Fărădelegea lui Călin – Ledul tivil
Încă gravitez în jurul ideii – și Codului Civil – că expresia trebuie să guverneze juridicul.
,,Levitez” fără putință de a mă putea desprinde de crugul limbajului numai românesc nu. ,,…să îl garanteze…” sună în ureche și iese pe gură ciudat, mai ales dacă îi urmează ,,… de tulburarea cauzată…”, indiferent de adresant, așa încât ,,Locatorul nu este ținut să îl garanteze pe locatar de tulburarea cauzată…”, ce capătă înțelesuri de neînțeles, putea să devină ,,Locatorul nu îi garantează locatarului că un terț îi va fi tulbura bunul luat în locație…”. Pare astfel, deși nici eu nu vă ofer soluția perfectă, mai pe limba românească. Acest tip de negarantare este dezis în continuare pentru cazul în care tulburarea era deja în derulare încă dinainte de predarea bunului, în a cărui posesie locativă locatarul este împiedicat să o exercite. Se indică și modul ce se aplică printr-o trimitere la…. (Art. 1793)
La articolul curent, 1794, Al. 2, căruia îi dau curs. Era de așteptat să fie reziliat contractul. Nu și scăderea chiriei. Cererea, proporțională. Cu ce? Specificări niciuna. Doar faptul că i s-a transmis locatarului problema. Cum evaluezi tulburarea? Cine o evaluează? Cine stabilește corectitudinea proporționalității? Discutăm despre despăgubiri acordabile locatarului pentru lipsirea de posesie, dar la ce bune? Scopul a fost ratat. Discutăm de apărarea locatarului, chiar dacă tulburarea este ,,… de fapt…”. Nu pe el trebuie, sunt sigur, să îl apere, ci îndeplinirea contractului. Tot în sensul aceluiași contract, sunt pe deplin încredințat de inutilitatea unuia care este lovit de evicțiune înainte de încheierea lui. Cu atât mai mult când locatarul știe. Că legea nu-i acordă dreptul la despăgubire este logic, logică nu este ambiționarea legii de a face un astfel de contract licit.
Și mai ilogică devine chemarea în judecată a locatarului de către un terț pe considerentul pretinderii unui drept asupra bunului aflat în locațiune (să folosim termenul lor…). Ăl judecător care verifică, nu vede că nici în clin, nici în mânecă nu are chiriașul, că pretenția este asupra bunului, iar el este al locatorului? Martor, dacă se găsesc legături cu dânsul, da. Însă se discută proprietatea, nu contractul, chestiune ce se află în ograda proprietarului sau, în situația cea mai ,,rea”, a reprezentantului său etc. Cererea Al. 1 se referă totuși, în baza ipotezelor sale, la chemarea în instanță a locatorului de către locatar. Și mai și, i se impută neinformarea – adică implicarea sa în proces (nu văd de ce să se ajungă la asemenea situație, nu pricep de ce și-ar lua o așa povară locatarul, nu-l privește deloc) – prin plata unor despăgubiri către locator. Fără să mă mai mire că șansele de câștig ale locatorului pot fi evaluate, dovedite de către locatar. În ce calitate? (Art. 1795)
Până acum n-a avut niciuna…. Ba i s-au pus pe seamă destule locatarului. Obligațiile ce îi revin: să ia în primire, să plătească în cuantumul stabilit chiria, la timp, să nu-și facă oricum și oricât de cap cu bunul primit (,,… prudență și diligență…”), să restituie bunul la final de contract. Amintită ,,… orice cauză…”, omisă starea de predare. (Art. 1796)
Data…. Când s-a stabilit, când altădată? Cum? Exact la fel. Celelalte moduri de plată ale chiriei fiind doar, din punctul personal de vedere, excedentare, dacă nu sunt stipulate expres în contract. Se propune: plata în avans pentru tot contractul, dacă durata lui nu depășește o lună; în prima zi a fiecărei luni, dacă durata lui este mai mică de un an; în prima zi din trimestru, dacă durata lui depășește un an. De ce aceste stipulări adaos? Nu li se permite contractanților să decidă singuri când? (Art. 1797)
