Spații culturale nr. 23 (12)

Victoria Milescu

N-AI CE FACE CU PREA MULTE VIEŢI

Cum se uită după mine bărbaţii
când trec pe bulevard
cu rochia mea scurtă şi decoltată
şi pletele răcorite, decolorate
de mările intercontinentale
cum rămân ei pe loc şi nu mai
înjură, nu mai trag din ţigară
atenţi la clinchetul
pantofilor mei de cristal
cum rămân ei cu privirile pironite
pe şarpele de rubin din jurul gâtului meu
şi rece şi cald
privind pierduţi cum alunecă
inelele mele grele de pe degete pe asfalt
apoi se trezesc şi se bat
pe brăţara cu diamante
pe poşeta de lac
din care zboară iute sufletul meu…

BĂRBATUL COPT

Dar când întâlneşti un bărbat copt
se schimbă ordinea lucrurilor
în fiecare zi e duminică
şi inima nu lucrează

când întâlneşti un bărbat copt
te rezemi de trunchiul lui
şi nu scârţâie, nu pocneşte, nu crapă
când îl scuturi
din el cad cele mai dulci, mai zemoase
vorbe de ocară

când întâlneşti un bărbat copt
o faci de oaie
bei până la comă
iubirea e un masacru
iar dacă se-ntâmplă să ieşi vie
din sfârşitul apocaliptic al lumii
îţi cauţi oasele măcinate
printre dinozauri şi pasărea liră…

MUSAFIR FĂRĂ VIITOR

Încerci să fii vesel, simpatic
la masa celor bogaţi, dar spre final
spargi cel mai frumos pahar de cristal

încerci să-l ajuţi
pe cel prăbuşit, beat mort, pe trotuar
dar el îţi refuză mâna întinsă
te desfide: i-ai răpit clipa lui de curaj

încerci să repari ceasornicul stricat
din casa mătuşei bogate, pe moarte
dar timpul sare din resort
îţi dă un pumn în nas
hei, vezi-ţi de treburile tale

încerci să fii politicos, generos, amabil,
agreabil, curtenitor, seducător
prin lumea ce se învârte odată cu tine
dar la ultimul vals calci pe trena gazdei
descoperindu-i trupul mumificat
rămâi cu peruca de paie în mână
iar la plecare nimereşti altă uşă
uşa camerei cu fantome
şi toţi îngheaţă…

LITERA NEAGRĂ

Femeia mică
trăieşte într-o casă mică
când iese la soare, se joacă cu gâzele
cât armăsarii
femeia mică
deretică prin casa cât o mărgică
scrie cărţi mici pentru pitici
iar dacă din întâmplare
trece pe sub fereastra ei un om obişnuit
fuge să se ascundă
dar unde?
omul acoperă cerul, pământul…
florile de la ferestre se sperie şi ele coborând
înapoi în seminţe, în dorinţe
pentru omul obişnuit e un fleac
să prindă o femeie mică, timidă
pe o coală albă de hârtie
o femeie cât o literă scrisă în grabă…

NOI, PROFESOARELE

Prietenelor mele, profesoare: Crina, Elena, Ioana, Marina, Nastasia, Passionaria, Tatiana, Teodora, Valeria etc.

Toate prietenele mele sunt profesoare
toate prietenele mele vorbesc tare
când ne întâlnim
la câte o cafea, o serbare, o înmormântare,
asurzim aerul
noi, profesoarele, de fapt, nu mergem, plutim
printre generaţii, promoţii
căutându-ne foştii elevi
să le predăm fericirea
materia pe care am scăpat-o din vedere
visăm să îi regăsim
pe unde s-au risipit
ca furnicile, ca albinele
ca mările, ca lumina
intensitatea ei
ne umezeşte uneori ochii
când ne despărţim noi, profesoarele, tăcem
ne potrivim atent pălăriile
în oglinzile paralele
ne dăm cu ruj
vocea uşor răguşită
o aşezăm în geanta burduşită
cu vechi istorii, geografii
cu limba şi literatura română
atârnând pe umăr
ca o aripă de rezervă…

SPRIJININD VÂNTUL

Cei doi bătrâni
se ţin de mână
prin oraşul tentacular
se opresc uneori
la o scară de bloc
nu, nu aici
continuă să meargă
pe drumul bătut cu piatră rară
urmărind o veveriţă roşcată
când soarele se micşorează
la orizont se înalţă
casa lor din vată de zahăr
cei doi bătrâni merg veseli şi cântă
ca doi copii la primii lor paşi
urmaţi de iepurele albastru, lupul argintiu
ispitiţi de farfuria cu supă ce luceşte în zare
şi un coltuc de lună aburind
doi copii orbi, ştirbi, cu chelie
prin oraşul de plastilină…

Cărţi prezentate de

Ionel NECULA

Victoria Milescu: ,,Sub steaua câinelui”

Abia mă dezmeticisem din buimăceala lecturii excelentului volum Fenomene fără cauză, că autoarea Victoria Milescu îmi propune lectura unui nou volum de versuri, Sub steaua câinelui, (Editura Tractus Arte, Bucureşti, 2012), în care imaginarul poetic este proiectat pe un fundal cosmogonic, cu toată puzderia stelară scânteind peste destinul uman.
Mărturisesc că autoarea, spre jena mea, a intrat târziu în sfera receptărilor mele lirice şi nu ştiu în ce măsură voi recupera toate întârzierile. Multă vreme, autoarea mi-a fost străină, n-am cunoscut-o şi mărturisirea nu cred că trebuie privită negreşit într-un sens negativ, pentru că poate constitui chiar condiţia ideală pentru o evaluare optimă, neinfluenţată de aluviuni pădureţe şi aleatorii.
Nu spun, Doamne fereşte, că judecata critică trebuie aşezată în oglindă cu cea justiţiară, săvârşită prin obturarea privirii, că exegetul trebuie să se lege la ochi, spun doar că actul critic reclamă o deplină autonomie, că nu trebuie tulburat de mâzga unor înfiorări alogene şi aleatorii. Eu am fost şi am rămas în această situaţie, într-un fel ideală pentru o receptare detaşată şi de bună credinţă.
Există, desigur, o relaţie catalitică şi zodiacală între harta stelară şi destinul uman, iar vechii zodieri ştiau să-şi organizeze viaţa după semnele cerului, dar autoarea priveşte la Constelaţia Câinelui ca sălaş al divinului şi ca aspiraţie pentru biata fiinţă umană, din condiţia ei de, vorba lui Pascal, plus adăugat naturii. Prefaţat de Horia Gârbea, noul volum de versuri semnat de Victoria Milescu reprezintă cred, printre altele, şi o altă înţelegere, mai înfiorată, asupra omului habitual, a raporturilor lui lumea şi cu divinul şi asupra vieţii – a vieţii care nu stă acolo unde-o pui/ iese pe străzi/ să ia o gură de viermuială. (p.15)
Priveşte viaţa în haine de lucru, din poziţia medicului consultându-şi pacienta – acelaşi cu care-a făcut dragoste o noapte în urmă, a vânzătorului de ziare, a bărbatului copt, capabil să transforme în duminică orice zi din săptămână, a copiilor neglijaţi şi ignoraţi de toată lumea, a orbilor, a surdo-muţilor, a cerşetorilor, a claustraţilor din sanatorii – o lume pestriţă şi subiectivizată faţă de care arată o înţelegere compasivă şi mandolinară. Aceeaşi lume o regăsim şi în alte poezii, unde subiectivitatea este culisată în situaţii, în împrejurări, în activităţi habituale, curente, obişnuite. Sunt supuse observaţiei femeile dezolate stând la cafele, tricotând, ştergând din calculator, plângând din solidaritate cu ploaia, oameni obişnuiţi precum agentul de circulaţie din intersecţie sau sărăntoci chinuindu-se cu o conservă pe treptele blocului, iubiri nebune, cu toate valvele deschise – o lume pestriţă dar plină de vitalitate, de patos, de temperament.
Se vede bine că Victoria Milescu îşi extrage subiectele din ontologia imediatităţii, dintr-o lume a fleacurilor utile, în care toate coexistă cu toate într-o deplină armonie a contrastelor. Nimic din ceea ce este nu poate fi inutil, sugerează autoarea, în spiritul filosofiei predicată de Pangloss, ciudatul personaj al lui Voltaire. Nimic nu mă mai enervează/ nu mai urăsc pe nimeni/ în curgerea timpului/ orice lucru devine cumva de folos/ chiar şi o înjurătură/ o palmă din partea unui prieten/ un cuţit în inimă/ moartea se aşteaptă să plâng/ să o implor/ pentru că şi asta ar fi de folos cumva/ nu mai văd bine, nu mai aud/ iar inima mea e acum în mâinile tale/ ai grijă la ce pagină o deschizi… (Fleacuri utile).
Există în poezia Victoriei Milescu o ironie subtilă şi reconfortantă cu care îşi matlasează dispunerile lirice, dar, înţelege oricine, tonul zeflemitor nu este decât un pretext pentru semnificarea amănuntului pitoresc. Câteva poezii au în prim-plan femeia mică,/ dar făcută din plămada celor puternici (p.18). Nu-i greu de identificat, dar, sigur, aspectul în sine are mai puţină importanţă. Cum se uită după mine bărbaţii/ când trec pe bulevard/ cu rochia mea scumpă şi decoltată/ şi pletele răcorite, decolorate/ de mările intercontinentale/ cum rămân ei pe loc şi nu mai/ înjură, nu mai trag din ţigară/ atenţi la clinchetul/ pantofilor mei de cristal/ cum rămân ei cu privirile pironite/ pe şarpele de rubin din jurul gâtului meu/ şi rece şi cald/ privind pierduţi cum alunecă/ inelele mele grele de pe degete pe asfalt/ apoi se trezesc şi se bat/ pe brăţara de diamante/ pe poşeta de lac/ din care zboară iute sufletul meu… (N-ai ce face cu mai multe vieţi).
Ii mulţumesc autoarei pentru bucuria acestei lecturi şi-i promit să mă ţin în recepţie necurmată ori de câte ori îmi va oferi prilejul unor alte izvodiri.

Emil Lungeanu: fişe pentru un medalion

Îl întâlnisem întâmplător la reuniunea organizată de Valeria Manta Tăicuţu la Rm. Sărat în vara anului 2011, unde se adunase multă lume, scriitori din toate localităţile ţării. Bucuria reîntâlnirii printre participanţi era aşa de mare, că, dincolo de pupături şi îmbrăţişări, celularele deveniseră extrem de solicitate. Se fotografia în neştire şi din toate unghiurile. Nu l-am remarcat şi n-am stat de vorbă cu el, dar, când Valeria mi-a trimis – sigur, după consumarea evenimentului – imaginile în care apărea şi figura mea, una dintre ele era titulată Lungeanu şi Necula. Am privit-o îndelung, ştiu sigur că nu ne-am cunoscut, că n-am avut nici un schimb de opinii, dar se poate ca în anumite momente să fi fost prin apropiere şi cineva să ne fi surprins într-un cadru comun, deşi eram acolo ca două existenţe paralele, fiecare cu insula şi cu lumea lui.
Când l-am revăzut, dar asta s-a întâmplat un an mai târziu, pe vremea când teii de pe str. Tache Ionescu îşi scuturau floarea şi mirozna lor balsamică, l-am recunoscut după statura lui atletică, de efeb atenian scăpat teafăr din Războiul Peloponesiac. M-a surprins – fireşte, plăcut – verbozitatea lui desfăşurată, niciodată cătrănită, niciodată adumbrită de insanităţi şi de gânduri leşietice. Ascultându-l, am avut impresia că infernul este o născocire dantescă şi că nu poate exista în realitate.
Nu ascund că, având aceste determinaţii la cheie, interesul pentru scrierile sale a crescut cu o octavă. I-am lecturat în paralel cele patru cărţi dăruite, am trecut de la una la alta, ca din bucătărie în dormitor. Nu ştiu dacă am procedat cel mai bine, dar voiam să-mi fac o impresie cât de cât completă, să-i surprind esenţa, noimele şi fundamentele actului scriitoricesc. Căci, dincolo de ceea ce este statornic şi bine sedimentat în structura personalităţii sale complexe, Emil Lungeanu are mai multe înfăţişări. De la o carte la alta îşi schimbă registrul, dar şi stilul sau maniera, ceea ce îngreunează încadrarea lui într-o formulă definitivă. Orice asociere cu alţi autori şi maniere este riscantă, căci Emil Lungeanu sfidează toate tiparele cunoscute, toată opera sa purtând pecetea unei personalităţi debordante şi ieşite din tipicuri bătătorite.
Toate prestaţiile sale şochează prin refuzul tuturor modelelor cunoscute, prin adoptarea unei maniere ce-l defineşte şi-i conferă o imagine de Tristan Tzara postmodernist. A reconstituit, bunăoară, odiseea literară a lui Florentin Popescu, dar a făcut-o într-o formulă atât de personală, c-a surprins prin prospeţimea sa neobişnuită toată autoritatea criticii literare. Cine ca el a mai convertit actul critic într-o dispunere epopeică?
Cum este posibilă o critică literară în versuri, fie şi sub forma unor cânturi homerice desfăşurate, fără obişnuitele asociaţii şi disociaţii ale opiniilor ce s-au ventilat în marginile fenomenului cercetat? Nu este posibil, iar autorul ştie acest lucru şi nu renunţă la nimic din ceea ce reprezintă imperativele actului critic. Sub formă versificată, resoarbe opera harnicului său confrate buzoian, laolaltă cu toată dâra lăsată în lumea noastră critică. Parcurge, vreau să spun, opera lui Florentin Popescu, vorba lui Hegel, cu drum cu tot, laolaltă cu izvoarele ei, dar şi cu reacţiile pe care le-a generat. Nu ştiu dacă este chiar o carte dementă, cum consideră Horia Gârbea în succintele sale rânduri prefaţatorii, dar autorul ei are, cu siguranţă, un grăunte de nebunie, de vreme ce s-a încumetat la un asemenea travaliu neobişnuit. Nu prea multă, e drept, dar nici mai puţină decât a arătat bătrânul orb din ţara livezilor de măslini, când s-a apucat să cânte mânia ce-aprinse pe-Ahil peleianul.
Ii plac, bag seama, acţiunile temerare, îi place să străbată cărări nebătătorite, să experimenteze cutezanţe noi, inedite. Cine ca el a mai pus în partitură lirică un demers exegetic? Ardoarea pentru originalitate şi distincţie este aşa de nereprimată, că autorul nu-şi interzice nici o alternativă care să-i neutralizeze în vreun fel această tentaţie. Căci autenticitatea la Emil Lungeanu nu este un moft, o intenţie, ci chiar raţiunea implicării sale în trudniciile exerciţiului literar. Că autorul Odiseii a parcurs în integralitate opera lui Florentin Popescu este evident, dar, în egală măsură, s-a interesat şi de cronicile cu care-a fost hărăzit de critica literară. Cu unii raliază, cu alţii se contrează, dar ansamblul se înfăţişează rotund, glazurat şi crocant.
Iată, bunăoară, cum este văzută receptarea unora din lucrările lui Florentin Popescu publicate în 2007:
fapt e că din Semne şi simboluri şi-a făcut titlu de carte
la fel cum din trista poveste a unei reviste moarte
Colibri, un zbor întrerupt publicată întâmplător sau nu
În acelaşi an cu consonantica Elegie a cailor pierduţi
doi copii ai frustării, nume pentru doi nenăscuţi
cu-al lor părinte sever şi îngândurat coborâtor pe poteci
după hronicul măriei sale Radu-vodă Cârneci –
care istorisindu-şi nud
cu detaşare şi ironie peripeţiile prin care-a trecut
relaţii suplimentare pe Calea Victoriei Milescu în Sud)
îţi lasă semne şi simboluri din limbajul surdo-mut (p.41)
Nu mai insist. Odiseea trebuie citită în întregime, de oricine, ca pe o lectură duminicală şi de mare prospeţime imagistică.
De fapt, autorul face o risipă de imaginaţie în toate prestaţiile sale literare, indiferent de genul literar activat. Peste tot pe unde hălăduieşte intuiţia lui Emil Lungeanu, întâlnim aceleaşi propensii pentru o verbozitate copioasă, pentru o jonglerie lingvistică şi pentru o expresivitatea colorată. Magician al verbului în straie de lucru şi-n active dătătoare de sens, Emil Lungeanu refuză cu obstinaţie platitudinea, terenul bătătorit, expresia anodină. Este, din acest punct de vedere, un constructor, aşază cuvintele în text aşa cum zidarul aşază cărămizile în temelie şi nu se declară mulţumit decât după ce ideea a fost bine îmbrăcată lexical, iar frazei i s-a conferit maximul de expresivitate. Stăpâneşte arta cuvântului şi a expresiei fericite, explorează, cu o alură de pehlivan pus pe şotii, toată galanteria de mijloace ironice şi nu face nici o economie de tehnici care să-i optimizeze propensia abordării în doi peri.

Doza de causticitate, amestecul de ton umoristic şi lucru serios, lunecarea, uneori, într-o băşcălie insinuantă, ridicarea aleatoriului şi a picarescului la rang de principiu, de noimă, de fundament în ideea de a conferi lecturii un aer de ghiduşie, de farsă, de zeflemea constituie tot atâtea mijloace de a-şi ademeni cititorii, de a le trezi interesul pentru lectura cărţii în sine – de fapt scopul ultim şi nedeclarat al prestaţiilor sale critice. Aşa se întâmplă, bunăoară, în comentariile sale la volumul de versuri Pantera sus pe clavecin semnat de Horia Gârbea unde insinuarea balivernică desfăşurată nu anulează curiozitatea, impresia de lucru bine cercetat şi nici trimiterile la alte comentarii asupra aceleiaşi cărţi; la critica lui Dan Cristea de exemplu, pentru care Trecătorul din Karoma (una dintre poeziile cuprinse în volum) aminteşte de biblica nimicire a Sodomei şi Gomorei (adică turistul străin fusese de fapt niscai înger sub acoperire) iar tâlcul ar fi acela că miracolul se arată sub forme banale, care contrariază pe cetăţenii respectabili. (p.16)
Cum toată aventura actului critic este concepută ca o declaraţie, demnă de a figura într-o viitoare carte albă a securităţii, era firesc să se conchidă cu propunerea ca acest volum să rămână în atenţia organelor în drept în vederea viitoarelor nominalizări pentru premieri la secţiunea poezie, dar şi cu presupusa rezoluţie cu cerneală roşie: Refaceţi materialul, ce-i aia că n-aţi găsit pantera, astea-s explicaţii de hingher, daţi-o în urmărire şi raportaţi.
Totdeauna sugerează mai mult decât spune. Savuroasele sale comentarii critice adunate în volumul Gura lumii (Exerciţii critice fără anestezie) (Rawexcoms, Bucureşti, 2012) mai consacră pagini delectabile volumului Poezia şi subteranele ei, semnat de Liviu Ioan Stoiciu, sau volumului Poeme cu vedere la mare, semnat de Monica Mureşan, aspirantă la calitatea de membră a breslei scriitoriceşti, deşi criticul consideră că volumul în discuţie este ca o zi liberă în agenda scriitoarei.
Emil Lungeanu este un cititor complet, adică lecturează cărţile confraţilor săi şi dă seama de cele citite în comentarii severe, administrate, cum singur recunoaşte, fără anestezie. La Costin David, bunăoară, subliniază aptitudinea de a detaşa grăuntele mitic dintr-o realitate ubicuă, dar unele dispuneri sună anapoda, ca trăznăi stilistice. Critica sa, a lui E.L., seamănă într-un fel cu Tichiile de mărgăritar, distribuite de Alex Ştefănescu la TV Cultural – tot sub formă şugubeaţă şi tot cu rol curativ – dar, fireşte, între ei există şi destule distincţii. Nu se lasă impresionat de mulţimea premiilor şi distincţiilor adunate de Eliza Macadam, autoarea volumului de versuri Transcripturi din conştient, dar validează semnătura autoarei cu condei versat şi deja distinct, deşi, la rigoare, crede că singurele transcripturi care se bucură de atenţie rămân – se ştie – cele din convorbirile telefonice (p.72).
Cum să nu mă bucur văzând că, din rândurile scriitorimii noastre, mai apare şi câte un cap limpede, care să facă de veghe în lanul de secară al literaturii şi să mai descurajeze din mulţimea veleitarilor, al căror număr de volume publicate depăşeşte numărul celor citite în toată perioada formării lor intelectuale şi sufocă până la infecţie piaţa literară de azi?

Valeriu Sofronie

„AŞA-S BĂRBAŢII. CHIAR ŞI OAMENII IMPORTANŢI DEVIN BEBELUŞI LA CLUBUL NOSTRU”
Postludiu la „Scandalul” lui Shusaku Endo

Intrat în cel de-al 65-lea an de viaţă, scriitorul Sukuro se pregătea să moară. Vorba vine „se pregătea”. Renumitul scriitor, omul curtat de zeci de mii de cititori, modelul de moralitate creştină, familistul campion, senseiul Sukuro nu ştia asta, dar o parte a sa (vai, şi încă ce parte!) era la curent cu tot ceea ce petrecea şi urma să se petreacă cu el şi cu lumea sa. Când, din mai multe direcţii, lucrurile din viaţa unui om ajung aici, se produc multe clarificări. Ca un misterios reactiv chimic, moartea anunţată clarifică tot. Chiar şi atunci când se crede că nu a mai rămas nimic de lămurit. Cartea este despre cum se întâmplă să se întoarcă cineva de pe o parte pe cealaltă a corpului (sau de pe un corp pe altul), rămânând cu faţa la perete. Vi-l amintiţi pe regele Manase? Asemeni lui şi totuşi diferit. Pentru că, nu-i aşa, nu de aceea avem două feluri de a ne aşeza? Şi nu tot din acelaşi motiv doi ochi, două mâini, două emisfere, doi plămâni…? Citite în cheia unei simbolistici existenţiale, toate aceste aparente detalii sunt semne. Semne ale unor chestiuni care îţi iau ceva timp să le descifrezi, dar şi indicii ale faptului că numai simpliştii atinşi de boala la modă a monismului reduc pluralitatea din om la unitatea cuminte a eului atotstăpânitor.
Pe când era tânăr, Sukuro fusese pe cale să moară. Un TBC pulmonar îl întinsese, cât era de mare, pe prag şi numai ajutorul până la epuizare al soţiei iubitoare şi precizia chirurgului, care i-a dat afară pulmonul cel rău, l-au readus la viaţă. Dar, ştiţi şi voi cum e: viaţa absorbită printr-un singur plămân nu e ca viaţa aspirată prin doi. Treizeci de ani a respirat omul nostru aşa. Ţopăia de colo-colo pe un singur picior. Privea cu singurul ochi disponibil să vadă ceea ce, cu atâta generozitate, se răsfira în faţa sa: spectacolul lumii. Asculta cu unica ureche lipită de burta oamenilor gândurile fericite. Făcea totul pe jumătate. Dar credea că o face destul de bine, că nu mai era nevoie de adăugiri sau scăderi, într-un cuvânt, de schimbări. În starea asta de echilibru, cu sine şi cu lumea, scosese carte după carte, gustase succes după succes şi nimic, absolut nimic, nu părea să anunţe, cum spuneam, schimbări. Greşit! Chiar şi împotriva voii noastre, acestea tot vor veni. Mai devreme sau mai târziu, mai încet sau brusc, într-o dimineaţă senină, cu soare şi vreme caldă sau într-o după-amiază umedă, cu ceaţă, în tramvai, pe stradă, printre trecători sau chiar la o festivitate de decernare a premiului aşteptat de-o viaţă, îţi vei zări Celălaltul. Îl vei zări şi te vei îngrozi. Din clipa aceea, unitatea ta se va sparge, mărgelele se vor împrăştia pe jos, oglinda se va împărţi într-o pleiadă multicoloră de cioburi incapabile să mai dea un chip. Din clipa aceea, nimic nu va mai fi la fel. O persoană străină se va strecura în creierul tău, dictându-ţi de acolo ore şi întâlniri neaşteptate, preferinţe şi gusturi dubioase, orgii nemăsurate, împreună cu o imensă sete de viaţă, cu o dorinţă de a absorbi în oasele şi în ţesuturile sleite de timp germenii vieţii. În exterior, lumea te va aplauda pentru desăvârşita înţelepciune pe care le-o exemplifici, prin viaţa şi creaţia ta, semenilor. Pentru aceasta, unii vor renunţa la dezordinea din viaţa lor şi se vor încolona în spatele personajelor tale radiind de optimism şi bună dispoziţie. Dar în interior….
Convins că şi-a dat răul afară, Sukuro nu pricepea nici în ruptul capului de unde această hemoragie de haos din viaţa sa. Toată lumea lui liniştită era acum întoarsă pe dos. Camera, placenta ce-i furnizase lubrifiantul amniotic creaţiei apolinice, anunţa expulzia. Se pregătea o ieşire în lumea străină. Se aştepta un ţipăt. Care va şi veni. Păcatul…? Da. Cu păcatul trăim toţi, cu păcatul putem supravieţui. Trebuie să ştim doar cum să-l administrăm, cum să facem din cădere o ocazie pentru mântuire. Asta era şi convingerea de-o viaţă a bătrânului scriitor. Toate cărţile lui erau pline de coşmaruri preschimbate în somn de bebeluş. Privirea bătrânului preot, mustrătoare la început, pentru convulsiile eroilor săi de tinereţe, devenise acum împăciuitoare la vederea atâtor sfinţi ieşiţi din paginile cărţilor. Dar ce facem cu Răul? Ce facem cu Intrusul care nu poate fi dat afară, nici machiat? Ce facem mai ales când acesta este al nostru? Ce facem cu noi? Ce facem cu noi, în sens de „noi”? Bătrâne baron de Münchhausen, care sunt sfaturile tale? Are calul tău picioare destul de ferme? Îţi este mâna suficient de puternică? Bătrâne Cehov, ce facem cu plugarul tău? Va reuşi el să scoată lama plugului din abis sau va abandona jocul? Bătrâne Dostoievski, bătrâne Nietzsche, bătrâne Şestov…bătrâne Sukuro…!! Dar tu, tu, bătrâne Dante… asta să fie? „Spre-amiaza vieţii noastre muritoare ajuns, într-o pădure- / ntunecoasă mă rătăcii pierzând dreapta cărare…”. Ajuns în cel de-al 65 an de viaţă, omul trebuie să intre în pădure…
Romanul lui Shusaku Endo, „Scandalul” (Polirom, 2009), este unul din categoria celor interzise persoanelor slabe de fiinţă. Trebuie să recunoaştem că, aşa cum unii dintre noi sunt slabi la alergat, la băut, la pat…. sunt şi oameni slabi de fiinţă. Trebuie să ai ceva exerciţiu dialectico-stilistic, dar mai ales existenţial, să-i rezişti unei asemenea cărţi. Nu ai şi totuşi o citeşti chiar şi la micul dejun? Hmmm… Înseamnă că nu vorbim despre aceeaşi carte. De la început şi până la sfârşit, romanul acesta te obligă să-i urmăreşti personajele pas cu pas. Logica desfăşurării acţiunii e construită cu o migală demnă de un maestru în ceremonia ceaiului. Scriitori ajunşi la capătul vieţii, profesori universitari cu existenţă amfibiotă, soţii fidele cu faţă senină, femei convulsive, sado-masochiste, tinere şi bătrâne laolaltă, jurnalişti avizi de succes, mânaţi în acţiune, aparent din dezgust faţă de falsitatea publică, experţi în psihologie occidentală, dar şi în budism, copii pseudo-inocenţi… căutări tenace în zi, bâjbâieli în ceaţa nopţii, pierderi şi regăsiri… naşteri şi renaşteri… scrisori şocante… toate acestea te ţin cu sufletul la gură pe parcursul unei impresionante desfăşurări de sensibilitate şi curaj scriitoricesc a unui creator apărut la confluenţa Occidentului apolinic cu Orientul dionisiac.