității sale: Uniunea Scriitorilor din România anunță cu durere încetarea din viață a scriitorului Dumitru Radu Popescu, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Punct. Fix 22 de cuvinte, cu prepoziții și articole, dar mai ales cu ditamai repetiția cu tot…
Îmi mut privirea spre micul ecran. Pe TVR1, televiziunea națională adică, începuse jurnalul de știri de la ora 20. Aglomerație pe drumul spre casă, accidente, Zelenski, covid… Simultan, cu litere minuscule, pe crol se anunță decesul academicianului D.R. Popescu, la vârsta de 87 de ani, la concurență cu știrea, așteptată, probabil, cu sufletul la gură de toată nația, că măgărușul Aiurel a fost salvat de la înec de pompieri.
Și când credeam că le-am văzut pe toate, dau peste articolul lui Marius Oprea de pe MediaFax.ro, agramat sau numai neglijent intitulat De ce moartea scriitorului și academicianului lui [sic!] D.R. Popescu n-a fost o știre. Mi-este prea mare lehamitea să citez sau să rezum jenanta compunere. Aș jigni, aș murdări până și hârtia… L-aș întreba totuși pe justițiarul Marius Oprea de ce nici moartea profesorului clujean Ion Vlad, de pildă, nu a fost o știre pe 9 decembrie 2022.
Mărineee, mai zi-le oltenilor tăi să-și ia și cobilița…”.

Petrache PLOPEANU

De la caverne la saloane și retur

Motto:
„Ne-a trebuit o vreme foarte îndelungată ca să ajungem de la caverne la saloane; ne va trebui tot atîta ca să facem drumul îndărăt, sau o vom lua pe scurtătură? – Întrebare de prisos pentru cei care nu presimt preistoria”.
(Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p. 103)

Sunt conștient că va exista cineva care, văzând titlul pus de mine în capul acestui articol, va avea o reacție de ostilitate. Din multiple motive care, fiecare, este „profund îndreptățit” din perspectiva aceluia ce își va asuma o astfel de reacție. Iar aici mă gândesc la cei pentru care lumea s-a format prin intervenția divinității în cele șase zile biblice (în a șaptea Divinitatea s-a odihnit ca orice gospodar după o treabă grea), la cei care vor percepe în acest titlu trimiterea la ei înșiși din perspectiva vulgarității, a violenței, ignoranței, la aceia care își duc viața prin „saloane” uitând de ceilalți, „oamenii de rând”, care o percep ca un trai cavernicol, în sfârșit, la idealiștii pentru care încrederea în marșul triumfal al științei este o garanție pentru ieșirea din caverne și uitarea lor pentru totdeauna. Și poate că mai sunt și alte motive…
Nu sunt ateu, dar nici habotnic, nu sunt exclusivist să consider că lumea a luat naștere așa sau așa, nu agreez vulgaritatea și violența, lupt pe toate căile pe care le am, formal și informal, la dispoziție, împotriva ignoranței mele și a celorlalți, nu prea calc prin saloanele celor cu ștaif, ci doar în saloanele culturale, am încredere în știință, dar sunt în același timp conștient de partea întunecată a ei. Sunt optimist incurabil, dar, la fel, cred în posibilitatea autodistrugerii omenirii, fie dintr-un accident, fie din voința unui grup de oameni, dornici de dominație planetară. Nu am nimic cu extratereștrii, ci cu acei „tereștri” care nutresc gândul de a ne face pe noi „extramundani”, fie în Paradis, fie în Infern. Șansele de a ne continua viața pe această planetă sunt egale cu acelea de a dispărea precum dinozaurii, după cum scriam într-un articol anterior. Dar mai există și o a treia cale: aceea de a ne reîntoarce la cavernele preistoriei.
Preistoria a fost o perioadă îndelungată din evoluția umanității, evoluție și fizică, și mentală. La început a fost acea lungă perioadă numită de antropologi antropogeneză, legată așadar de originea și de formarea omului (anthropos=om, genesis=origine). Referitor la cele mai cunoscute teorii științifice referitoare la originea omului, le menționez pe cele formulate de către Jean-Baptiste Lamarck, fondator al paleontologiei, preluată și îmbogățită de către Georges Cuvier, apoi cea darwinistă, cea mai cunoscută și mai disputată, elaborată de către Charles Darwin, apoi teoria neodarwinistă reprezentată de Weismann, Dobzhonski, Mayr și Simpson. Alte teorii sunt Neolamarckismul, care a dat neutralismul lui Kimura, „Arca lui Noe” elaborată de W.W. Howell, și aceea a „Grădinii Edenului”, toate acestea propunând Africa drept unic centru al originii omului, dar și policentrismul lui Weidenreich, după care mai există cel puțin încă un centru al apariției omului, China, apartenența la aceeași specie fiind dovedită prin legăturile genetice dintre Homo erectus și Homo sapiens recent. Paleoliticul superior înregistrează apariția lui Homo sapiens, sapiens, adică forma umană care suntem și noi. Oamenii paleoliticului superior aveau abilitatea de a-și fabrica unelte din silex, alte roci precum cuarț, apoi din os, lemn etc. Metoda era cioplirea. Locuiau „sub stânci” sau în peșteri, adăposturi naturale așadar, rod al acțiunii comune a apei, vântului, cutremurelor și nu al efortului uman.
Mă voi opri aici cu expunerea acestor aspecte, intenția mea nefiind aceea de a face o disertație cvasi-științifică despre „caverne” și „saloane”, ci de a aduce în discuție și a face anumite comentarii pe marginea „silogismului” lui Cioran pe care l-am ales drept motto pentru articolul de față. Înainte de a discuta despre premisele și concluzia acestui „silogism”, cu toate trimiterile ulterioare, vreau să mă refer la ideea generală pe care o are în vedere filozoful român atunci când alege pentru a-și ilustra ideea de posibilă involuție a speciei umane, „caverna”. Și de ce de la „salon” înapoi până la cavernă. De ce nu s-a oprit asupra rezidențelor opulente ale burgheziei contemporane sau la apartamentele de bloc ale truditorilor de pretutindeni?
În primul rând observ folosirea de către Cioran a termenului de „cavernă” și nu de „peșteră”. Al doilea cuvânt avea o conotație prea neutră pentru ceea ce dorea el să sublinieze, precaritatea existenței, aflată la cheremul forțelor naturii. O peșteră, numită astfel, nu ilustrează cu aceeași putere de semnificare socială existența umană aflată la limita supraviețuirii. Cuvântul respectiv este folosibil și în timpul prezent, atunci când se dorește a se compara condiția umană actuală cu aceea din cele mai îndepărtate timpuri, cu sensul de limită a supraviețuirii datorită lipsei mijloacelor care o pot asigura. Folosim mai degrabă expresia „oamenii cavernelor” decât „oamenii peșterilor”, trimițând dintr-un reflex auto-degradant (la nivel de specie, nu de individ) la spațiul subteran de locuit în acele timpuri și astfel la incapacitatea acelor oameni de a-și construi ei singuri un adăpost care să-i apere de vicisitudinile naturii. De multe ori se însoțește termenul de „cavernă” cu acela de „troglodit”, om al cavernelor, dar și în sensul figurativ „Om cu un nivel de trai extrem de scăzut, care duce o viață primitivă” conform DEX.
În al doilea rând, termenul de „salon” are aceeași încărcătură de critică socială, dar în același timp de rafinament. Poate fi vorba despre saloanele în care burghezia își ține balurile, apropos de „la belle époque” anterioară Primului Război Mondial, dar eu am convingerea că nu la acele saloane se referea Cioran, ci la „saloanele” secolului al XVIII-lea, acele „salons littéraires” celebre, din Franța „secolului luminilor”, în care literatura se întâlnea cu arta plastică, muzica, discuțiile galante sau, dimpotrivă, pe diferite teme care ilustrau tendința epocii spre enciclopedism. A folosi un termen cu o puternică încărcătură social-culturală era cea mai bună metodă pentru a înnegri termenul de „cavernă” pus într-o oglindă paralelă, dar cu imagine inversă. Putem spune, cu o altă expresie, de la extazul culturii și progresului, la agonia supraviețuirii, pusă și aceasta permanent sub semnul incertitudinii.
E momentul să identificăm premisele silogismului cioranian, precum și concluzia necesară. Ca de fiecare dată, menționez că suntem în spațiul logicii cioraniene. Așadar:
„Ne-a trebuit o vreme foarte îndelungată ca să ajungem de la caverne la saloane; ne va trebui tot atîta ca să facem drumul îndărăt?
Întrebare de prisos pentru cei care nu presimt preistoria.
O vom lua pe scurtătură!”.
Am procedat la o prelucrare a textului pentru a-l așeza într-o ordine logică: am schimbat ordinea unor fraze, pentru a face din ele premise, am anulat unele semne de punctuație, înlocuindu-le cu altele, am transformat o întrebare într-un răspuns pentru a face din ea concluzie.
Multe sunt sensurile pe care le capătă în felul acesta silogismul respectiv. Astfel prima premisă afirmă fără nici un dubiu și absolut dovedit științific că drumul evolutiv al omenirii a fost îndelungat, marcându-se limita inițială, „caverna”, limită de la care pornește dezvoltarea socială și culturală a umanității și limita relativ finală, „saloanele” moderne și contemporane. „Vremea îndelungată” la care face trimitere această premisă nu se referă doar la temporalitate, doar la timpul care a trecut de la epoca „cavernelor” la aceea a „saloanelor”, ci și la îndelungata căutare a omului pentru a se găsi pe sine însuși în limitele Umanității (sic!) sale. Termenul „Umanitate” scris astfel, cu majusculă. nu are legătură doar cu ADN-ul care îl deosebește pe om de animal, ci cu acele trăsături care deosebesc omul de Om! Să se înțeleagă limpede: Omul scris în modul acesta nu trebuie confundat cu „supraomul” nazist sau comunist. „Omul nou” al lui Stalin sau al lui Hitler era și el tot un troglodit, scris cu minusculă, rămas în adâncul cavernelor istoriei.
De unde întrebarea din a doua premisă? Ca întrebarea să poată fi pusă, ea trebuia să fie formulată și apoi distilată în retortele minții filozofice. Elaborarea ei și apoi exprimarea era inevitabilă. Pesimistul Cioran este un observator lucid al realității timpului său și nu poate trece pe lângă acest declin, moral în primul rând, al societății în mijlocul căreia trăiește. Declinul moral al societății actuale este un fapt constatat permanent și nu mai trebuie dovedit suplimentar. A făcut-o Oswald Spengler pentru Occident, dar a devenit valabil și pentru restul lumii „civilizate”. Și în acest moment Cioran face următorul pas: nu numai că își imaginează declinul omenirii, dar se întreabă dacă reîntoarcerea la „caverne” a acesteia va fi la fel de îndelungată ca evoluția anterioară. De ce oare? Pentru că o involuție desfășurată într-o perioadă la fel de îndelungată ca și evoluția, ar fi oferit posibilități numeroase de reluare a dezvoltării, de depășire a perioadei de declin. Se știe că marile civilizații au avut perioada lor de început, aceea de apogeu și apoi a intervenit declinul, ca un dat inevitabil. În subtext Cioran este totuși un optimist: nutrește speranța într-un declin îndelungat care ar putea fi stopat la un moment dat…
Sau nu?
De aici apare o a treia premisă care împarte omenirea în două categorii: cei care presimt preistoria și cei care nu o presimt. Ce înseamnă „a nu presimți preistoria”? A ieși din cadrele civilizației actuale, zise progresiste, zise înaintate, zise etc. și a face totul pentru revenirea la preistorie, la caverne, la precaritatea existenței, doar la supraviețuire. Fără „saloane” literare, fără cultură, cu gândul doar la nevoile primare conform piramidei nevoilor lui Maslow. A nu presimți preistoria înseamnă a te comporta ca în preistorie, a fi un om al preistoriei, un troglodit: vulgar, violent, ignorant veșnic în căutare de pradă, fără spirit, fără rațiunea dominantă creatoare de absolut, dominat doar de ceea ce începe să se aștearnă ca o zăpadă nucleară a timpului actual: lipsă de moralitate, de solidaritate umană, de țel, de Dumnezeu, de tot. Nu pot fi contrazis aici: fiecare ne confruntăm zilnic cu asemenea troglodiți, cu asemenea oameni ai cavernelor, indiferent de spoiala de „salon” cu care ies în lume. „A presimți preistoria” înseamnă a presimți pericolul care pândește pe toți oamenii indiferent că presimt sau nu preistoria. Doar că stă în puterea celor care „presimt” să oprească declinul.
Dacă acest declin ar fi unul îndelungat, aceștia sigur ar reuși în ceea ce-și propun, dar iată că vine concluzia care alungă orice speranță: „o vom lua pe scurtătură”. Ce poate să fie această scurtătură? Cum putem ajunge la starea de oameni ai cavernelor într-un timp scurt? De câteva ori în secolul al XX-lea și se pare că acum trăim un nou moment, fenomenul scurtăturii a fost/este prezent, fără ca multă lume să-l presimtă. Oamenii care pot presimți preistoria se refugiază în liniștea „salonului”, în mijlocul luminilor culturii, se autoiluzionează că vom trece și peste acest moment, iar spectrul cavernei va rămânea doar o metaforă bună, să fie folosită de filmele horror, de poeți și filozofii care asemenea lui Platon se delectează cu ideile. Ideile (sic!) altora, ale celor care doresc preistoria, s-ar putea să fie însă mai întunecate decât simplele umbre pe pereții unei caverne.

Cenaclul poeților din cer

Valeria BOICULESI
(12 iunie 1919 – 6 decembrie 1984)

Oda clipei

Clipă
fluture de rouă,
sclipit
zbatere
și lut
încheiere și-nceput
armonie veșnic nouă,
prăbușire
dalbă scară
zgură flacără vioară
împlinire și risipă
fluture de rouă
clipă,
dărui-te
și-mi veghează
cântecul – răsufletul
degetele ce cutează
din destul
spre nedestul,

de la sâmbătă
la vineri
ochii totdeauna tineri,

de sub bolta pe din două
umbra
totdeauna
nouă.

Painga

Dintre volburile lunii
mi-a zvârlit văzduhul funii –
și
sub cerul zugrăvit
iacă
m-am gospodărit…

Stau de-un veac
proptită-n hău –
numai eu
cu dorul tău…

(oh,
de n-aș pica în plasă!)

dându-se de-a rostogolul,
toate stelele
se-ndeasă
hop! să-mi mobileze holul…

Soarele
câtu-i de soare,
hop!…
că altă treabă n-are!

De trei zile,
lângă scop
mă fixează un… luceafăr!

Nu-mi închipui
cu ce scop!

Doamne iartă-mă, nu-i teafăr!

… Nu mai știu cine se joacă
cu oglinda mea
pe cer –
de mă gâdilă oleacă-n
prea ilustrul meu ungher.

Cine ești?
desigur, Tu!

Între da și între nu
pendulând
ca o paiață
nu știu ce mi se făcu
de-am ales
un fir/ de ață.

Du-mă maică…

Du-mă maică la descântic
c-am prins foc de dor de râmnic
și sub inimă am prins
fulger

amețit
și nins de culori
și de mireasmă –
busuioc
de pe agheasmă…

Du-mă maică
și-mi descântă
degetele care-mi cântă…
fluierul piciorului
ars/ de dorul dorului…
talpa lină
ce-mi suspină
și călcâiul –
mai întâiul –
că se lasă din picior
dintr-un dor
într-un alt dor…

Iar la urmă și la urmă,
fruntea asta
care scurmă…

Și la urma urmilor
crucea-ncheieturilor…

Fântâni

Ochiul pământului meu
răzbește
afară…

poate
vântul cu soarele-n brațe-o să-l
doară…

poate
oglinda cerului meu
o să-l spele…

poate de mult îmi caută
mâinile grele…

Tremură norii pe lacrimă…
Iată ivirile…

Iată moartea-mireasă
Iată și mirele…

lanțul
se pleacă să-mi bea
limpede unda…

țipătul
ochiului meu
naște
secunda…

Somn

… Sacul furnicii
pe gura bunicului meu,

cu ouăle calde ca grâul
în palma lui mare –

în crucea zenitului
pâinea de abur și soare

pe liniștea pieptului
colacul
făcut curcubeu…

O, visul continuă
dincolo…
ară
pe coaste,
seamănă grâul și cânepa
seceră vânt –
arma
cu fumul pe țeavă
trage-ntr-o oaste
fără de lege
și-o face
pământ!…

Rugă

Seara
Liniștii mă-nchin
să mă binecuvânteze.

o, și-atunci abia
mă țin –
ghem de sârme
și viteze!

pietrele de sub genunchi
măcinate-mi sunt/ de rugă
tălpile se zbat să fugă

patimi noi/ mă rod în trunchi

aerul nu mai încape
în plămânii mei închiși
urlă cântecul/ să scape
zgâriat/ dintre caiși

și mă arde noaptea lungă
somnul gândului strivit

și mă-nchin
să nu m-ajungă
lașul Liniștii
cuțit.