Propoziții pretențioase – Alogamă
Vine o zi când….
După ea urmează replierea. Ce facem? Mergem unde ne este sortit. La muncă.
Jgheabul lui Vali fusese luat de ape. Inundații în niciun caz, n-avea cum ajunge nivelul până la cei șapte metri, altfel căile de azi ne-ar fi fost alinate cu lumânare și căpețel de urmași. Totuși, ploile anilor din urmă, puține, s-au dedat la adevărate comparații cu potopul biblic, depășind anvergura găleții populare. A plouat puțin și cu butoiul, răsucind ulucul de la ,,strada mare” și zvârlindu-l cât colo. N-ar fi fost nicio pagubă sau nu una mare dacă balconul de dedesubt ar fi fost închis și acoperit. A contraire, picurii strânși butie s-au prăvălit în interior intrând, cum era de așteptat, și prin ușa de acces. Deși discutasem cu mult înainte de lucrare, abia după ce trecuse anul nou, după ce tata se dusese într-o altfel de lume, am reușit să le și punem. Să fi fost 6 ianuarie 2021. Cu scara atudosieană, altfel așa de sus nu ne puteam încumeta cu nimic. Pe deasupra, pe acoperiș, n-ar fi fost o problemă, numai lipitura de dedesubt, nada cu jgheabul mai vechi, n-am fi avut cum să-i tragem o dungă ,,alămită” cu cositor. Și să-i dea sănătate Dumnezeu lui Dan – ca să mă ,,retrag” în popor cu limbajul (limbarița) -, fără el și scara minune, azi am fi avut mai puțin de muncă și mai puțin bani. Chit că am fi trebăluit la fel, am fi avut cel puțin cu prețul unei scări de aceeași anvergură mai puțin. Ne-am urcat cu durere în suflet, oftând îndelung la fiecare pas pus pe trepte, la fiecare îndreptare de cârlige, la fiecare ,,pecliță” prinsă după tehnologia lui tata, la fiecare holțșurub de țiglă metalică sărit, la fiecare înjurătură a mea. La lipituri, coturi, țipirig și apă tare. La orice…. Atâta face și înapoi la atelier. Pustiu…. Vali a fost un caz special căruia – cazului, nu lui personal (ne-am salutat altfel decât până acum, azi dimineață, el de după sticla geamului de la hol, eu îndreptându-mă către serviciu) -, la ultima descindere de anul trecut, i-am adresat retoric întrebarea ,,De ce nu te-am schimbat noi de prima dată?”. O fi fost teama că n-o să avem de ce ne prinde, o fi fost decizia lui de a nu ne apleca ,,Hinaushir” (vezi instrucțiunile CFR) și ieși dincolo de zid pe pârleazul Poliției municipale. Un raid (eram tentat la ,,scurt”) prin pod pentru a evalua opțiunile, ca să nu ne ambalăm ulterior din orice nimic, o listă de materiale și desigur un preț ce a oscilat între valorile perene ale primelor mii de lei. Grinzi, tablă și cositor. Ingredientele unei prelungiri necesare de acoperiș. Evident, am dat poalele peste cap, la propriu, am ,,rupt” din fiecare rând de tablă câte două bucăți, am smuls – Cristi are darul de a trage cu putere – vreo trei scânduri mai întâi, să ne putem ,,furișa” picioarele în pod, după care am făcut de petrecanie ulucului de tablă și lemn, revelând întregul mecanism. Mai ce să fie? O bârnă plasată lângă aticul de cărămidă, ridicat 80 de centimetri de la tavan, un scaun cum mai este ea denumită, căpriori ce se terminau exact lângă zid, o scândură ce închidea podul, bătută în capete de căpriori. Capete de grindă pe zid, o altă scândură peste capete – baza jgheabului în formă de u cu colțurile drepte – și perpendicular pe ea, dar depășind-o în jos, pe lângă perete un dulap subțiat la vreo 3,5 centimetri. Cu mici finisaje și o serie de recalibrări, am prins capete de grindă nouă de cele vechi, le-am sprijinit direct pe zid și…. Inițial vedeam altfel. Dacă tot aveam posibilitatea de a ieși în afara zidului, măcar vreo 20 de centimetri să las. M-am răzgândit. Deși nu suntem amatori să nu știm cum se decupează un material lemnos – cam asta intenționam să facem din dulap, să închidem și noi dinspre Poliție, ca anteriorii meseriași, podul -, am adus grinzile noi la față, la zid, am prins prima scândură de colo până colo și i-am trântit niște holțșuruburi vechiului dulap. De fapt vreo trei bucăți în cei 11 metri.
