Propoziții pretențioase – Alofone
Zi-lumină, zi finală de an.
Terminasem, încheiasem, ne străduisem să facem butucănosul luminator cât mai bine, cu aspect tăios, fără brizbrizuri de tablă, să dea totuși ochiului țintit dinspre Casa de Cultură o impresie măcar industrială. A ieșit, dimpreună cu hornurile căpătând un opt plus, ele trăgând evaluarea în jos, ambele fixate în creste, unul sus de tot, altul pe laterala unde scara stătea șchioapă. La burlane n-am avut a face mare lucru, afară de cel din aceeași zonă, schimbat cu totul și un aruncător de la intersecția străzii, fixat cu greu de pe acoperiș din cauza poziției ce necesita aplecarea corpului către afară. Nu-și dă seama omul ce mai are de făcut, ce-l mai deranjează, iar burlanul ce coboară din dolie încă nu se alicise cât să strige că la ploaie toată apa se scurge ori în capul trecătorilor, ori pe mașina personală. Uitase. Nici noi negăsind atunci în poziția lui o problemă. Și așa rămâne. Mai dai bună ziua, ți se mai reamintește că trebuie rezolvată și trece timpul…. Până te regăsești în fața caietului cu clienți și lucrări. Acolo sunt și ăi buni, și cei răi, și făcutele, și nefăcutele. La final de an vezi cine nu și-a primit porția și ce nevoi mai ai prin buzunare. Vali și-a primit-o în ultima zi din an cu un ,,Hai că venim să punem cotul ăla!” inopinat. Vorba aia, porcul pe masă și bărbatul dus de-acasă. De ce ne ardea nouă în prag de Revelion. Alogici, ,,neobrăzați”, ne-am dus pe capul omului. Nu s-a supărat, ba încă ne-a și mulțumit că l-am scăpat de necaz ,,Că cine știe când mai aveți și voi timp.”. Mare adevăr grăise. Și era păcat de la Dumnezeu să ratezi o așa zi îmbietoare la muncă, călduroasă, când mai toată lumea e pe acasă. După, putea să vină potopul, cum de multe ori ne-am trezit cu spume de nea la gură de pe o zi pe alta, iar din martie eram deja alocați altora, pentru nimicuri de o oră și ceva abia dacă ne mai puteam face timp…. Un alt an, o altă lucrare. Acoperirea bucătăriei unchiului. De-o zi. Fără multe probleme în afara inerentei îmbinări cu zidul etajului, unde totdeauna nu este facil. Variante fiind două: ori faci un rând de jos din table întregi prinse în falțuri, sus doar ridicând, după de-rulare, o margine la nouăzeci de grade, de obicei cât poate de mult să se afunde fălcile cleștelui lat, ori fixezi bucată cu bucată, cu riscul de a avea probleme în vârful unghiului drept din pricina celor două-trei tăieturi: la bucata de dedesubt și la cea de deasupra. Gata și ceasta. Un… an nemernic. Mi-l luase pe tata și speranța că va mai fi și dincolo de moarte, a sa, ceva…. Pe Cristi îl mai trimisesem la Vali, nevoia urgentă de curățare a ,,rigolei”, desigur întârziată cu săptămânile – ne rugam zilnic să ne mai păsuiască Domnul, să nu potopească clientul -, desigur nu cea ce ține de caldarâm, ci de o ,,inovație” dintre cele alogice ce determină constructorul să țină apa captivă sus pe acoperiș. Crezând că a rezolvat astfel orice viitor litigiu cadastral. Cine a vândut locul nu s-a gândit ce probleme va crea numărul de metri mai mic decât i-ar fi necesar unei proprietăți cu teren de-o scurtă plimbare prin ea și casă. Nu era nici măcar ca pe Centru, unde te alipeai fără probleme de casa vecinului, n-ar fi crezut nimeni că ar fi fost vreodată posibil ca urmașii lui Iteanu, primul posesor al Poliției, să urmeze exemplul. Precaut, deci, tinichigiul ce a acoperit-o prima, a preferat soluția acestui jgheab, pentru a nu depăși linia de demarcație dintre proprietăți. O vie ridicată până în vârful pinului, încă un pom mai în spate, producător și el de ,,putreziciuni” vegetale, sunt premisele colmatării și ruginirii zonei de scurgere.
