Spații culturale nr. 23 (9)

Gheorghe DRĂGAN

„… aşa se scrie istoria!”

1960-1980. Aşchii din limba de lemn

Cuvântul practică este un stereotip, consecinţă a permanentei intoxicări cu frazeologia „învăţăturii marxist-leniniste”. Se insistă pe „practica socială” şi „practica organizatorică”, pe „munca de lămurire de la om la om”, pe diferitele practici şi metode de influenţare şi îndoctrinare; în fine, sub Ceauşescu se abuzează de „practica revoluţionară”. Circulă şi o zicală ad-hoc: „Teoria ca teoria, dar practica te omoară!”. Practică este nelipsit şi în limbajul tehnic: se practică un orificiu, o fantă etc. Noi înşine, colegii de birou din pod de la Palatul Culturii (Iaşi), practicăm cu sârg limba de lemn în şedinţe, în rapoartele de serviciu etc. Se intră într-o rutină din care ne mai scoate doar câte un episod ca acesta: Intră în biroul nostru (prin 1972-1973) un cetăţean venit din Paşcani în „capitala culturală” a Moldovei, dă bună-ziua şi se recomandă scurt: „Pe mine, practic, mă cheamă Burduja!” (subl. mea). L-am citat apoi de multe ori, pentru a mai destinde atmosfera împănată cu aşchiile limbii de lemn cultivate cu multă „asinuitate” (Caragiale!) de culturnicii şi ideologii regimului comunist din România. Astfel, ne făceam a uita (pentru confortul nostru!) că şi noi „ne aducem aportul” etc., deşi „munca cu cartea” (suntem redactori de editură) ne impune „să ţinem ridicată ştacheta” în practicarea limbii române literare. „Facem şi noi ce putem!” – gândeam fără a o spune, plasându-ne nonşalant între modestie şi laşitate.
1976. Ciripitorii
Lucrător în redacţia editurii Junimea, Iaşi. Facem o „clacă” la corectarea fişelor de program editorial. Colegul Vasile Ş. descoperă după mine (eu fac doar revizia „stilistică”) o scăpare de literă: în loc de Dinamizarea satului românesc scrie Dinamitarea… (Şi nici nu începuse campania masivă de distrugere a satelor!). Eu doar glumesc: ” – Am lăsat greşeala intenţionat, ca să ai satisfacţia de a-mi fi măcar o dată superior!”. Numai că şeful este informat că sabotez „acurateţea ideologică” a publicaţiilor editurii. Încă o bilă neagră pentru mine! Altădată corectez, prin telefon, o greşeală într-un şpalt pe care scrisesem deja „Bun de tipar”. Şeful află imediat, prin bunăvoinţa aceluiaşi coleg, care a ridicat primul receptorul. Suport beşteleala de rigoare. Se mai întâmplă să mă deranjeze aerele de „cărturar” ale unui contabil din Centrala editorială, aşa că hotărăsc să-i trimit o scrisoare explicativă. Nu am apucat să dactilografiez decât vreo 5-6 rânduri, că şeful mă şi cheamă la ordine: „ – Nu ai nici căderea şi nici competenţa etc. etc.!” Acelaşi binevoitor coleg de birou fusese extrem de prompt în informarea „direcţiunii”. Nu mă mai mir când aflu că Vasile Ş. pleacă şi în vara asta în Belgia, deşi există instrucţiuni clare la „securitatea” vizelor: cetăţeanul român nu are dreptul să călătorească în Vestul capitalist decât o dată la doi ani. Nu este greu de răspuns cum obţine el dreptul la excepţie… În fine, la un moment dat amicul trebuie să plece din editură, deoarece doctorii-autori de la care luase „şpagă” au reclamat. „În schimb”, îmi este „plantată” în birou o persoană feminină, care obişnuieşte să mă întrebe, după vreo bazaconie debitată de Ceauşescu la televizor: „Ce părere aveţi despre ce a spus şeful cel mare aseară cu privire la…”. Nu-i mai răspund, după ce un fost ofiţer de securitate, administrator „la noi”, îmi spune că a întâlnit-o pe „doamna” la Secu, nu mănăstirea, ci instituţia unde se predau rapoarte şi note informative. Respectivului administrator îi solicit hârtie de scris pe notele ariei Bărbierului lui Mozart: „Domnu Ilie/ Daţi-mi hârtie/ Ca să mai bat/ Un referat, un referat!/ Un referat de acceptare/ Pilit cu pila cea mai mare…”. Cred că m-a avertizat dintr-o anume simpatie. [Pe dumneaei, ciripitoarea, am identificat-o într-un raport al Securităţii Iaşi, cu nr. 114/ 12.09.1986, pag.1: „informator, cu studii superioare, corector, recrutat în 1983”. La nu ştiu câţi ani după „revoluţie” şi-a „tras” editură: Ars longa. Se pare că, într-adevăr, „ars longa, turnătoria brevis est!”. Dacă nu s-o fi lungit şi „arta informativă” până în regimul neo-comunist…]
1978. Limba noastră-i o comoară…
O comoară lemnoasă adesea, conform standardelor impuse de „ministerul limbii” din structura statului comunist. Exemplific cu o banală broşură ce conţine „instrucţiuni de utilizare” pentru maşina de spălat „Albalux”. Reparaţiile în termenul de garanţie sunt executate de „cooperative autorizate”, „botezate” pe limba de lemn a „tovarăşilor”: Înainte, Viitorul, Flacăra, Răsăritul, Zorile, Victoria, Înfrăţirea, Stăruinţa, Sârguinţa, Munca colectivă, Avântul, Drum nou, Viaţa nouă, Sporul, Hărnicia, Munca, Muncă şi producţie etc. Nume ce se repetă în zeci de oraşe şi târguri mărşăluind înainte cu avânt pe drumul nou spre victoria muncii colective, spre răsăritul ce oferă o viaţă nouă înfrăţită în hărnicie, stăruinţă şi sârguinţă! Ura! Trăiască „Albalux”!

1990. Amintiri din detenţie

După căderea lui Ceauşescu, Sandu Curiman a rememorat pe larg, fără teamă, episoade trăite în lagărele „comunismului victorios”, anii 1951-1954. L-am rugat să scrie. A umplut câteva pagini (are vârsta de 80 ani) despre cele trăite după arestare. Înainte reuşise să se ascundă vreo nouă luni, lucrând ca stupar în zona Lehliu. L-au ajutat nepoţii săi, Polixenia şi Bebe Popescu. Transcriu prima pagină din mărturiile sale:
„1951 – Arestat de securitatea din Lehliu, judeţul Ialomiţa. Transferat la Bârlad, după trei zile, la sediul securităţii. Acolo a început calvarul, fiind torturat cu diferite metode. Bătăi la palmă şi peste braţ, încât nu mai puteam să ţin lingura în mână, pentru a mânca mizerabila ciorbă cu varză murată sau murături fierte. Ţinut nopţi întregi în genunchi sau într-un picior. Bătăi la tălpi şi peste maxilare, distrugându-mi dantura. În timp ce eram în poziţia în genunchi, sublocotenentul Popa Dumitru mă ridica de mustaţă smulgându-mi fire de păr. Au fost momente când eram lăsat singur în camera de tortură. Mi se dădea obişnuita coală de hârtie, pentru a scrie declaraţii aşa cum mi se dictase, fiind forţat să recunosc unele acuzaţii fictive. În timp ce eram lăsat singur în acest aşa-zis „birou”, mi se lăsa un pistol pe masă (desigur că nu era în stare de funcţionare) pentru a mă încerca, să vadă dacă pun mâna pe el. Probabil că în acest timp eram supravegheat din camera vecină, printr-un mod special amenajat. Am fost internat pe timp de o săptămână în spitalul din Bârlad, sub pază severă, în urma unei greve a foamei de două săptămâni…”
[Au urmat „sejururi” succesive la Huşi, Jilava, Ghencea, Chirnogi, Ulmeni, iar Ghencea, Canalul Dunărea – Marea Neagră (Coasta Galiş, Poarta Albă), Oneşti – nota mea, Gh.D.]
„După eliberare am fost obligat a mă prezenta la securitate, o dată sau de două ori pe săptămână. Mi se cerea să mai dau câte o declaraţie; iar altă dată, doar pentru a face act de prezenţă. În această perioadă am fost pălmuit în câteva rânduri de către maiorul Toderău, pentru motivul că nu am dat unele informaţii cerute.”
[Aceste „informaţii” i-ar fi asigurat libertatea, ca multor cetăţeni cu antecedente politice (activi, sau numai simpatizanţi), care nu au avut puterea să refuze trocul cu regimul de dictatură comunistă. Ar fi primit funcţii, privilegii. Dar urmaşul vechilor răzeşi moldoveni nu şi-a murdărit conştiinţa: a executat o „pedeapsă administrativă”, fără a fi judecat sau condamnat. Pe când era fugar l-a încercat gândul retragerii în munţi, alături de partizanii anticomunişti (era un trăgător de elită!), dar l-a oprit gândul la suferinţele familiei. A fost un om, ca mulţi alţii…]

La peste 8o de ani, cu o memorie încă vie şi mâna ceva mai nesigură, Sandu Curiman pune pe hârtie ceea ce, până în decembrie 1989, nu ar fi avut curajul nici să recite, nici să cânte. Sunt amintirile „de neşters” din anii 1951-1954, „petrecuţi” la Poarta Albă, Coasta Galiş şi alte lagăre de muncă, unde elita românească a suferit, a trudit, a murit, dar a şi visat, în vers şi în cântec, la redobândirea libertăţii. Reproduc mai jos, din hârtiile rămase după moarte, două poezii pe care s-ar putea să le fi compus el însuşi (poet sensibil, foarte citit şi înzestrat cu un remarcabil simţ pentru limbă), sau doar le-a memorat de la colegii de suferinţă, unii dintre ei fiind scriitori deja afirmaţi, precum Robert Kahuleanu. (Ulterior, acesta va reveni în publicistica literară cu numele – sper că nu mă înşel – Andrei Ciurunga). Aş fi recunoscător cititorului care va avea norocul să identifice cu certitudine pe autorul acestor piese lirice.

Înfloresc salcâmii…

Înfloresc salcâmii şi noi tot închişi!
Coborâm în moarte tot urcând pe schele
Frunţile sub care înfloresc narcişi
Şi-au dormit adesea turme de gazele.

Înfloresc salcâmii, iar parfumul lor –
Pentru noi odată suflet de imagini –
Tot mai mult înalţă stelele de dor
Peste suferinţe şi peste paragini.

Noaptea peste sârme noi ne aruncăm
Sufletele noastre să umble prin ţară…
Înfloresc salcâmii – tot mai des visăm
Că e cea din urmă neagră primăvară!

Dacă…

Dacă rechem făptura ta
În nepătruns surghiun,
O regăsesc, iubita mea,
În florile de prun

Păzită-n margine de cer
De umbre de salcâm
Ce stăvilesc cu ţepi de fier
Al meu de-al tău tărâm.

Pătrund prin gratii albăstrui
Miresme ce mă frâng
Aidoma sărutului
Cu prospeţimi de crâng.

Aleargă vremea-n simfonii
De geruri şi de cald,
Pe tâmpla ta mestecenii
Ţes al durerii alb

Ce-ncet-încet îţi va nimba
Şuviţe de argint
Pe care iar îmi voi plimba
Tremurător alint.
2012. ” …Ne urmăreşte încă”

4 martie. Spre dimineaţă, vis cu revenirea în biroul din clădirea unde am lucrat din 1974, timp de vreo 12 ani, până a fost demolată. În seara zilei nefaste din 1977, cu vreo oră şi jumătate înainte de cutremur, citeam în revista ambasadei americane un documentar despre zona seismică din California şi catastrofele de acolo. M-a oprit din lectură o explozie teribilă: era aruncată în aer fundaţia fostei case a legionarilor de la Râpa Galbenă (construită de tineretul cuzist, după primul război mondial). O bucăţică de beton a ajuns în fereastra mea. Am plecat spre casă tulburat de proaspăta lectură şi de surpriza dinamitării (neanunţată vecinilor!), chiar vizavi de instituţia în care lucram. La mai puţin de o oră a urmat catastrofalul cutremur din România. Huruitul grozav venind din adâncuri m-a făcut să cred în prima secundă că în piaţa din faţa blocului au ajuns tancurile sovietice (urmare a psihozei ocupării ţării de ruşi, întreţinută de serviciul secret al dezinformării, în scop diversionist: „Români, dacă protestaţi contra guvernării comuniste, o păţim ca ungurii şi cehii: ne ocupă armata sovietică!”). În a doua secundă mi-am amintit de falia seismică San Andreas – California şi am privit la îmbinarea grinzilor cu stâlpii de beton. Trosneau.
Azi, 4 martie 2012, am revenit, în vis, „la locul de muncă” din tinereţe, cu aceleaşi frustrări depozitate în subconştient. Acum mi-am uitat acolo haina cu actele şi biletul de tren. În alte dăţi (şi în alte visuri) am revenit în acelaşi birou pentru a recupera ce lăsasem în „fişetul” metalic şi în sertare: dicţionare, cărţi de informare, hârtii personale. Niciodată nu am reuşit să iau tot ce-mi aparţinuse! De fiecare dată găseam în acea încăpere persoane străine pentru care păream invizibil. O cameră de instituţie culturală unde am încercat să-mi fac treaba onest şi unde am avut atâtea eşecuri… Unde orice opinie exprimată deschis era transmisă mai „sus” şi interpretată. Aici eram tras de limbă de „turnătorul de serviciu”, aici imaginam proiecte editoriale neaprobate vreodată sau preluate „creator” de şeful ierarhic. Aici trebuia să mă aştept zilnic la diferite reacţii din partea colaboratorilor consideraţi indezirabili de „conducere”. Aceasta ştie să aplice anumite tehnici perverse de declinare a responsabilităţii, adică să ia castanele din foc cu mâna altuia. „Spune-i lui Mihai Ursachi că nu-i mai reedităm poezii vechi – doar nu a ajuns scriitor clasic!” îmi zice Iacoban. Iar lui îi spune că ar da curs ofertei, dar se opune redactorul… Imi dau seama abia după ce soţia poetului refuză să-mi răspundă la „bună ziua”. La fel face şi culturnicul Andrieş, care îmi returnează dosarele propuse spre publicare sub pretext că nu mai are unde să le păstreze. După care comunică autorilor, în absenţa mea, că el ar fi trimis lucrările la tipar, dar nu i le-a „înaintat” redactorul! Drept care se supără pe mine tot felul de autori, şi mai naivi, şi mai inteligenţi, precum Nicolae Ionel, Casian Maria Spiridon, Dorin Popa. Ultimul, cel puţin, mă întâlneşte pe stradă şi devine agresiv, pe motiv că soţiei sale, Doina Mihaela Sava, trecută prin acelaşi „concurs pentru debut” ca şi el, îi apăruse cărticica, iar lui nu! Ca şi cum eu aş fi fost „juriul” concursului, eu aş fi tras sforile în editură, eu aş fi fost „factor decizional”. Ca şi cum nu ar şti că subordonatul propune, iar şeful dispune… În fine, poate că geniile plutesc prea sus pentru a mai percepe asemenea „mărunţişuri” ale birocraţiei comuniste. Şi nu coboară la obişnuitele concesii „ideologice”, ceea ce este un merit personal, dar nu şi o vină a funcţionarului aflat între Scylla cenzurii şi autocenzurii, pe de o parte, şi Caribda „libertăţii de creaţie” a scriitorului, pe de altă parte. Mi-a venit greu totdeauna să spun unui tânăr autor că nu are şanse, cel puţin la debut, dacă nu-şi „blindează” cărticica de versuri cu două-trei piese „pe linie”, luminoase, optimiste… Eu eram obligat să-l informez, el era liber să se conformeze… Aceasta a fost istoria! Nu am fost un erou, ci doar un pion. Dar unul care s-a străduit să nu renunţe, atât cât a putut, la principiile personale. Unul care era interesat de operă, şi nu de „dosarul de cadre” al autorului. De aceea părea un gest gratuit să propun înscrierea în programul editorial a unei colecţii dedicate celor mai tineri critici şi eseişti: Ioan Holban, Luca Piţu, Sorin Pîrvu, Liviu Antonesei, George Pruteanu etc. Am făcut-o, totuşi. Zâmbetul „superior” al culturnicului-şef Andi Andrieş era uşor de tradus: ori nu ştiu că unii dintre aceştia sunt în vizorul Securităţii, ori sunt prost de-a binelea! De fapt, ştiam că Luca Piţu, de exemplu, este un fel de persona non grata pentru „organul” din dealul Copoului şi pentru informatorii din catedra de franceză a Facultăţii. Dar aceasta nu m-a oprit să înaintez „direcţiunii” o argumentare scrisă pentru trimiterea manuscrisului său la tipar, datată 14 ian. 1982. Iată textul: „Luca Piţu, Naveta esenţială (referat). Sub un titlu aparent curios, dar repede explicat (inteligibil şi acceptabil) este înaintată editurii noastre prima carte de eseuri în înţelesul modern al noţiunii. Eseul presupune informare (şi formare!) pe orizontală şi în adâncime, o stăpânire a subiectului până la a-i deveni…sclav, talent, spirit, inteligenţă şi încă ceva pe deasupra. Se pare că Luca Piţu le are, inclusiv „pe deasupra”. Adaug: bibliografie aleasă, de la antici la moderni (structuralişti, retoricieni, semioticieni), gustul paradoxului (ca expresie a unei anume saturaţii…culturale), ironie şi autoironie, un remarcabil simţ pentru sonorităţile cuvântului românesc „contrapunctând” neologismul împătimitului de bibliotecă, un ton familiar care dă relief abstracţiilor teoretice. Intenţiile hermeneutice ale eseistului se grupează într-o primă secţiune intitulată Expansiunea retoricii, urmată de alta consacrată unor probleme de semiotică: Arbitrarul semnului. Ultima secţiune, Şiretlicul scriiturii, se referă la unele subtilităţi ale filosofiei textului, pornind de la autori români sau străini. Asociaţiile de idei, trimiterile, delimitările, sugestiile, interogaţiile, extrapolările, rezervele critice, neîncrederea în unele scpticisme teoretice ale secolului, pasiunea pentru carte fac din eseurile lui Luca Piţu (citabile toate, interesante, vii, adesea fermecătoare) o lectură cu destinaţie precisă: meditaţie, apel la gând, la trăire, la responsabilitate culturală, adică umană. Fără a o viza cu ostentaţie, originalitatea este incontestabilă, de la punerea în pagină a ideii până la compoziţia cărţii. Este unul dintre puţinele manuscrise care obligă la contrazicerea rigorilor birocratice ale planificării. Evident, propun publicarea. Gheorghe Drăgan”
O propunere rămasă în aer, deoarece „direcţiunea” aflase (la timp!) că Luca Piţu este anchetat de securitate. Iar eu încă nu apucasem să schimb o vorbă cu autorul: ne cunoşteam, cum se spune, „din vedere”. Cum timpul compensează multe, cărţile sale apărute după 1989 mi-au oferit multe ceasuri de delectare. Însă frustrările trăite în clădirea acelei edituri (demolată) răzbat din când în când printre ruinele visului nocturn.

(Fragment(e) din Addenda la ediţia a II-a a volumului „…aşa se scrie istoria!” – documentar 1944-2012, în curs de apariţie).

Camelia Manuela SAVA

Experienţa închisorii politice: între stigmat şi metafizica suferinţei

Deşi de cele mai multe ori închisoarea a fost asimilată în termeni literari, istorici cu cel de spaţiu carceral, totuşi există o diferenţă de nuanţă sau mai bine spus de dimensionare în real: închisoarea este, pe de o parte, instituţia opresivă, iar pe de altă parte, clădirea în totalitatea ei, pe când carcera (numită în mod simbolic „neagra”) este numai o celulă de mici dimensiuni unde ajung să fie închişi cei care deja deţinuţi, nu respectă programul, regimul închisorii, devin rebeli prin refuzul hranei, colaborării în anchetă sau din alte varii motive, şi primesc o pedeapsă suplimentară, aruncaţi fiind în această infernală locaţie cu un regim alimentar drastic (dacă mai era nevoie de tăierea unei porţii şi aşa infime de hrană: de la 600-700 de calorii ce constau într-un turtoi, o zeamă din legume putrezite şi un surogat de ceai sau, în unele cazuri mai fericite, un surogat de cafea, la o bucată mizeră de pâine şi o cană de apă pe zi), în întuneric şi în frig pe o perioadă mai mică de două-trei zile sau în unele cazuri putea să dureze până la o săptămână, la care se adaugă şi pedepsele corporale: bătăi, schingiuiri de tot felul sau privarea de somn, etc.
Nu vom insista prea mult pe acest aspect al identificării sau suprapunerii termenilor folosiţi în cazul experienţei carcerale care s-a accentuat tot mai mult în ultimii 20 de ani în memorialistica detenţiei şi vom folosi cu acelaşi sens al experienţei detenţiei politice fie spaţiul carceral, fie experienţa închisorii politice. Acest fenomen a luat amploare la noi în perioada de după Al Doilea Război Mondial, când tăvălugul istoriei a prins în curgerea sa oamenii de valoare din perioada interbelică, tot ce avusese România mai bun în diversele domeniile de activitate: astfel de la personalităţile politice ale vremii, şefii partidelor politice (PNL, PNŢ, legionari, etc) până la oameni de cultură şi de ştiinţă (artişti, scriitori, poeţi, preoţi, profesori) şi oameni simpli (ţărani, muncitori neînregimentaţi politic), tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, copii chiar.
Sunt cunoscute cazurile scriitorilor celebri din literatura noastră care fuseseră închişi pe motive politice şi în perioada interbelică: Tudor Arghezi, Ioan Slavici, dar condiţiile de judecată, anchetă şi chiar cele ale detenţiei propriu-zise nu se compară cu ceea ce va fi în anii următori, fiindcă după 1946-1947 regimul politic ce se configurează este unul draconic, iar închisoarea pe motive politice devine un mod de a elimina din viaţa publică pe cei incomozi şi care nu se aliniau noilor idei, noului comandament politic (ce venea cu siguranţă pe filieră rusească). E adevărat că existaseră şi în perioada interbelică fenomene izolate de lichidare politică, cum este cazul lui Corneliu Zelea- Codreanu (ridicat din închisoarea de la Râmnicu-Sărat şi împuşcat în pădurea de la Tâncăbeşti în noiembrie 1938), însă sub masca epurărilor politice şi a mascaradei, a furtului politic (votul din toamna anului 1946), se instaurează acum regimul comunist de tristă amintire care va avea ca unic scop crearea „omului nou” prin prisma socialismului egalitarist şi acest fapt va avea ca finalitate dispariţia a mii şi mii de suflete în lagărele comuniste cu nume sinistre astăzi: Jilava, Gherla, Aiud, Piteşti, Baia Sprie, Sighet, Râmnicu-Sărat, Galaţi, Periprava, Canalul etc. sfinţite cu sângele celor morţi aici.
Prigoana comunistă din a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost cea mai cumplită din istoria românilor pentru că a adus cu sine nu numai îndepărtarea omului de Dumnezeu, dar în acelaşi timp a însemnat o perioadă de decădere, de înrobire spirituală, pentru că sub false lozinci despre pace, libertate, egalitate, unitate („Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”) s-a început construirea unei noi ordini, a unei noi aşezări a lumii. Cu orice preţ: asasinate, arestări, deportări, torturi, spălarea creierului şi transformarea omului, ca simbol al creaţiei divine, într-un animal, creator al infernului, al demoniacului (a se vedea Fenomenul Piteşti).
O mărturie asupra căreia ne-am oprit în acest sens este cea a lui Alice Voinescu, scriitoare, traducătoare, profesor universitar de artă dramatică, prima femeie doctor in filozofie (fusese studenta lui Titu Maiorescu, la îndemnul căruia îşi va definitiva studiile în Germania şi în Franţa).
Opera sa capitală este (scrisă, cu mici excepţii, în acelaşi timp cu desfăşurarea evenimentelor la care ia parte), Jurnalul şi acesta poate fi împărţit în două, ba chiar în trei părţi: prima constă în perioada 28 septembrie 1929 – 10 octombrie 1940 (până la moartea soţului său, avocatul Stello Voinescu), a doua parte ar putea fi considerată cea care începe la moartea soţului său şi continuă timp de douăzeci de ani, până la sfârşitul jurnalului care coincide cu sfârşitul vieţii sale, 31 mai 1961 (Alice Voinescu moare câteva zile mai târziu, pe 4 iunie 1961), dar şi această parte a Jurnalului poate fi analizată pe două perioade: prima – de la moartea lui Stello (octombrie 1940) până la arestarea sa (aprilie 1951) şi cea de–a doua, de la ieşirea din închisoare (noiembrie 1952) şi stabilirea la Costeşti, când reia firul jurnalului (se reîntoarce în Bucureşti abia în ianuarie 1954), ducând evenimentele până la capătul zilelor sale.
Jurnalul, datat pe zile, luni, ani nu se deosebeşte prea mult de altele, Alice Voinescu notându-şi până la moartea soţului său (octombrie 1940) fapte, întâmplări, trăiri importante atât pentru ea, cât şi pentru cei din jurul său, dar şi pentru noi, cititorii săi, reconstituind astfel radiografia unei epoci importante: perioada interbelică.
Era în care intră acum este una nefastă, este înlăturată de la catedră, fiind silită să se pensioneze; destituirea sa de la catedră este ca o rană ce nu se mai închide până la sfârşitul vieţii sale şi suferinţa sa este cu atât mai mare cu cât activitatea didactică era scopul vieţii sale, ţinta sa supremă cu care se identifica în totalitate: „realizez că mi-au luat bucuria vieţii, mi-au luat clasa, acolo creşteam oameni”. Treptat, se va obişnui cu această stare de lucruri şi, altruistă fiind, nu se poate gândi decât la ţara sa: „Întrevăd posibilitatea de a nu avea bani de piaţă, nu mă îngrijorează, soarta ţării e pe primul plan în conştiinţa mea acum”.
Răul devine mai rău deoarece se înăspresc condiţiile de trai, libertatea este îngrădită: „Percheziţii prin case, ridicări de persoane, noaptea. Poţi să te aştepţi la orice.”, iar trăsăturile noii epoci sunt sintetizate în câteva rânduri: „Capetele atârnă tot mai greu, gurile amuţesc, privirile se sting, gesturile se strâmtează, nu mai e un elan de bucurie în această primăvară generoasă. La 1 mai, am văzut numai oboseală şi resemnare, domnia fricii vine cu paşi acceleraţi”, nota autoarea la 7 mai 1948. Simbolurile unei lumi cad una câte una: „După ce au dat jos cu tancurile statuia Regelui Carol, au distrus-o şi pe aceea a lui Brătianu!”, indignarea creşte la culme şi Alice Voinescu vede în jur numai „platitudine”, „verbalism sec şi servil”, simţindu-se „o omidă fără aripi, fluture rătăcit de zbor”. Un viitor sumbru se prevede prin arestări, dispariţii, chiar deportări, teroarea pune stăpânire pe sufletul femeii ce intuieşte şi plecarea ei, parcă aşteaptă să-i vină rândul să fie arestată: „Totul se cutremură şi se reaşează de la un ceas la altul”; aşteptarea ei se prelungeşte cu trei ani, timp în care trăieşte sub semnul sărăciei, regretă că nu a plecat din ţară, se simte trasă pe linie moartă, pe când Bucureştiul devine „un oraş murdar”. Atmosfera este din ce în ce mai apăsătoare, peisajul sufletesc al autoarei este mai dezolant: „Să trăieşti din ce vinzi, să fii bătrân, să fii pus de o parte şi dezgustat de tine însuţi, înseamnă să fii lângă prăpastia mizeriei omeneşti”.
Există acum evenimente pe care le desluşeşte cu greu, resimte acut bătrâneţea, privind în urmă la „icoana vieţii” recunoaşte în ea amintirea unei generaţii care treptat se stinge, fiind asociată cu imaginea toamnei cu „cerul gri”, cu „frunzele galbene” ce „nu se mai ţin decât de un fir de ramuri”. Anul 1950, premergător arestării sale, este un an mai bun pentru Alice Voinescu fiindcă descoperă „maternitatea”, având în grijă pe Puiu (Puiu Tăutu, student la medicină, unul dintre discipolii săi pe care îl iubeşte ca pe propriul fiu; lui şi Nanei Podhorski, lui Nellu şi Mihai Nasta le sunt adresate „Scrisori către fiul şi fiica mea”), cel care o numeşte „Madame ma mére”; această titulatură o face foarte fericită, ea neavând copii niciodată şi acest copil „de suflet” venit pe neaşteptate, de nicăieri, o umple de bucurie. Toamna nu este prielnică pentru sănătate şi de aici până la alte depresii, alte angoase nu mai e decât un pas: se gândeşte la soţul mort şi la colegii lui risipiţi prin puşcării (dacă ar mai fi trăit, Stello le-ar fi împărtăşit soarta), meditează la rostul ei în lume, îşi doreşte să fie din nou tânără, să aibă şi un confort material, dar este lipsită de speranţă şi în ianuarie 1951 îşi nota că nu ar vrea să moară fără să vadă iar „dreptate pe lume”. Existenţa sa se desfăşoară în acelaşi tipar (vizite, lecturi, îi este topită cartea „Eschil”, moare André Gide) cu momente când mai bune, când mai puţin fericite, firul mărturisirii fiind întrerupt brusc la 17 aprilie 1951, momentul arestării sale, apoi va face puşcărie aproape un an şi jumătate la Jilava şi Ghencea. Ciudat este că nu menţionează absolut nimic despre perioada detenţiei sale, nu vorbeşte despre arestare, proces, anchetă, condiţii de închisoare, toate acestea lipsesc cu desăvârşire, ca şi cum memoria sa ar refuza să creadă că a trecut prin aşa ceva. Singura mărturie din jurnal este o frază, scrisă în domiciliul forţat de la Costeşti, care aminteşte de închisoare şi dispreţul autoarei pentru spaţiul carceral: „Cu ce m-am ales acolo la Ghencea? Cu o nevoie frenetică de a ieşi din sârma ghimpată, de a scoate pe toată lumea din închisoare, de a desfiinţa închisorile – toate închisorile din lume – chiar pentru criminali. Nu mai pot suferi simţământul că sunt oameni închişi şi torturaţi oameni! Chiar dacă aş şti precis cine e cel care m-a trimis pe mine în închisoare şi lagăr, nu mi-aş cere revanşa. Este ceva atât de greu de suferit, încât nu o doresc nici duşmanului meu. Nu mai vreau închisori şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat.” Suferinţa adevărată o cunoaşte acum, închisă fiind, dar o primeşte cu stoicism, prin rugăciune: „Tot timpul în rugăciune ţipam ca copii mici, în sinea mea, ceream cu patimă să ies din ţarc, zguduiam zăbrelele şi dam din picioare!”. Adevărata sa încercare va fi abia după ce va sta în domiciliu forţat, la Costeşti, lângă Târgu Frumos, în Moldova.
Pentru Alice Voinescu apare un fel de „buclă temporală” ce o împinge înainte, nu înapoi, un refuz al memoriei, un fel de escape sau erasure (termeni ce în limba engleză înseamnă ştergere, renunţare) ce se produce fără vreo explicaţie (nici măcar editorii săi nu spun nimic în acest sens). Nu ştim ce a făcut-o pe Alice Voinescu să renunţe la a vorbi despre acea perioadă trăită în teroare, în lipsuri, însă un lucru este cert: oricum nu putea scrie fiindcă deţinuţilor politici nu le era îngăduit să scrie, hârtia şi creionul erau obiecte prohibite, aşa cum bine se ştie, dar mulţi deţinuţi politici au vorbit după aceea, în libertate, descriind ceea ce au trăit în carceră. Alice Voinescu nu consemnează ceea ce i s-a întâmplat şi când poate, în sfârşit să scrie din nou în jurnal, la 17 noiembrie 1952, la Costeşti aminteşte în treacăt despre acest timp pe care nu şi-l poate explica, exprima, reintegra în existenţa sa: „Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ea”. Aşadar, refuzul de a vorbi despre închisoare este voit, deliberat şi parafat de o singură idee ce îi serveşte drept concluzie: „m-au frânt”. Ceea ce îi rămâne după ieşirea din universul carceral este pofta de a scrie, voluptatea scrisului pe care o regăseşte acum ca fiind unica certitudine a vieţii sale chinuite: bolnavă, bătrână, departe de ai săi, stăpânită de teama de a nu muri printre străini.
Reia cu frenezie scrierea jurnalului, adresându-se tot soţului său mort, făcându-i un bilanţ al celor 19 luni: „Tu ştii ce s-a petrecut în mine, ce drame, ce exasperări, ce exerciţii de răbdare, ce pleoşteli şi ce frânări, ce nădejdi şi ce deznădejdi”. Găsim doar o aluzie, o trimitere la ideea de solidaritate între femei în închisoare (ca şi în cazul Lenei Constante sau al Adrianei Georgescu): „În închisoare, instinctul meu de conservare mă silea să-mi găsesc un sens pentru supravieţuire. Când femeile din jurul meu «credeau» în mine, îmi făcea bine. Dar eu mai cred în mine când mă văd în halul în care am ajuns?!”.
Chiar deznădăjduită şi aflată într-o situaţie limită, trebuie să o considerăm pe Alice Voinescu o învingătoare. Iertându-şi duşmanii fiindcă iubea oamenii, fie ei buni sau răi, depăşindu-şi angoasele şi suferinţele, ea se va întoarce în Bucureşti, în ianuarie 1954, unde va locui câteva luni sub protectoratul familiei Nasta până când va redobândi pensia şi o cameră cu chirie. Anul 1955 se anunţă a fi unul fast, este solicitată de către ESPLA să traducă şi să corecteze traducerile altora (printre care şi Lessing al lui Lucian Blaga), dar tot timpul primeşte veşti triste: moartea lui George Enescu, a lui Gheorghe Brătianu, boala părintelui Gala Galaction, moartea multora dintre cei închişi la Sighet; la 23 august 1955 spera la o amnistie pentru a nu mai prelungi calvarul celor din puşcării. Jurnalul se completează mereu cu câte un caiet, scrisul fiind o împlinire a spiritului, „valoarea supremă” pentru Alice Voinescu o reprezintă adevărul, „a fi adevărat”. Ea se „opreşte” cu plăcere „în intelect şi în estetic”, puşcăria a fost pentru ea „un examen suprem”, o cale prin care a crescut, o metodă prin care a cunoscut „libertatea”: „Singurul drum deschis spre libertate este pe dinăuntru. Poate că această strânsoare tocmai pentru asta ne-a fost impusă”. Spre sfârşitul anului 1955, starea de sănătate i se deteriorează, impresii, fapte, gânduri sunt consemnate în acelaşi ton melancolic, evocator, cu o frază amplă, corectă, coerentă, uşor de urmărit. Nimic nu-i scapă ochiului vigilent, lăuntric, totul este trăit în interior: „Închid ochii şi revăd tot”.
Politic nu mai este atât de angajată ca altădată, totuşi notează că discursul lui Hrusciov (1 mai 1956) nu anunţă nimic nou şi află acum că este filată, ceea ce o tulbură, dar o şi amuză în acelaşi timp, gândindu-se că e caraghios ca „o biată femeie bătrână, retrasă din lume, care munceşte ca să aibă ce mânca, să fie bănuită de cine ştie ce!”.
Din monotonia acelor zile se desprind şi informaţii inedite pentru acele timpuri, astfel aflăm că în „Revue de Paris”, citită în mai 1956 sare în ochi un titlu: Sorana Gurian semnase un articol – „Récit d un combat” în „Actualités littéraires”. Janvier-Mars 1956.
Ultimii ani din viaţă şi-i petrece în preajma rudelor (îi moare un cumnat, Ionel Sachelarie, dar moare şi Petru Groza, căruia, se pare, îi datora libertatea), se simte desprinsă de toate, simte că a pierdut totul: tinereţea, căsnicia, viaţa: „Că am pierdut viaţa, de asta nu mă îndoiesc. Am pierdut tinereţea, netrăind-o cum se cerea. Am pierdut căsnicia, lăsându-mă robită de principii. Am pierdut până şi meritele durerii, pentru că am trăit-o chinuită, plânsă, străpunsă de regrete. Nici măcar ocazia ce mi se oferea în puşcărie, a eroismului, n-am trăit-o cum se cuvenea! Am avut o ţinută lăudată de toţi, dar în sufletul meu eram o revoltată şi o chinuită de dorul libertăţii.” Ratarea ei nu e nici pe de parte una reală fiindcă nu i se potriveşte această etichetă, chiar dacă ea însăşi constata că, pe de o parte, are o stofă „clasa a doua!”, dar „totuşi o stofă bună”, ea face parte din categoria celor care nu pot călca pe cadavre orice ar fi, lipsindu-i un lucru esenţial: „curajul de a răzbate, de a jigni la nevoie”. Deşi „săracă şi pârlită şi bătrână în înfăţişarea uscăţivă şi părul sărac şi alb”, această fiinţă poartă în sine „o putere creatoare” care „nu se ostoieşte, măcar că nu se mai exteriorizează”. Despre propria soartă glosa şi în franceză şi în engleză, dovedindu-şi încă o dată vasta cultură, chiar lingvistică: „Il faut que j accepte mon sort comme étant le mien, dû à ma nature. Bonne ou mauvaise, juste ou pas – tell je suis. I am what I am.” (în traducere personală: Trebuie să-mi accept soarta ca fiind a mea datorită naturii mele. Bună sau rea, dreaptă sau nu – asta sunt. Sunt ceea ce sunt.). Apare aici un anumit orgoliu luciferic, o recunoaşte ea însăşi, dar nu e pe de-a-ntregul convinsă că acesta este orgoliu, din moment ce îl serveşte pe Dumnezeu, fiind considerată de către cei din jurul său o mistică, ducând aproape o viaţă de călugăriţă prin ascetismul său, prin puterea credinţei în Domnul, prin smerenia sa, având două arme în confruntarea ei cu soarta: răbdarea şi aşteptarea –„Poate aşa se cuvine, aşa ne e chemarea creştinească (n.n.ca popor); să suferim, să răbdăm, să fim consideraţi slabi şi laşi, când, poate, spiritual, suntem cei tari. Martirii nu se răzvrătesc. Aşteptăm de la Dumnezeu scăparea. Acţiunea noastră e durerea şi răbdarea. (25 octombrie 1956)”.
Este interesant că acum nu-şi doreşte moartea pentru că mai are mult de lucru, trebuie să meargă mai departe şi, chiar şi aşa, se aşteaptă în orice clipă să-i vină sfârşitul. Simte că nu mai are mult timp, dorul de soţul ei e mai intens ca oricând, morţile celorlalţi o întristează profund: Mişu Paleologu şi Lelia Sachelarie mor acum, apoi Maria Filotti însă, pe de altă parte, observă cum generaţia tânără se încheagă, strângând rândurile: Alecu Paleologu se împrieteneşte cu Jean Paul şi Maricica, nepoţii săi, de aceea se consideră îndreptăţită să le dea sfaturi în acest jurnal: „Aş vrea să le spun că viaţa e ceva foarte important pe care să n-o piardă cum am pierdut-o noi, oscilând între căutare şi nădejde, adică mai bine zis aşteptare. Să făptuiască (subl. autoarei). Să dea înainte, tot înainte”.
Viaţa i se pare o povară din ce în ce mai grea, chiar dacă este sărbătorită în familie de ziua ei: „o babă, care am primit flori, dulciuri, cercei…”, 11 februarie 1957 sau în 1958: „Luni a fost ziua mea, au venit mulţi, a fost foarte drăguţ, casa e plină de flori.” Bătrâneţea este trăită acut, dar este înconjurată de tineri: nepoţi, studenţi, admiratori; preocupările ei sunt aceleaşi – traduce, merge la teatru, amintindu-i aici pe Mircea Şeptilici, Clody Bertola, chiar Liviu Ciulei sau Florin Piersic (tânăr debutant). Concluzia la care ajunge acum, la această etapă finală a vieţii sale, este firească: toţi cei pe care i-a cunoscut au reprezentat „revelaţia unui orizont larg, aproape infinit şi în care sufletul mi s-a hrănit cu esenţe.”(1 septembrie 1958). Tot un univers al esenţelor, infinit, necuprins este şi cel al morţilor, pe care Alice Voinescu îi simte aproape: „Voi mai sunteţi în sfera noastră şi vă chem să ne ocrotiţi. Vă iubesc, dragule, A. a ta.” îi scrie ea soţului său la trecerea dintre ani, la 31 decembrie 1958.
Întreruperile mai dese din jurnal, în ultimii ani, se datorează fie lipsei de caiet, fie stării de sănătate care se agravează, având foarte multe crize, internări în spital, etc. Nici acum nu se desparte de soţul mort, cu care este unită în spirit; îi este permanent în preajmă şi i se adresează pe acelaşi ton cald: „Te las, dragoste”, „dragule, azi e ziua ta”, îl aduce mereu în prezent, în actualitatea ei, iar pauzele făcute în scris au uneori o motivaţie insuficientă, şi anume că nu ar interesa pe cineva ceea ce scrie ea: „Mi-am întrerupt de mult jurnalul, nu din lipsă de gânduri sau de timp, ci din lipsă de credinţă că acest lucru nu ar avea un interes obiectiv.”, dar există la tot pasul înregistrate evenimente interesante, cum ar fi acelea „de la racheta pe lună până la convorbirea de la Camp Davis”, „de care depinde soarta lumii”. Speră că se va produce „o destindere” şi se va stinge „în lume ura”. Emoţiile bolii o vor copleşi curând, singurătatea alternează cu nădejdea şi melancolia adâncă. Nu mai are răbdare cu ea însăşi, suportând cu stoicism bătrâneţea şi boala: „mă privesc în oglindă: o schimă slabă, scheletică şi bătrână. Îmi e urât de mine, dar trebuie să mă suport.”(26 septembrie 1960).
Libertatea sa individuală distonează profund cu cea universală când totul este mânat de avalanşa istorică; ultimele sale luni de existenţă îi dau prilejul să se reculeagă, să se roage pentru cei plecaţi în lumea drepţilor sau pentru cei închişi în puşcării: „Aşteptam liberarea bieţilor băieţi de 23 August.”, 13 septembrie 1960, făcând referire evident la lotul dr. Voiculescu. Tot acum are şi nişte vise premonitorii în care îi apare Stello, dar şi mama sa (moartă de mai bine de 50 de ani). Inutilitatea ei este dată de bătrâneţe şi boală, exigenţa ei se dovedeşte vie şi la cei 76 de ani ai săi când încearcă să se apropie cu seninătate de ideea morţii. Intensificarea suferinţei fizice (îşi doreşte să aibă o zi în care să nu o doară nimic) are ca efect sentimentul golului, al neputinţei: „Mi se pare că nu prea mai am rost pe aici.” În momentul în care nu mai există speranţă pentru ameliorare, se roagă să treacă „dincolo” mai uşor: „Dragule, dacă e necesar, învaţă-mă cu gândul plecării”; la 14 mai 1961 este ţintuită la pat, o părăsesc puterile şi ultimele rânduri le scrie cu câteva zile înainte să se stingă, rugându-se să fie ajutată de cei plecaţi înaintea ei în eternitate: „M-am obişnuit cu gândul morţii, adică al unui voiaj cam riscant, cine ştie ce mă aşteaptă şi pe acolo! Sper că voi îmi veţi veni în ajutor.” Ca sfârşit al tuturor lucrurilor, moartea survine în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961 şi, evident, pune capăt şi acestui Jurnal. Dispariţia unui mare om de cultură cum a fost Alice Voinescu va fi deplânsă de familie şi de cei apropiaţi.
Cuprinzând peste 34 de caiete şi încă două neincluse (aşa cum reiese din Notă asupra ediţiei, p.XVIII: „Precizăm că am omis cu bună ştiinţă, parţial, caietul nr. 6 şi unul nenumerotat. Aceste caiete cuprind notiţe de la conferinţele de la Pontigny, citate, etc….”, menţiona Maria Ana Murnu, editorul lui Alice Voinescu), acest Jurnal, început în 1929 la îndemnul lui R.M. du Gard şi scris pe un caiet dăruit de prietena sa, Lala (Lala Romalo, colegă din timpul studiilor sale de la Paris), este mărturia unei vieţi trăită în cinste, credinţă şi suferinţă, în probitate şi demnitate, autoarea jurnalului fiind conştientă de puterea exemplului, idee ce se desprinde încă din primele rânduri: „Ea (Lala, n.n.) mi-a cumpărat acest caiet şi, cu ochii ei frumoşi şi adânci, m-a rugat să-l scriu. Îl veţi citi tu (n.n., Maricica, nepoata sa, căreia i-a dedicat această scriere) şi Lala şi Flo (n.n., Florica Rarincescu, prietenă apropiată, soţia profesorului de drept civil, Mihai Rarincescu, mort în închisoare) şi Mad (n.n., Madelaine Cancicov, prietenă cu Alice Voinescu, a fost şi ea închisă, dar eliberată va emigra şi se va stabili în Anglia, va scrie „Le cachot des marionettes”, 1990), poate îl veţi citi şi altora care m-au cunoscut aşa cum sunt şi care vor avea nevoie de o experienţă pentru a se descurca în unele momente grele în viaţă.”
Jurnalul este însăşi viaţa Alicei Voinescu, pentru că prin el se mărturiseşte tot ceea ce a trăit autoarea, ea se eliberează prin scris şi trece prin acel catharsis ce o purifică eliminând acele sedimente sufleteşti care au făcut-o să fie ceea ce este. Aceste pagini redau tot ceea ce a simţit, tot ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat mai bine de 32 de ani. Mărturia sa este una extrem de importantă atât prin bogăţia materialului acumulat (Jurnalul este o operă monumentală şi la propriu şi la figurat, are 843 de pagini), cât şi prin diversitatea lucrurilor scrise: sentimente, emoţii, gânduri legate de familie, prieteni, personalităţi ale lumii bucureştene din perioada interbelică şi din obsedantul deceniu al cincilea, lumea intelectuală cu care ea a fost în permanent contact, idei legate de evenimentele politice din ţară şi din străinătate, de călătoriile sale prin Europa sau legate de acele decade de la Pontigny şi, nu în ultimul rând, sentimentele sale faţă de domiciliul forţat şi de închisoare, experienţe nefericite care au fortificat-o şi au făcut-o să trăiască în spirit şi pentru spirit.
Întâlnim în paginile acestui Jurnal un om care încearcă să lase în cultura română o pagină pe care să fie scris cu litere mari numele său, să „scape de noaptea uitării” şi nu fără o motivaţie foarte serioasă. Tot ceea ce a făcut, a scris, a gândit se leagă de educaţie, de cultură, de intelect şi totul este de prim rang, de cea mai bună calitate, deşi ea, în modestia ei credea că este „o mediocritate” sau că este „de dimensiune mică”, dar, în fine, recunoaşte că prin ceea ce a trăit, chiar dacă a fost „ratare”, totuşi ea face parte „din rarii oameni de la noi incoruptibili”, aşa cum o apreciau pe bună dreptate cei apropiaţi, ea e un fel de „fin du race”.
Cu un stil amplu, dar cuceritor, cu o frază simplă, lipsită de ornamente de prisos, Alice Voinescu este o scriitoare săracă în umilitoarea ei existenţă, dar bogată în dragostea lui Dumnezeu. Ducând o existenţă meschină, lipsită de mijloace materiale, făcându-şi griji şi socoteli până în clipa fatală a sfârşitului (pe patul de moarte se gândeşte să-şi vândă inelul, dar nu se îndură fiindcă vrea să îl lase moştenire Maricichii), ea are puterea de a ieşi învingătoare, suferinţele de tot felul o duc spre victoria finală care aparţine sufletului: eliberarea; libertatea mult visată, şi nu e vorba de o libertate politică, ci mai degrabă libertatea spiritului o va găsi „dincolo”. Vorbind despre suferinţa ei, se temea cumva că nu a dus-o până la capăt cu demnitate, dar dragostea ei pentru oameni învinge orice temere, frica de moarte şi-o înfrânge cu ajutorul gândului din final ce se îndreaptă spre soţul său căruia îi cerea susţinerea, încurajarea de a depăşi acest ultim prag.
Alice Voinescu este, probabil, acel exemplu de „cherchez la femme”, flacăra ei rămâne vie dincolo de lumina ce a însoţit-o toată viaţa, iar Jurnalul său, vorbind despre condiţia femeii (o intelectuală ce traversează o epocă tulburată politic de schimbarea regimului, trecând de la monarhie la comunism), despre menirea profesională, despre boală şi bătrâneţe, despre lipsa maternităţii şi suferinţa de a fi înşelată de soţ, despre cultură, credinţă şi familie, subliniind că mai presus de orice sentiment este iubirea de semeni, suprema cale spre adevărul credinţei în Dumnezeu, este, cu siguranţă, unul dintre cele mai valoroase opere de gen din literatura română, rivalizând oricând cu alte jurnale din literatura universală.

Distribuie: