Spații culturale nr. 23 (8)
Vladislav HODASEVICI
(1886 – 1939)
S-a născut la Moscova, tatăl său fiind descendent dintr-o familie de nobili polonezi. În 1904, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din oraşul natal, în anul următor transferându-se la Filologie, însă nu termină studiile. Din acea perioadă frecventează cercul literar, în care citeau, susţineau comunicări V. Briusov, A. Belâi, K. Balmont, V. Ivanov. Debutează sub auspiciile simbolismului cu volumul „Juneţe” (1908). Din 1910, se manifestă şi în calitate de critic literar, printre altele salutând, moderat, primele cărţi ale akmeiştilor în devenire A. Ahmatova şi O. Mandelştam. Din 1922, părăseşte Rusia, stabilindu-se la Berlin. Precum mărturiseşte însuşi Hodasevici în memorii, detaşându-se împreună cu Marina Ţvetaeva de simbolism, „n-am mai aderat la nimic altceva, rămânând pe veci singuratici, «sălbatici». Clasificatorii literari şi alcătuitorii de antologii nu ştiu unde să ne lipească şi pe noi”.
Printre cărţile sale de referinţă se numără: „Calea bobului” (1920), „Lira grea” (1922), „Noaptea europeană” (1927), „Necropola” (1939).
IARNĂ
Ca penele de struţ pe-un negru catafalc
Se clatină fumul din coşuri de fabrică.
Din bezne, din crepusculul pre-zorilor, parcă,
Spre alt întuneric trec corbi, ţipând, ca-n atac.
Scârţâie convoiul, respirând aburul geros,
Şi, cu o scăriţă pliantă în spate, lampagiul –
Demon agil – aleargă pe trotuare dement…
O, plictis, câine de pripas, urlând la lună, spăimos!
Tu – vânt al timpului, ce-mi şuieri în urechi, strident!
(1913)
FANTOME
Vă aud şi vă văd – în vagoane de tramvai
În teatre, birouri, pe terase
Şi acasă, la ora când mă las inspiraţiei,
Când perdele grele sunt trase.
V-aţi amestecat în gloată, mişunaţi sub felinare,
Acolo, unde vânzătorul de ziare
Urlă despre noile nenorociri ale Rusiei.
(1918)
MAIMUŢA
Era adevărată vipie. Ardeau pădurile. Timpul
Trecea anevoie. La vila vecină
Cânta cocoşul. Ieşit-am după portiţă.
Acolo, rezemat de gard, pe bancă
Moţăia un sârb rătăcitor, slăbănog, tuciuriu.
O cruce grea de argint atârna
Pe pieptul semigol. Picături de sudoare
Alunecau pe ea. Mai sus, pe gard,
Stătea o maimuţă în fustiţă roşie
Lacom rumegând frunze de liliac.
Trasă îndărăt de un lanţ greu
Lesa din piele îi apăsa gâtlejul. Sârbul,
Auzindu-mi paşii, se trezi,
Ştergându-se de sudoare, rugându-mă să-i dau
Apă. Dar abia de-şi atinse buzele de ea –
Să vadă de-o fi rece, – că şi puse blidul
Pe bancă, după care maimuţa-ndată,
Înmuindu-şi degetele în apă, cu ambele mâini
Înşfăcă, trase spre ea cel blid. Şi bea,
Stând în patru labe, cu coatele
Sprijinită-n lemnul băncii. Bărbia
Mai că i se atingea de scânduri,
Peste creştetu-i pe cale de-a năpârli
I se arca spinarea. Astfel e de presupus,
Cândva stătuse Darius, căzut în genunchi
În faţa unei băltoace din drum, în ziua, când
Fugea din calea puternicei falange a lui Macedon.
Bând toată apa, maimuţa zvârli cât-colo
Blidul de pe bancă, se ridică uşor
Şi – au voi putea să uit cândva aceste clipe? –
Îmi întinse mâna-i neagră, bătucită,
Rece încă de la apă… Eu, la viaţa mea,
Strâns-am mâinile frumoaselor femei, poeţilor,
Capilor de state – însă niciuna dintre ele
Nu avea atâta fineţe-n conturarea-i
Naturală! Nici oricare altă mână
De mâna mea nu se atinse atât de fratern!
Şi martor îmi e unul Domnul, nimeni altcineva
Nu privi în ochii mei atât de înţelept şi-adânc,
Cu-adevărat – până-n afundul sufletului meu.
Acea sărmană fiară-n inimă înviatu-mi-a
Dulci prevestiri din anticele vremuri
Şi-n astă clipă viaţa în plinu-i mi se arătă
Şi mi se părea – corul de aştri şi marine valuri,
De vânt şi sfere ca muzica de orgă
Îmi potopise sufletul, vuind, ca odinioară,
În alte zile, în uitare prăpăstuite.
Şi sârbul plecă, bătând în tamburină.
Pe umărul stâng aşezându-i-se,
Ritmic se legăna maimuţa,
Cum pe elefant vreun maharajah hindus.
Un soare uriaş şi zmeuriu,
Văduvit de raze,
Atârna în fumul opalin. Peste grâne pipernicite
Vălura căldura vipiei tihnite, ca-n surdină.
În acea zi fu anunţat războiul.
(1918-1919)
***
Noaptea, în oraş
Liniştea se compune
Din lătrat de câine şi
Depărtatul scrâşnet al vagoanelor de marfă.
E târziu. Pruncuţa mea doarme
Cu capul pe faţa de masă
Lângă samovarul ce s-a răcit.
Biata fetiţă. Nu are mamă.
E timpul s-o iau în braţe
Şi s-o duc în pătuc,
Însă nu mă mişc din loc,
Nici chiar nu fumez,
Să nu tulbur liniştea –
Şi încă pentru că
Eu sunt versuitor,
Ceea ce, în esenţă, înseamnă
Că nu am nici samovar, nici fiică,
Ci doar o mare nedumerire
Ce se cheamă: „lumea”.
Şi lumea îmi fură tot timpul ce mi-i dat.
(1919)
***
Înalt, tânăr, puternic,
El stătea în biroul meu
În care, dimineaţă de dimineaţă,
Eu însumi şterg praful
Şi, cu voce mare,
Deşi am auz perfect,
Îmi vorbea despre noua cultură
Pe care împreună cu prietenii
O aduce-n locul celei vechi.
Mi-a făcut o impresie foarte bună,
Mai ales că ceru să-i împrumut
Volumul patru de Goethe,
Pentru a afla ce e totuşi cu „Faust”…
În timpul discuţiei noastre,
Mă înţepai cu vârful cuţitaşului de creioane
Şi, petrecându-mi musafirul, în pragul uşii
Sorbii picătura de sânge albastru
Ce-mi apăru pe deget.
(1919)
***
Ţin minte o-năbuşitoare seară de vară în copilărie.
Un vânt în dungă şi cald clătina
Ghirlandele vegetaţiei veştejite. Flăcăruia opaiţului,
Jet fierbinte, rânced miros de slănină
Se înălţau în limbi vălurate. Umbrele drapelelor,
Gigantice, se agitau pe pereţi.
În adâncul curţii asfaltate
Ghiorăia o armonică. Băieţaşii
Se jucau de-a încoronarea. La poartă
Aksinia, bătrână veşnic beată,
Se certa cu bucătăresele. Petika-lăcătuşul
O aţâţa, şi în sfârşit dânsa
Sări ca arsă, îşi aruncă fusta pe şale,
Arătându-le tuturor fundul gol.
Iar între timp undeva departe
Dintr-o dată izbucni-rotocol,
Apoi se potoli prelung: Ura! ura! ura! Va! va-va-va!
Acolo, pe Tverskoi, trecură-n goană ţarul şi ţarina,
Purtaţi de doi cai negri precum corbul.
(1919)
***
Nimic nu e mai minunat şi eliberator,
Decât pe totdeauna să te desparţi de iubită
Şi să ieşi din gară de unul singur. Atunci
Pe nou ţi se înfăţişează palatele veneţiene.
Îngăduie puţin pe trepte, apoi
Urcă-n gondolă. Plutind
Până la Riolito, respiră volnic
Miros de peşte, ulei rânced
Şi legume cam neproaspete
Şi fără regrete aminteşte-ţi că trenul
Deja o fi trecut de Mestre.
Pe urmă intră-n prăvălioara banco lotto*,
Mizează pe şapte, paisprezece, patruzeci,
Fă-ţi promenada pe Merceri, prânzeşte
Cu o sticlă de „Valipolicella”. La nouă,
Schimbă-ţi haina şi arată-te în Piazza
Şi în finalul încântătoarei uverturi
La „Tangheizer”** gândeşte-te: „Acuma, ea
Trecu şi de Pontebba. Ce libertate!”
Pe inimă – şi proaspăt e, şi amar.
________
*Oficiu de loterie.
**Operă de R. Wagner.
***
Merg, adânc inspirând
A mlaştinilor lui Petru* evaporaţie
Şi de la foame – uşor mi-i pe suflet
Şi vesel mi-i de la inspiraţie.
[Merg, cu-alura unui vântişor
Prin grădina desfrunzită.]
Ce minunat e – să te îneci cântând.
(1921)
_______
*Ţarul Petru I decise ca Petersburgul să fie întemeiat pe mlaştinile, asanate, ale Nevei.
***
Era întunericul de peste amurg,
Sub streaşină trosni sec un geam în burg.
După perdea, scurt, lumina s-a aprins.
Iute, umbra de perete s-a desprins.
Ferice de insul ce-n cap o să cadă:
Pe-o clipă, dar altfel lumea i se-arată.
(1925)
Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU
Delmira Agustini
Iubirea este-atotstăpânitoare
dedicaţie târzie poetesei de chip ales,
Delmira Agustini
Iubirea-ţi e atotstăpânitoare
dormind pe sânge, patimi şi eresuri
misterizând la marile-nţelesuri
de chip interior dăltuitoare.
Ea mişcă munţii, luminează-n soare
desţelenind universale şesuri
chemându-te la cosmice culesuri
pe-ntinderi nesfârşit unduitoare.
Iubirea-i axul cerurilor toate
jur împrejuru-i lumi cu lumi s-adună
în mari nuntiri cu muzici peste poate
Idei dansează hăurile tună
stele-n ghirlande leagănă-se roate
sub zodiile care le-ncunună!…
Radu Cârneci
Inefabilul
Mă sting ciudat, cu-ncetul… Nu traiul mă goleşte
Nu Moartea mă ucide şi nici Iubirea mea;
Tăcutul gând e rana strângându-mă ca-n cleşte…
Voi n-aţi simţit durerea bizară ce mă vrea
Ca dorul care-n Viaţă o rădăcină-şi creşte
Devoră în adâncuri dar floarea nu ţi-o vrea!?
Şi aţi avut, vecină, o stea dormind cereşte
Vă-nvăluind în somnu-i, ne-strălucind prin ea?
Martiriu-mi tragic este!… Să porţi ascunzătoare,
Sămânţa, ca un dinte, şi lung sfâşietoare
Înfiptă-n mine stearpă, plâns fără de hotar!…
Miracol, în durere, poveste fără har
Nu pot a-i smulge floarea! Ah, mai sublim n-ar fi
Nici capul Domnului la piept să-l ţii…
Intrusul
Iubitul meu, când noaptea cânta în suspine
În încuietoarea-mi cheia-ţi de aur intra
Şi-n uşa deschisă, fără lumine,
Statura-ţi, ca o pată rece era.
Privirile-ţi mă căutau diamantine
Iar gura-ţi fierbinte cupa dulce-mi seca,
Miresme peste perna-mi pletele-ţi fine,
Îndrăzneala ta m-a vrăjit, nebunia-ţi mă fermeca…
Ah, da, astăzi râd şi cânt cu tine-mpreună,
La picioarele tale, ca un câine rămân
Şi-n umbra mea parfume noi se-adună
Şi mă-nfior când mâna-ţi mi-atinge-ncuietoarea
Şi binecuvânt noaptea ce-o luminezi, stăpân –
O, timpuria-ţi gură! mi-a re-nflorit cărarea!…
Gura ta
Divină, o lucrare zideam pe-nalta stâncă
Orgoliu! Când deodată, sosind din altă viaţă
O fragedă petală în plină dimineaţă
M-a sărutat noptatic. Dar, ca nebunii, încă
Divina mea zidire o înălţam pe stâncă.
Sfânt clopot glasu-ţi care topeşte împreună
Vibraţia de sânge – celestiala strună
Laţ auriu, cinstire pe rana gurii tale;
Cuib minunat, beţie, din două mari petale
Cea roză glorioasă adânc ce ne adună.
Lucrare în durere, lascivă libertate
Ce spiritu-mi urzeşte în pânza unui vis
Rămâi în superbia nălţimii peste toate,
Eu, nesfârşit, alunec în sângerând abis!…
Amor
Eu l-am visat năvalnic, impetuos, ardent;
Vorbea-n nedesluşire şi-n glasu-i un torent,
O mare revărsată în umeda-i demenţă,
Eternă viitură, nebună existenţă.
Şi trist apoi în visu-mi, imens ca un amurg
Ce-şi pleacă-n faţa nopţii enormul cap de foc;
A râs atunci: pe gura-i o dulce rugă-n joc
Cristalele sonore fântânii când se scurg.
Visez că azi vibrează suav surâzător
Şi negurile-mbracă, şi curcubee-zbor
Şi veşted ca un idol, ce Domnul îl apasă;
Asupra vieţii nalţă întregul său sărut
Fierbinte parfumându-i piciorul drag durut
De foc, o floare, aspră, căzând ca frunza arsă…
Lebăda
Irisul albastru
Este oglinda sensibilă
A unui lac pur, foarte clar.
Atât de senin încât uneori cred
Că pe faţa sa cristalină
Gândul meu se imprimă.
Podoaba aerului, floarea apei,
Sufletul lacului, bărbatul-lebădă
Cu două pupile omeneşti,
Curtenitor şi grav precum un prinţ;
Aripi de crin, vâsle de roză…
Cioc de foc, gâtul trist
Şi mândru, şi alb
Şi suav ca doamna lebădă…
Pasărea nevinovată şi gravă
Are un farmec malefic:
Garoafa travestită în crin,
Devine flacără şi miracol!…
Ca două braţe calde;
Aripile-ţi albe mă tulbură
Nici o gură n-a ars
Doar ciocul său în mâinile mele;
Nici o frunte n-a căzut
Atât de galeş în poala mea;
De nici o carne atât de vie
N-am suferit şi nu m-am bucurat:
Şerpuiesc în venele mele băuturi
Fermecate de două ori omeneşti!
În rubinul desfrâului
Este încoronat capul său;
Şi după sine trage dorinţa
În coada anteriului trandafiriu…
Cu mâinile mele îi dau apă,
Iar el pare că bea foc;
Şi eu par că îi ofer
Cupa întreagă a trupului meu…
Trăieşte atât de intens în visele mele,
Şi atât de mult se-afundă în carnea mea,
Încât adesea mă întreb dacă pasărea
Cu două aripi iuţi,
Cu ochii săi ciudat de omeneşti
Şi ciocul roşu arzător, este
Un simplu bărbat-pasăre pe lacul meu,
Sau chiar iubitul din viaţa mea…
La marginea lacului limpede
În linişte îi pun întrebări,
Iar liniştea este o roză
Pe pliscul său de foc…
Prin carnea sa îmi vorbeşte
Şi eu prin carnea mea îl înţeleg.
Uneori sunt toată numai suflet,
Iar alteori toată numai trup!
Îşi pune ciocu-n poala mea
Şi stă aşa ca dus…
Iar pe faţa cristalină a apei,
În oglinda sensibilă
A lacului care uneori
Reflectă gândurile mele,
El de roşu se sperie
Iar mie de alb îmi e teamă!
Altă stirpe
Eros, aş vrea să-ţi ghidez paşii, o, Tată orb,
Cer mâinilor tale, atotputernice apoteoze,
Înaltul tot să şi-l reverse-n foc, să-l sorb
Corpului meu, căzutul între roze!
Electrică-i corola pe care mi-o deschid
– Nectarii şi parfume-n grădina de Incubi
Vreau vulturii să smulgă, din carnea-n care tac,
Imensul stol, trandafirii hulubi!
Dă lujeru-mi febril celor doi şerpi ai tăi,
Absint şi miere varsă-mi, dulceaţă şi văpăi
Din venele şi gura lor de lavă:
O brazdă sunt: întinsă, adâncă şi fierbinte
Şi pot hrăni sămânţa bogată şi cuminte
Spre-o altă stirpe mândră, necugetată, bravă!
Aşezare lirică: Radu Cârneci
Traducere: Ileana Scipione, Valeriu Pop
