Spații culturale nr. 23 (10)
Mioara Bahna
Metamorfoza – între evadare şi laşitate:
Locomotiva Noimann de Nichita Danilov
Debutând realist-obiectiv, romanul Locomotiva Noimann – Editura Polirom, Iaşi, 2008 – al lui Nichita Danilov alunecă lent şi aproape definitiv apoi în fabulosul oniric, lumea care îl populează dezagregându-se şi recompunându-se continuu, mereu în alte forme, încât metamorfoza este aici manifestarea principală a vieţii. Cu alte cuvinte, ceea ce se impune încă de la încep este caracterul proteic al universului investigat de narator şi filtrat, în cea mai mare parte a textului, prin conştiinţa personajului eponim, dar şi prin ale apropiaţilor lui, Oliver şi Bikinski, fiecare dintre ei având astfel statut de personaj-reflector, lucru care favorizează posibilitatea de lectură a cărţii în mai multe chei.
Cu un motto din Milan Kundera – Există probleme metafizice, probleme ale existenţei umane, pe care filozofia nu a ştiut nicicând să le cuprindă în toată concreteţea lor; acest lucru îl poate face doar romanul… –, acest roman din ciclul Tălpi, care se deschide, deloc întâmplător, cu imaginea unei gări, în momentul în care pleacă un tren (simbol cu multiple semnificaţii, dacă ar fi să amintim numai consideraţiile lui S. Freud), naratorul auctorial făcând observaţii asupra stării călătorilor şi a celor rămaşi, demonstrează, aşa cum afirmă scriitorul ceh, complexitatea şi, în acelaşi timp, superioritatea acestei specii literare, faţă de alte realizări ale geniului uman, în privinţa posibilităţilor sale de a investiga fiinţa în toată complexitatea sa. Pe fundalul acesta, este adus în prim-plan doctorul stomatolog Paul Noimann, îmbrăcat în costumul lui alb şi stând cu fruntea lipită de geam, privind la toată această lume agitată ce se închega şi se destrăma în spatele lui, astfel că, încă de la început, realitatea din afară, tinde să fie substituită de „realitatea” din imaginaţia personajului, prin care trenul care tocmai a pornit este asemuit cu o omidă imensă ori cu un păianjen devorator, pentru care călătorii care tocmai i-au intrat în pântece sunt potenţiale victime.
Odată făcută trecerea de la real la oniric, acţiunea inversă este aproape ireversibilă, cel puţin pentru personaj, care pare a trăi într-un univers paralel, dominat de coşmaruri interminabile, difuze, copleşitoare, în care componentele lumii materiale se asociază şi se despart aleatoriu sau după legi acceptate / înţelese doar de subconştientul acestuia, cititorul fiind încă din primele pagini antrenat în urmărirea elucubraţiilor lui, prin detalierea senzaţiilor de care se lasă stăpânit eroul.
Caracterul polifonic al romanului se dezvăluie de la început, iar conexiunile cu muzica sunt numeroase, manifestându-se, de exemplu, prin prezenţa unor cuvinte din câmpul lexical al acestei arte în titlurile unor capitole: Uvertură, arie, Larghetto e piano, Andante non troppo, Vals, Marş, încât, într-un delir aproape continuu, clisa în care se zbate Noimann este disecată din primele pagini, când atitudinea lui, în general firească, faţă de năvala irealului, nu lasă deloc să se vadă un ins surprins măcar de acest impact, ca în episodul din debutul cărţii, unde, în cameră, îşi face apariţia o fiinţă bizară, lângă patul lui, care mai întâi îl sărută pe frunte. Ceea ce urmează aduce nota definitorie a naraţiunii, în care metamorfozele se ţin lanţ, naratorul auctorial oferindu-le ca atare spre dezlegare: femeia devine – sau era deja – o fantasmă sau o simplă cămaşă, goală, „frumoasa fără corp”, spre care se lansează personajul, însă propensiunea lui erotică este la fel de ambiguă, ca şi restul episodului, fără însă, aşa cum arătam, să-l debusoleze în vreun fel. Numai organismul său se revoltă, faţă de această agresiune inexplicabilă a inexplicabilului, printr-o vomă abundentă, care are însă, mai degrabă, drept cauză cantităţile nesfârşite de alcool pe care le înghite personajul, iar coşmarul se continuă, aducând în cascadă alte şi alte transformări spectaculoase, pe care le primeşte, de asemenea, firesc: încercând să-şi şteargă faţa şi căutând un loc neatins de conţinutul stomacului său împrăştiat peste tot, îl descoperă sub pernă, unde găseşte o icoana a Sfintei Născătoare cu Pruncul, iar, apoi, descoperă alte şi alte icoane de dimensiuni din ce în ce mai mari, de aur şi argint, până la una de dimensiunile întregului pat, încât sacrul astfel apărut rămâne până la sfârşit, cu funcţii, de asemenea, ambigue.
În manieră postmodernistă, transmiterea mesajului se face printr-o abordare multiplă a materialului epic, neputând lipsi, pe de o parte, dorinţa de a înregistra cotidianul în formele sale cele mai banale, iar pe de altă parte, reflectarea parodică a acestuia, încât noua construcţie aduce o armonizare sui-generis a naturalului cu artificialul, graniţa dintre ele fiind însă estompată, la aceasta contribuind masiv atitudinea echivocă a naratorului omniscient, susceptibilă de orice, dar nu de obiectivitate, fiindcă, fără îndoială, ironia este o latură a ei.
Totodată, implicarea stilului indirect liber sporeşte relativizarea perspectivei naratorului auctorial, contribuind, în consecinţă, la inducerea pluralităţii de lecturi de care aminteam, cu atât mai mult, cu cât latura diegetică a cărţii trece de la început în plan secund, atenţia cititorului fiind atrasă de aspectul eseistic implicit al romanului.
Paradoxal, detalierea fiecărui element al realităţii, în loc să sporească verosimilul, face ca, prin hipervizualizare, realul să se dilueze, invadat şi, în cele din urmă, luat în stăpânire de oniric. Iar perspectiva aceasta sui-generis, a lui Noimann e complementară cu ale prietenilor săi, cei doi tovarăşi de beţie, pictorul Bikinski şi masterandul Lawrence Oliver, despre care, într-un interviu din Suplimentul de Cultură, autorul menţionează că are o identitate hibridă, crezându-se pe jumătate copac, pe jumătate pasăre.
Aşa, de pildă, referirile la componenta teologică a existenţei sunt frecvente, încă din primele pagini ale romanului, însă atitudinea generală faţă de acest domeniu este, de asemenea, echivocă, oscilând, în termeni arghezieni, între credinţă şi tăgadă, iar componenta polemică nu este deloc neglijabilă. Astfel, Oliver predică sfârşitul lumii vechi şi apropierea uneia noi, pe care el, în calitate de noul Mesia ar avea menirea să o scape de blestemul muncii vechi, iar, în contextul acesta, îl proclamă pe Sfântul Apostol Pavel drept cel care avusese impertinenţa să interpreteze în felul său învăţătura lui Iisus şi, în acelaşi timp, cel fără de care n-ar fi fost nici Marx, nici Lenin.
În ce-l priveşte, în dialogul cu stareţul Pafnutie de la mănăstirea Golia, Bikinski susţine „teoriile” lui Oliver, mai ales că el însuşi este propovăduitorul unei alte „religii”, care se bazează pe ideea că există un număr incalculabil de adevăruri, stabilite după un număr incalculabil de criterii, adevărul cel bun, adevărul cel frumos, ultim, absolut, adevărul orb, cel şchiop, surd, gras, slab, bogat, sărac, luminos, întunecat, tare, moale, mascul, femelă, suprem etc.
Cei trei prieteni, Noimann, Bikinski şi Oliver, au posibilitatea de a privi şi de a considera – firesc, din perspectiva lor – regnurile ca fiind compatibile sau, mai bine-zis, fără deosebiri, până la un punct, structurale sau funcţionale, oricum fără deosebiri care nu ar putea fi corectate. Din acest motiv, Oliver, manifestându-se ca păsările cerului, îşi motivează opţiunea, din moment ce numai omul umblă cu fofârlica, ascunzându-se după propria sa umbră şi, în plus, el îşi construieşte viitorul, într-un mod absurd, uitând să-şi proiecteze în el fiinţa lui trecătoare. Este unul dintre motivele pentru care, împreună cu Spinoza, câinele al cărui limbaj îl deprinde, urlă pentru a contribui măcar puţin, la păstrarea echilibrului universal, atunci când urletul divin e perturbat de paşi străini.
Tot polemic-eseistic, în aceste consideraţii asupra condiţiei umane, prin raportare la alte regnuri, Oliver – care-şi direcţionează reflecţiile spre un naratar, spre un cititor fictiv – observă că germenul nebuniei este apanajul omului: Aţi văzut vreo salcie care să se creadă Cleopatra? Vreun bob de grâu care să-şi închipuie că e Iulius Cezar? În acest fel îşi motivează dorinţa amintită de a întemeia o nouă religie, având drept finalitate eliberarea omului de sclavia muncii, care, alături de nebunie, ar fi una dintre deosebirile care susţin inferioritatea lui faţă de alte regnuri, una decurgând din alta. Consecinţa e că, pentru a se feri de orice degenerescenţă transmisă prin intermediul nebuniei generale, Oliver se gândi să treacă graniţa dintre cele două regnuri, transformându-se în copac.
Factologia este limitată şi, mai mult, gradat, locul îi e luat de analiză şi de introspecţie, direct proporţionale cu sporirea efectelor dinamitării realului întreprinsă de fantastic, logica lumii concrete estompându-se, până la a fi pulverizată cu totul, la fel ca şi cea a timpului: Ziua începea prost. Şi nu era marţi. Ziua nu se sfârşise, ci abia începea. Sau, dacă se sfârşise, începutul ei era la fel de năclăit ca şi începutul zilei precedente. Iar epitetul acesta, năclăit, se potriveşte, de fapt, la tot ce se întâmplă, fiindcă acest turbion în care e atras personajul, făcându-l să se simtă ca şi când universul lui ar fi intrat în tangaj, îl dezintegrează, încât lumea lui şi el se transformă într-o masă discontinuă, mergând către o ţintă incomprehensibilă, într-un amestec de sacru şi profan, în care sacrilegiul se comite involuntar, dar e receptat conştient de actant.
În roman sunt pregnante numeroase ecouri livreşti, venind dinspre Goethe, trecând prin Mihail Bulgakov, dar şi prin alţi scriitori ruşi, Dostoievski, Gogol, amintind, de asemenea, de Rabelais, de Kafka, fireşte de Milan Kundera, din care îşi alege motto-ul, de Cervantes, Caragiale, Borges, Becket, Alain Robbe-Grillet, ca să nu pomenim, absolut aleatoriu, decât câteva nume. De pildă, urmuzian – ca în Pâlnia şi Stamate, unde Nirvana, la care familia eponimă se uită cu benoclul, aruncând totodată în ea cu cocoloaşe făcute din miez de pâine sau cu coceni de porumb, este situată în aceeaşi circumscripţie cu personajele, începând lângă băcănia din colţ – , aici, Oliver se străduieşte să decodeze mesajele transmise de câinele Spinoza (ca să vadă dacă adevărul unui patruped e aidoma celui al unui om), pentru că e prieten şi el cu Bikinski, cel care clasifică adevărurile şi caută calea spre mântuire, de fapt scara ce duce spre adevărata mântuire, însă scara se afla în el, rezemată de un zid prăbuşit în bezna de nepătruns.
Spaţiul romanesc străbătut de locomotiva Noimann, amintind adesea de tablourile lui Dali, cuprinde doi poli, fără contururi precise, fiindcă totul pare instabil, într-o curgere care, aici şi numai aici, poate fi suspectată şi de a fi reversibilă, pentru că între realitate, vis şi halucinaţie se creează o osmoză, favorizată de personaje care par a deţine controlul „adevărului adevărat”, între care inginerul Satanovski, doctorul Perjovski, stareţul Pafnutie, care, în spaţiul sanatorial, monahal sau în cel al lumii largi, îi privesc pe cei trei cu îngăduinţă sau curiozitate, stimulându-le rătăcirea sau chiar provocând-o, atâta vreme cât înţeleg că ei au o percepţie aparte a lumii. De pildă, după ce Bikinski e întrebat de stareţ despre stadiul în care se află în acel moment Oliver, iar acesta îi răspunde că e jumătate scoruş şi pe trei sferturi pasăre şi, în rest, câine Spinoza, acesta conchide resemnat: Sunteţi ca păsările cerului, sunteţi asemenea crinilor sălbatici ce înfloresc pe câmp.
Vise, visuri, revelaţii formează universul covârşitor al personajelor aflate în prim-planul acestui roman-parabolă, prin care caută fiecare în felul său şi toţi laolaltă să dea glas, în primul rând pentru ei înşişi, realităţii dinăuntru, ceea ce aduce inerenta notă lirică a multora dintre episoadele care se înlănţuie în carte, prin care, de fapt, conştient sau nu, acestea încearcă să eludeze condiţia lor umană nesatisfăcătoare, ascunzându-i realitatea de ei şi de ceilalţi, aşa cum Noimann, cu ajutorul costumului său alb impecabil cu care îşi face apariţia în roman, dar şi al celor o sută douăzeci de costume din şifonier, îşi escamotează infirmitatea.
Laurenţiu-Ciprian Tudor: Apostolul verilor
Cu un motto incitant şi promiţător – Sine sole sileo – prin intermediul eului liric, poetul se propune drept apostol, propagator înfocat al dragostei de viaţă, pe care, prin dedicaţie, o pune, întâi şi întâi, la picioarele celor mai importante femei din viaţa lui, bunica, mama…
Poemele care alcătuiesc volumul Apostolul verilor – Editura Arania, Braşov, 2007 – , scrise, majoritatea, în vers liber, şi construite, de cele mai multe ori, din una, două sau trei secvenţe, au, în general, structură argumentativă, după cum se remarcă încă din primul, Poem despre Venere, care poate fi citit ca preambul al întregii cărţi, în care sinele se dezvăluie drept sursă a dragostei, care animă paradisul (Venere ţâşnite de mine-n eden) şi, în acelaşi timp, liant al alcătuirilor vieţii (când mă iubeam cu aerul / deasupra pământului / pre nuntire veşnică…). Este vorba însă de un eden propriu, pe care poetul îl construieşte şi-l percepe apoi după propriu-i chip, desigur interior.
Dar universul creat este dominat, paradoxal, de o absenţă, ea însăşi contribuind esenţial la coeziunea acestui întreg: iubita, care nu e o abstracţiune, nu e doar un gând, ci e identificabilă cu o fiinţă concretă, cea care-i induce, fie şi sincopat (uneori), tânjirea (uneori mi-e dor de ea) şi melancolizarea, cea risipitoare de trăiri.
Metamorfozată în obiect, dar şi subiect al contemplaţiei, la distanţă – iubirea plecată sau pierderea plecatei –, noua stare dezvoltă frecvent o retorică a singurătăţii, dar nu a singularităţii, în care insul nu se simte devastat, dimpotrivă, îşi construieşte din solitudine aproape un blazon, părând a se simţi, deci, înnobilat prin absenţa replicii dinspre cea pierdută: plânsul nu se leagă de fericire / de dragoste. În plus, o tentă ludică, ironică şi autoironică se insinuează printre gânduri şi simţiri: locuiesc într-un oftat capitonat / regrete ca purecii muşcă / oftatu-i ieşire din cuşcă / la capătul spiralei / unui vis prea visat.
Între trăirea nemijlocită şi privirea meditativă către aceasta, îşi face loc, firesc, asemenea respiraţiei, prin imboldul dat de inspiraţie, arta, determinându-l să tindă spre un spaţiu spiritual, supradimensionat prin absenţă, dar nu anulat prin uitare, din moment ce clamează: Taj Mahal dorul de tine / în ce hal mă frământă. Dar inspiraţia are şi în poem dublă semnificaţie, iar, în ambele sensuri, e manifestare vitală, adunând înlăuntrul eului energiile lumii, prin forţa catalizatoare a dragostei: îmi eşti / inspiraţia / te trag în piept / în mine / te umplu de soare-n rubine.
Printre şoaptele dintr-un poem, venind dinspre un înţelept, se alege o definiţie surprinzătoare: femeia… e fructul / dezraiului…, dar, în logica textului artistic, această afirmaţie e posibilă fiindcă, reiterând iubirea orfică, eul poetic reface, de fapt, drumul iniţiatic al oricărui ins care, prin dragoste, se construieşte suferind, învăţând, trăind, aşadar, cu adevărat, sau renăscându-se împlinit prin toate acestea, de la epoca adamică încoace, al cărei prim pas spre cunoaştere a însemnat şi primul moment al părăsirii, într-un anume fel, a edenului.
Iubirea, în poeziile lui Laurenţiu-Ciprian Tudor, e mereu disecată şi adunată, din secvenţe, gesturi, de obicei amprentate lăuntric, ca un sigiliu pe doar aparent efemera rulada trecutului: am găsit urma unui sărut / şi urmele sânilor / regăsesc gesturi numai pentru tine / numai ale tale / un geamăt, un extaz, o lacrimă.
O nouă expresie, dar aceleaşi atitudini, aceleaşi simţiri traversează sufletul fiinţei supuse iubirii, de la care aşteaptă, dar şi căreia vrea să-i dăruiască filmul cu happy / fără de end, pentru a-şi putea stăpâni iubita (frumoasa naibii), cu mixerul braţelor lacome, împins de speranţă spre-al nouălea cer / de pe pulpe, aşa încât, între senzual şi senzorial, eul nu alege, doar adună şi admiră, concomitent, voyeurist şi epicurian. Prin urmare, ca orice îndrăgostit, vrea şi simte că lumea începe cu sine (prima vedere peste primul ochi / iubindu-te), centrul lumii fiind, la urma urmei, apanajul său: toate gândurile/ toate drumurile duc la Roma ta.
Cu oarecare calm, resemnare, poetul acceptă şi ideea întoarcerii în marsupiul de humă / şi burta pământului, dar seninătatea acesta îi e dată, în mod firesc, de tinereţea pe care, fără să o afirme, o percepe ca pe un scut, care îl ţine încă departe de momentul pe care-l convoacă în gând în spaţiul liric, în marjele posibilului, departe încă de probabil.
Cu note, câteodată, zeflemitoare, în poemele sexoase, de pildă, poetul transferă în planul scriiturii imagini onirice, fragmente de suflet, uneori escamotate, alteori denudate, ca pentru ablaţiuni ritualice, purificatoare: gol / puşca / la răsfirarea pletelor mării; / m-am re-tras în noapte / să fac locaşuri, găuri / pentru sădit stele.
În poemul eu şi Eu, poetul îşi dezvăluie ceea ce în poeziile de până aici, din volum, doar se sugera: dubla identitate a sinelui, fără ca aceste două laturi să fie antinomice, fiindcă eul primar (eu-însumi) şi eul celălalt (eu-lepădatul) formează, de fapt, Eul / Marele în care se îngemănează micul, măruntul, dar inalienabilul, premisa celui din urmă, cel care poate accede la lumea pururi fiitoare.
Un imaginar alcătuit din „materiale” a căror reunire, neapărat insolită, contribuie la conturarea originalităţii versurilor lui Laurenţiu-Ciprian Tudor (cofragul unui singur ou / e pieptul tău sau snopuri de doruri / cu nervuri colbuite / strâng / firele deşirate ale soarelui sau veşnicia scârţâie la colţuri etc.), care pot fi citite în direcţii diferite, mai ales că, la fel cum procedează mulţi autori contemporani, şi el eludează, de obicei unele norme lingvistice, iar absenţa – în majoritatea cazurilor – punctuaţiei dă posibilitatea lectorului să segmenteze textul aşa cum crede / simte şi să poată extrage fragmente care, poate, în viziunea poetului, aveau alte conexiuni în cadrul întregului.
Amestec de rafinament, cu evidente rădăcini livreşti, şi de nuanţe de sictir, intrinsec balcanic, atmosfera poemelor lui L.-C. Tudor traduce uneori tumultul facerii, caznele acestuia, ale conturării perspectivei mundane a unui eu dornic să se încarce cu toate sevele vieţuirii, sub (aproape) indiferent ce formă: sunt cercetaş de oraş / sol şi spion / prima generaţie, prin arealul iniţiatic, în care poezia e dor, e chemare / căreia, exact în momentul scrierii, / îi răspunzi, singura stare în care gândul tău trăire e. Iar noul Icar / neîncrezător în rachete / bea poeme.
O poezie, aşadar, în pas cu vremea, dar, totodată, conectată la valorile perene este cea a lui Laurenţiu-Ciprian Tudor, care îi oferă cititorului un timbru sensibil şi ferm totodată, al unui poet care-şi durează loc în literatura română, pentru a încheia în nota strămoşească, pe care a adus-o autorul în motto, urmând îndemnul festina lente, dar temeinic.
Muşata Matei: Hazardul unui nou mileniu
Apărută în ediţie bilingvă, româno-engleză, la Editura Princeps Edit din Iaşi, în 2011, cu o prefaţă semnată de Daniel Corbu (Muşata Matei sau poezia metafizică a generaţiei lirice laptopice) şi cu o postfaţă de Nina Josu (Muşata Matei – noutate şi destin), placheta de versuri Hazardul unui nou mileniu este rodul talentului foarte tinerei Muşata Matei (n. 1989), speranţă a literaturii române de peste Prut.
Cartea se deschide cu o Ars poetica, în care autoarea îşi sintetizează gândurile, impresiile, pe care i le generează nu atât ceea ce în planul expresie numeşte veacul trecut sau secolul apus, care pare că nu vrea să-şi închidă uşile, cât epoca fiinţei de care urmează să se despartă, o margine a clipei care se învecinează cu speranţa unei noi armonii şi care îi determină fireşti nelinişti, ca orice întâlnire cu noul.
Dacă primul poem e mai mult constatativ, în cele care urmează, starea meditativă se interferează, fără a se putea spune care are pondere mai mare, cu manifestări năvalnice, trecerea de la calm la impetuozitate fiind specifică vârstei pe care tocmai o traversează autoarea versurilor şi, de aceea, elanurile pe care le exprimă poezia ei – uneori amintind de romantism – nu sunt deloc surprinzătoare într-o asemenea conjunctură. Astfel, să mă înalţ peste orizont ori să mă prăbuşesc odată cu vulturii, sunt, de pildă, secvenţe care traduc trăirile poetei.
Între aşteptările mele, cu care depărtările se hrănesc hulpav şi privirea ta plină de nesomnul aşteptării, autoarea îşi dă la iveală căutările, tatonarea drumului, fie în zbor (ca o adiere de vânt peste râurile sângerânde), fie păşind desculţă prin jăratic, peste zgura lavei / cu aripile frânte încerc să mă ridic, aşteptarea fiind aici un laitmotiv, asociat dorinţe de schimbare, de accelerare a devenirii.
În aceeaşi paradigmă amintită, a tranziţiei de la o vârstă la alta, planul imaginarului artistic pe care îl compune Muşata Matei, mai ales în primele poeme care alcătuiesc volumul, e uşor convenţional, punctat de aisbergurile pornite în larg, de comparaţia aşteptărilor cu sunetul unui clopot în biserica părăsită, e animat de mieii albi cu ochi blânzi ce se jucau cu mine, în timp ce, doar ca o constatare, amurgul agonizează etc.
Indiferent însă că este vorba de imagini insolite, structurate cu talentul artistului în drum spre maturizare sau de altele, devenite clişeu, în care se resimte absolut normala influenţă a scrierilor altor creatori, în poezia Muşatei Matei se descoperă disconfortul pe care îl trăieşte spiritul sensibil, la o vârstă atât de tânără, când impactul cu un real contondent pentru aspiraţiile sale, dar şi necesitatea desprinderii de spaţiul, în general ocrotitor, al primilor paşi în viaţă şi, cu precădere, al visului, bulversează. Sunt, aşadar, naturale lacrimile şi frica de nou, în această conjunctură, poeta pomenind frica mea pentru această lume sau văzând lumea printre lacrimi, sintagme care transpun în poezie zbuciumul pierderii inocenţei.
Primii paşi în noua etapă sunt paşi în noapte, care o desprind de ţărmurile unde-am fost, de unde se mai aude îmbietor, asemenea cântecului sirenelor, că un vechi cântec mai sună, însă, cu siguranţă, drumul oricui are o singură direcţie, înainte, şi, fiindcă întoarcerea este imposibilă, trecutul tot devine ofrandă timpului.
O stare vecină cu panica străbate uneori poeziile Muşatei Matei, într-un context pe care-l percepe ca delirant, zgomotos şi, de aceea, neliniştitor: … parcă zilele şi nopţile au căzut în delir, iar, alteori, nu se aude decât căderea fulgilor peste ţiglele de aramă / peste golul mormintelor / peste cadavrele timpului apus / în clipa când îşi strigă destrămarea.
Tentativele de înţelegere a sinelui sunt o preocupare constantă, exprimată de-a lungul cărţii, atât direct (nu cunosc nimic din adevărul propriului eu / sunt ca o piatră ce vrea să-şi crească aripi / să se-nalţe din adâncul mării în sferele de început), cât, îndeosebi, indirect, prin investigarea universului imediat, al vieţuirii nemijlocite, în care îşi caută calea (La hotarul dintre nesomn şi uitare, acolo unde stau la pândă hienele fricii).
Încercările de autocunoaştere îmbracă adeseori forma definiţiei poetice, realizată prin apelul la elemente ale lumii din afara sinelui: sunt ca o toamnă împietrită în cuvinte / ce nu pot exprima al ei decor), iar nota uşor desuetă – ca în versurile de mai sus –, venind din tendinţa spre prozodia tradiţională, neaşteptată, de obicei, la un autor atât de tânăr, poate fi tot o consecinţă a amintitelor căutări ale sinelui.
Un lirism care transpune frământările eului aflat la confluenţa dintre adolescenţă şi prima treaptă a apropierii maturităţii este nota dominantă a acestei cărţi, în care tânăra autoare îşi mărturiseşte angoasele, dar şi exaltările pe care le trăieşte, vrând să transfere, prin intermediul poeziei, în lume, latura inefabilă a vieţii. De aceea poate, subordonate temei centrale a volumului – cunoaşterea de sine –, pusă sub semnul hazardului unui nou mileniu, poeta adună între pagini concretul şi abstractul, timpul (prezent şi istorie; etern şi efemer), imediatul şi departele, trăirea şi amintirea trăirii, pământescul şi astralul (Cosmogonie), ziua şi noaptea, incertitudinea, într-o dorinţă nestăpânită, specifică vârstei, de a arde etapele, de a lua în stăpânire, cât mai repede, ceea ce se parcurge pas cu pas, în ciuda oricărei voinţe, după legile nescrise ale firii.
Şi, drept concluzie, îl voi cita pe Daniel Corbu, care, în prefaţa cărţii, afirmă: Basarabeanca Muşata Matei e unul dintre poeţii de limbă română care promit enorm. Urmează însă ca talentul ei şi timpul să decidă locul pe care îl va avea, raportat la poezie.
