Propoziții pretențioase – Alogame
A treia și ultima.
Cumpărase și partea ,,neamurilor” domnul Talmanski, iar pentru a se putea muta în sfârșit în casă cu baie și wc – cel din curte rămas ca rezervă -, se impunea rezolvarea infiltrării ploii înăuntru. O nouă belea. Legătură cu casa vecinilor printr-o dolie lungă și plană. Un luminator. O rupere de nivel de câteva zeci de centimetri tocmai unde începea toaleta. Găsirea unei soluții. Chinuită, văicărită și mult disputată. Reușită totuși. Nu ni s-a plâns niciodată clientul. Treaba sus a rămas însă neîncheiată, motivele întemeiate de a nu lăsa mai rău în urmă. O altoire de ciocan mai puternică, precum și una ,,alinată” tablei vechi de pe partea de dincolo de creastă s-ar fi soldat cu nenumărate găuri. Am lăsat capetele mai mari, le-am îndoit peste tabla veche și din loc în loc am prins-o la holțșuruburi. Cine va veni după noi, să aibă din ce tăia și îmbina. Dacă va mai încerca altcineva să continue după decesul domnului profesor. Să nu se întâmple ca la vecini, să vândă, să încerce cumpărătorul marea cu sarea, să demoleze și să nu mai reușească să pună nimic în loc. Și-i parcă păcat ca pe o stradă cu nume de floare trecătorii să-și lovească privirea de buruieni mai înalte ca ei.
Vizavi o casă din același aluat, cu doi proprietar, unchi și nepot, cu unchiul decis de soartă să meargă la cele veșnice anul trecut. Tot profesor, ba încă traducător de pe urma căruia au rămas 2 volume consistente cu selecții din scriitori francezi și din lumea întreagă. Sorbonist, dacă am înțeles bine, domnul Enache senior se înscrie în lista râmnicenilor cu ștaif. Și noi pe lista dânsului de meseriași. Alodiul are cele două părți alocate simplu: nepotul, mai tânăr, la etaj; unchiul și mătușa la parter. Primul a fost servit nepotul, Vali, comandir de pompieri și fin de Dan M. Tot acoperișul părții etajate. Tablă în ,,metru antic” tinichigeresc. Luat pe părți încât să ne fie ușor să urcăm și să ne mișcăm la o așa înălțime. La final să coborâm exact unde i-a fost mai bine de amarare scării. Amețesc numai dacă mă gândesc unde am suit, mai ales că anul trecut în toamnă ne-am cățărat iar la cucuiata. Sus ca sus, teribila frică de alunecare, oameni și scule, numeroase colțuri ciumpăvite spre fiecare capăt de rând, de nu știi niciodată unde să le așezi, mai jos, mai sus, să nu te trezești cu jugulara tăiată la vreo pală de vânt mai puternic, dacă le porționezi pentru copci, unde să arunci resturile…. Cine a zis că meseriile, oricare, se fac cum ai bate din palme? Doar ăștia mai noi din generațiile douămiiste să creadă. I-aș sui numai de vreo două ori pe scara așa cum o pusesem. Deloc confortabilă, prinsă de cârlige sus, jos cu un picior sprijinit direct pe locuința-bucătărie a profesorului, cu panta mai mare decât a acoperișului nepotului, și cu altul mai mult în aer decât pe pisica-scară depusă în jgheab. Greu de jos până la trei metri și jumătate, baza primului acoperiș, greu și pe pisică, greu pe scara flambantă, un pic mai ușor de escaladat pe pantele nivelului ultim. Dificil să smulgi tabla veche, să nu sară cuie cuiva în cap pe trotuar sau pe mașinile circulante pe stradă, dificil de împachetat sau desfăcut bucată cu/de bucată, cu foarte mare grijă de coborât la poale și apoi jos. Altfel ,,alteram” și ce mai era bun și nu necesitau înlocuire: jgheaburile. Prin urmare, din start tata alocase timp mai mult pentru operațiunile de demolare și reparații la scândură – nu se vede ce-i pe dedesubt, indiferent câtă lumină și cât spațiu ai pentru evaluarea din pod -, înaintându-i ,,finului” Vali un preț, dar ca de vecini. L-am acceptat ca atare, fiind un compromis ce aducea totuși venituri frumoase pentru patru zile de muncă de vară-toamnă, când ziua este încă generoasă și nu-și varsă tenebrele noaptea prea devreme.
