Spații culturale nr. 23 (5)

Emil Lungeanu

LECŢIA MĂREŢIEI LUCRURILOR MICI

Nici că se putea găsi vreme mai nimerită decât canicula acestor zile pentru lansarea unui volum cu titlul Sub steaua câinelui (Edit. Tracus Arte, 2012)! Căci, dacă latinii au ajuns să-i zică zăpuşelii canicula, pricina a fost tocmai populara „Căţeluşă” de pe cerul estival (Canis Majoris după numele ei oficial din acte), constelaţie al cărei răsărit în zori anunţa sezonul incendiilor de păduri. Chiar şi-n Albion i se mai spune astăzi „lunii lui Cuptor” dog days, o apoziţie căreia mi-e greu să nu-i suspectez aceeaşi origine astronomică, dat fiind că Sirius – principala stea a Câinelui şi totodată cea mai strălucitoare de pe cer, şi-a câştigat respectul întregii antichităţi mediteraneene. Egiptenii începeau noul an odată cu răsăritul ei heliacal la Memphis, coincident cu debutul inundaţiilor Nilului, însuşi marele vizir fiind însărcinat cu observarea importantului eveniment.
Altminteri, în ciuda sugestiilor tematice lăsate de genericul de pe copertă, cartea de faţă are prea puţine pagini arse de soare ca s-o poţi aşeza pe raft alături cu lirica estivă a unui Don José Selgas ori a insolatului Espronceda. Dar calendarul creaţiei lirice a Victoriei Milescu ? Nu cumva tot nişte temperaturi record marchează şi naşterea „sub stella canicula” a acestui nou volum ? Ei bine, fie şi de-ar fi fost singur, poemul ce-şi împrumută titlul întregii cărţi ar putea verifica îndeajuns răspunsul: „Tot bântuind din cameră-n cameră / pe scările spiralate / ce duc spre tavane inundate de corpuri cereşti / traversând holuri, săli, coridoare / cu umbre topindu-se în pereţi / încurcându-te în draperii, sonerii, panoplii / agăţându-te de balustradele / cu geamătul lor omenesc / brusc te trezeşti / faţă-n faţă cu însuşi Dumnezeu / el îşi coboară privirea atent / te încurajează cu ochi scăpărători / cere-i orice, acum e momentul / strângi la piept respirând sacadat / magna charta vieţii tale / doar un cuvânt şi / acea faimoasă editură / pe care o cauţi besmetic prin clădirea sordidă / te-ar face peste noapte celebru / dar Dumnezeu e grăbit / până să te dezmeticeşti a şi zburat pe scări / printre stâlpii hiperboreici / priveşti buimac / în urma norului de pulbere fină / în aerul şampanizat cu mii de steluţe / ce se aprind şi se sparg / împroşcându-te: Ce şansă ! Ce şansă !…” (Sub steaua câinelui) Dacă „acea faimoasă editură” mult visată ar fi Marabout, iar aspirantul ar fi boemianul Jan Weiss, atunci „clădirea sordidă” nu ar fi alta decât însuşi coşmarescul Mullerdom din Casa cu o mie de etaje, căci într-adevăr numai traducerea bizarului roman în franceză (1967) şi-a făcut „peste noapte celebru” autorul. Dar, cum nu spaţialitatea e provocarea acestei viziuni de factură cinematografică, ci singularitatea evenimenţială, ecuaţia nu-şi va găsi soluţie decât atribuind alte valori necunoscutelor. Tema ratării ocaziei providenţiale, a singurei ieşiri din spirala propriului destin, îşi are prototipul bunăoară la Buzzati în Bárnabo delle montagne şi capodopera Il deserto dei Tartari, sau în Făgăduiala lui Dürrenmatt, cu singura deosebire că aici, în versiunea poetei, marea şansă e vânată nu cu puşca, ci condeiul.
Tot de unică folosinţă este şi spaţiul propriei existenţe, un singular şi inalienabil topos „la purtător” precum cochilia melcului. El devine transmisibil doar odată cu titularul însuşi, ca în Casa vândută („ce-ar zice mama că îmi vând casa / în care ea a copilărit / de mână cu mine”) sau în Casa cea nouă, unde scheletul construcţiei aflate în şantier înălţate „în calea păsărilor” devine de-a dreptul antropoid prin echivalenţele anatomice: „se ridică pe picioare tari, de beton /sprijinindu-se în planşeele cu scoabe de fier / orbitele negre înfiorându-i pe cei din stradă / indică ferestrele, uşile / prin ele bezna intră şi iese nestingherită / scările se rotesc în jurul unui axal lumii /…/ intestine de cauciuc /…/ când se înnoptează, rămâne singură / în faţa lunii, a stelelor ghimpate”. Altundeva, revelaţia lipsei de exterior o reeditează pe a unui Garcin din Cu uşile închise : „Despătureşti coala albă a zilei / începi să scrii primii paşi / apoi duşul, cafeaua / arunci o privire pe geam / ceva s-a-ntâmplat / se vede cu ochiul liber ! / noua eră a venit şi a plecat /…/ te îmbraci să ieşi, dar pe unde [subl. ns.] / nici vecinii care-ţi băteau în pereţi / nu mai bat /…/ e prima zi, sunt fericit !…” (Camuflaj) Cea luată de la zero este însăşi propria Fiinţă, şi nu degeaba multe din punerile în scenă ale Victoriei Milescu au aspect de matineu, dimineţile servind de metaforă a renovării – una deopotrivă a vieţii şi a morţii. Le Figaro Litteraire publica o spovedanie-bilanţ a lui Eugen Ionescu a doua zi după moartea dramaturgului, încheiată cu concluzii de Glossă eminesciană : „Înainte vreme, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o.” Şi este tocmai aritmetica pe care o exersează şi poeta la inaugurarea zilei : „Câtă voinţă îţi trebuie / să te ridici din pat / să ajungi la baie, să răsuceşti robinetele [Chiar aşa, odată Şerban Cionoff, aflând ce leafă iau ca bugetar, mi-a replicat că pentru atâta mărunţiş el „nu se dă jos nici din pat”.] /…/ câtă voinţă îţi trebuie / să-ţi pui cămaşa, vesta, să-ţi strângi cravata /…/ să ajungi la poştă / pentru a semna de primirea propriei existenţe…” (În zgura de afară). Jubilaţiei îi ia astfel locul, dimpotrivă, povara repetiţiei cotidiene, întâmpinate cu ostilitate. Prilejuit de o consultaţie, portretul medicului pare mai degrabă al unui mort în ciuda renaşterii zilei şi naturii, el „scrie ceva, ştampilează / vântul de primăvară smulge din cornier / perdeaua fluturând ca un steag alb / nici un zâmbet pe chipul / celui ţinut strâns în braţe ieri-noapte / nici o sclipire în ochii celui / iubit cu fervoare / o noapte întreagă de-o canceroasă” (Doctorul). De altfel pe toţi amorezii venirea dimineţii îi găseşte devitalizaţi şi potrivnici : „cei ce s-au iubit noaptea întreagă urăsc dimineaţa / aruncă în ea cu ceşti şi pahare / cu bulgării unei zăpezi selenare” (Aplaudând existenţa). Vânzătorul de ziare, şi el, „deschide chioşcul în zori”, dar singur „vântul răsfoieşte presa”, de parcă restul lumii ar fi dispărut laolaltă cu stelele nopţii (Vânzătorul de ziare).
Constanta fundamentală a acestui remarcabil volum rămâne însă diminuţia, în perfect acord cu autoarea însăşi. Minionă dar inimoasă, Victoria Milescu face figură de jocheu călare pe un Pegas uriaş pe care poţi paria cu încredere. Ar fi greu să nu o recunoşti în „femeia mică” din Cioburi de stea, pe care „vântul o ridică pe umărul bărbatului”, ori din Litera neagră unde „femeia mică / deretică prin casa cât o mărgică”, nemaivorbind de autoportretul din Ceva lipseşte, ceva este în plus : „Sunt mică / dar făcută din plămada celor puternici / abia îndrăznesc să fiu / să nu mă lovesc de soare, de nori /…/ sunt mică / sânge puţin, carne puţină / dar cât univers…” (compară cu anghinarea lui Quevedo cea cu „fuste multe, carne puţină”). Şi nu are dreptate? Holonul originar din care s-a umflat până azi clăbucul întregului univers fusese, înainte de Big Bang, la fel de mic comparativ cu un proton pe cât este protonul faţă de universul actual. Totuşi, bravada poetei nu este de fapt decât o particularizare a redimensionării condiţiei umane înseşi : „când eşti mic / nu te ia liftul / nici până la primul etaj / al celui mai pricăjit înger / drumul vieţii pare mai lung /străbătut cu paşi mici / iar când soseşti la înaltele, promisele porţi / şlefuite de atâtea braţe grandioase / nu ajungi la sonerie / strigi, dar glasul e acoperit de tunetele divine” (Când eşti mic). Ba chiar, în ultimă instanţă, problematica poartă asupra paradoxalei grandori a oricărei fiinţe diminutive, dovadă şi fabule precum Musca sau Învăţături (unde sfaturile sunt date de „pomul cel mare / către pomul cel mic”), demersul fiind acela al unui moralist calificat, plin de ironie şi umor. Lecţia ţinută învingătorului din Gloria oraşului cucerit, bunăoară, este din aceeaşi serie cu epitaful lui Alexandru Macedon alcătuit de Demostene („Acum, iată-ncăpând într-o ulcică / cel pentru care lumea era mică.”) : „Trebuie să mai şi ratezi din când în când / să te împiedici /…/ să te umpli de noroi, de spurcăciune / să-i laşi şi pe unii şi pe alţii să râdă de tine / să te tăvălească prin fulgi purtându-te-n chiot / pe străzile violete ale oraşului / altfel nu te vor crede niciodată că ai învins / în războiul de o mie de ani”. Nu mai puţin plină de tâlc este şi nostimada magnificenţei Piticului din intersecţie : „Piticul fluieră fericit în intersecţii / e acolo de veacuri / creează evenimente, conştiincios / cu aceste mâini mici / cu aceste picioare mici / încălţate în bascheţi prea mari / cu aceste degete mititele / deşurubez stelele şi planetele şi / da, pot să învârt pe degete tot oraşul !” Ceea ce ne spune autoarea acestui volum, aşadar, e că lucrurile mari se fac din lucruri mici – iar asta nu doar repertorial vorbind, ci chiar şi prin minimalismul scriiturii. Desigur, după memorabila haikudiadă experimentată în urmă cu aproape un deceniu (Ecoul clipei, 2003), economia mijloacelor de expresie şi lipsa de zorzoane nu mai reprezintă azi o noutate în sine pentru stilul Victoriei Milescu. De astă dată însă, în plus, diminuţia expresiei îmbracă ideal discursul propriu-zis, caz de adecvare cu totul remarcabil în artele poetice româneşti contemporane. Rareori se-ntâmplă să mai găseşti, ici-colo, şi stridenţe, precum anomalia acelor Câteva triliarde (nu ştiu să joc biliard, dar „triliard” ştiu sigur că nu există), însă dacă poetei nu-i vin tocmai bine „numerele mari”, cum ar spune Sir Arthur Eddington, în domeniul celor mici, în schimb, este expertă.
O nouă victorie semnată Milescu, apariţia volumului Sub steaua câinelui merită într-atât de evident să fie salutată, încât „acea faimoasă editură” mult râvnită din poemul introductiv, care „te-ar face peste noapte celebru”, nu mai este pentru cititor niciun mister.

Diana VRABIE

PARABOLA ÎNTRE FABULĂ, ALEGORIE ȘI MIT

Cunoscută încă din antichitatea orientală, în intervalul şi în aria culturală în care s-a constituit, parabola are o istorie extrem de îndelungată şi de sinuoasă. Răspîndită pe larg, începînd din antichitatea timpurie, modalitatea parabolei s-a concretizat printr-o diversitate de creaţii sapienţiale, ajunse pînă în zilele noastre fie sub forma autonomă de „povestire cu tîlc” ori de culegere de aforisme atribuite înţelepţilor şi profeţilor timpurilor revolute.
Reflecţia teoretică asupra parabolei are şi ea o istorie destul de veche şi cel puţin la fel de sinuoasă ca şi a modalităţii în sine. Referinţele gîndirii antice la mit cuprind numeroase aspecte recuperabile pentru definirea modernă a conceptului de parabolă, chiar şi atunci cînd nu sînt favorabile acesteia.
Monopolizată de la începuturile creştinismului şi pînă aproape de zilele noastre de gîndirea religioasă, preocupată mai mult de conservarea autorităţii sacrale în faţa expansiuni gîndirii renascentiste, apoi a mentalităţilor şi ideologiilor laice şi profane, parabola s-a bucurat, în primul rînd, de exegeza teologală, dogmatică şi doctrinală, suscitînd rar şi limitat considerarea ei literară.
Reflecţiile teoretice pertinente asupra parabolei au început să apară în mod deosebit după ce s-a constituit un corp suficient de cuprinzător şi de diversificat de creaţii literare de indubitabilă valoare, care se disting printr-o accentuată reflecţie asupra condiţiei umane, datorată în mare parte structurilor şi trăsăturilor parabolice, prezente în grade diferite, de la coexistenţa cu alte modalităţi literare pînă la ilustrări exemplare ale parabolismului.
Cu toate acestea definirea conceptului de parabolă literară constituie o problemă de reală complexitate. Faptul este explicabil prin tradiţia îndelungată şi extrem de îndepărtată a acestei modalităţi, ale cărei începuturi coboară în istorie pînă în momentul greu comprehensibil al constituirii limbajului şi se deplasează într-o arie culturală îndepărtată şi puţin cunoscută la noi.
„Istoria acestei modalităţi înregistrează alternanţa unor perioade destul de îndelungate de ignorare a creaţiei de acest tip şi, mai ales, a reflecţiei teoretice asupra ei, cu momente rare de emergenţă a acesteia şi, de cele mai multe ori, inconsistente, tributare unor abordări unilaterale, preponderent religioase, şi unor neajunsuri epistemologice, doar între anumite limite, inerente” , observă, pe bună dreptate Al.Zotta.
Parabola (din fr. parabole, lat. parabola “comparaţie”,) este o naraţiune cu scop didactic cu învăţăminte desprinse din întîmplări din viaţa de zi cu zi a oamenilor, dezvăluind un adevăr general, prin analogie cu o situaţie concretă.
„Povestire încifrînd în planul ei figurat o învăţătură morală sau religioasă”, parabola apare utilizată frecvent „ca mod de iniţiere a vulgului în adevăruri ezoterice, atît în religia budistă, cît, şi mai apoi, în cea ebraică şi, mai ales, în cea creştină (învăţăturile cuprinse în Evanghelii îmbracă de cele mai multe ori forma parabolei)”.
O anumită îndoială în privinţa stabilirii esenţei parabolei ca pildă biblică a fost exprimată de Northrop Fye, în pofida contribuţiilor sale la dezvoltarea criticii arhetipale şi la interpretarea literară a Bibliei: „pare să fie ceva cu ea, care tulbură instinctul autorilor de antologii – lucru natural, dacă acceptăm utilitatea ei de cheie a succesului în viaţă”. Reţinerea expertului în analiza discursului biblic vine din funcţia parabolei; or tocmai funcţia este aspectul definitoriu al acestei modalităţi literare.
Hegel, în Prelegeri de estetică, consideră parabola un tip de comparaţie care porneşte de la trăsăturile exterioare ale evenimentelor şi ale fenomenelor, asemănîndu-se din acest punct de vedere cu fabula: “cuprinzînd evenimente din cercul vieţii cotidiene, cărora le atribuie o semnificaţie mai generală şi superioară, parabola urmăreşte să facă inteligibilă această semnificaţie cu ajutorul unor întîmplări care, considerate pentru sine, sînt de toate zilele”.
Spre deosebire de fabulă, „parabola nu corespunde cu situaţia reală în toate amănuntele povestirii, ci numai într-un punct esenţial pentru comparaţie”. Astfel, parabola reprezintă o povestire autonomă.
Totodată, parabola în mod frecvent este asociată cu alegoria. Într-adevăr, cele două forme literare şi alegoria sînt greu de disociat. „Ambele sînt structuri discursive cu semni¬ficaţie transcendentă şi, adesea, cu deosebire în formele lor narative ample, se confundă sau se suprapun în largă măsură. La rigoare s-ar putea spune că alegoria „pură” se realizează prin personificarea unor abstracţi¬uni (idei, concepte morale, facultăţi psihice etc.) pe care le transpune în personaje ale unei trame narative relativ transparente în privinţa celor două planuri de înţeles”. Aşa s-a procedat, de exemplu, în evul mediu cînd au fost personificate ca personaje ale unor naraţiuni sau piese de teatru virtuţile, viciile, sufletul şi duşmanii lui (diavolul, lumea, trupul), facultăţile sufleteşti (raţiunea, intelectul, memoria, voinţa), războiul, moartea etc.
„Prin emergenţa ei mitică şi polisemia ei simbolică, parabola este compatibilă cu alegoria în măsura în care semnificaţia alegorică reprezintă o nouă viziune”. Alegorizarea a condus chiar la devalorizarea exemplului, la constrîngerea lui spre a ilustra concepte şi idei străine de propria lui natură.
Parabola „pură” ar fi reprezentarea unei situaţii socio-umane ca analogon al unei alte stări socio-umane, situată eventual la un nivel de semnificaţie mai general şi mai abstract sau în altă lume istorică. De exemplu, configurarea, printr-un roman sau o piesă de teatru, a unei situaţii istorice din trecut ca analogon al unei situaţii prezente. Destul de des, însă, parabolele sînt destinate şi ele să ilustreze sau să combată doctrine, mentalităţi, idei sau complexe de idei abstracte constituite în îndelungata experienţă istorică umană (de exemplu, Naivul de Voltaire, Rinocerii de Ionescu sau Ciuma de Camus).
Relaţia mit-parabolă e premisa “înţelegerii formei literare a parabolei văzute ca istorie mitică, încărcată de înţelepciune, povestire fabuloasă sau apropiată de sensurile gener-umane ale existenţei”. Ne aflăm în imediata vecinătate a analizei întreprinse de Mircea Eliade în Aspecte ale mitului, analiză argumentativă în devenire istorică a mitului din Istoria credinţelor şi ideilor religioase: “mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, scrie Mircea Eliade – timpul fabulos al începuturilor. Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de o realitate totală, Cosmosul, sau numai de un fragment”. Exemplaritatea mitului, aşadar, se identifică în fond cu exemplaritatea etică a parabolei şi de aici natura povestirii, semnificaţia şi termenii consubstanţiali ai parabolei şi mitului.
Cu originea în mit, parabola a urmat dinamica specifică miturilor, reflectînd alternanţa momentelor lor de intrare în manifestare cu cele de trecere în latenţă. “Resurecţia parabolei coincide cu momentele critice din existenţa fiinţei şi, mai cu seamă, a societăţilor, cu confruntările de mentalităţi şi comportamente întemeiate prin viziuni distincte, deseori contradictorii. Apelul la parabolă se înregistrează cu preponderenţă în momentele de schimbare a societăţilor, de reaşezare a sistemelor lor de valori”.
La nivel tematic delimitarea de basm şi de utopie este evidentă, parabola avînd comună cu basmul funcţia iniţiatică, iar cu utopia preocuparea expresă pentru dimensiunea socială a existenţei.
La nivel poetic pare potrivită delimitarea de specii literare care apelează la elemente emblematice şi enigmatice ca fabula şi apologul, care fac şi ele uz de simbol şi alegorie, dar într-un mod diferit de utilizare a disponibilităţilor acestora.
La nivel hermeneutic, specifică parabolei apare depăşirea simplei reflexivităţi, la care orice text literar invită în măsură graduală, şi insistenţa pe cooperarea cititorului ipotetic cu autorul, invitarea acestuia la “lucrul textului” , la “desăvîrşirea codificării, la efectuarea transferului metaforic pus în evidenţă de proximitatea imaginilor, discursurilor şi textelor”.
Deşi s-au constituit unele repere teoretice de descriere şi de definire a parabolei, aceasta continuă să fie considerată încă o specie didactică, cu un deficit artistic inerent, “un exerciţiu care apelează la efectul persuasiv al exemplului, într-o înţelegere care o plasează marginal în aria literaturii artistice, reducînd-o la finalităţi utilitariste”.
Recunoscută ca literatură sapienţială, parabola a fost multă vreme redusă doar la nucleul ei, la condiţia de aforism, de proverb, însoţită eventual de o mică povestire care să ilustreze, printr-o minimală tramă epică, finalitatea pragmatică a acesteia. Rareori s-a ajuns la consideraţii privind semnificaţiile exemplului în contexte diferite, verbale şi non verbale, considerîndu-se că exemplul vorbeşte de la sine, impune în suficientă măsură o autoritate acceptată fără discernămîntul critic necesar.
Dificultăţile în definire provin din accepţiile diferite acordate conceptelor operaţionale, fapt constatat şi de cercetătorii de prestigiu: “oricum ar sta lucrurile, imagine, semn, alegorie, simbol, parabolă, mit, icoană, idol etc. sînt folosite fără distincţie, una în locul alteia, de către majoritatea autorilor”. Multe asemenea aspecte ale exegezei parabolei rămînînd de dezvăluit pentru a elibera hermeneutica parabolei de practici inadecvate, de blocaje semantice şi simbolice, de convertiri şi devieri ideologice şi sociologice.

Monica IONESCU

Sufixul –iadă în limbajul politic românesc actual

Sufixul –iadă este un sufix neologic, productiv, cu o provenienţă incertă, probabil franţuzească, sufix care este atestat în creaţii româneşti vechi (cruciadă, balcaniadă, universiadă, daciadă). Are rolul de a denota competiţia desfăşurată secvenţial şi epopeic, la nivel de spectacol, cu ecou răsunător, cu o anumită arie geografică de acoperire. Sensul denotativ a fost apoi completat de cel conotativ. Pentru început, a fost folosit în domeniul sportiv, dar s-a extins cu rapiditate în toate domeniile, cu precădere în cel politic. Sufixul pune accent pe extinderea procesului respectiv, ameninţând să devină o plagă a societăţii. Am analizat 64 derivate în acest sens. Dintre toate derivatele, acestea sunt mai productive după revoluţie, având în vedere numărul redus al formaţiunilor existente înainte de revoluţie: olimpiadă, daciadă, cruciadă, balcaniadă. Creaţiile politice ale presei româneşti postdecembriste pot fi numite „efemeride lexicale” (happax legomemnon), ( Stoichiţoiu-Ichim, 2005), atunci când temele lor sunt nume proprii politice destul de active la un moment dat, dar care nu au rămas în conştiinţa tuturor, pentru că nu se mai cunoaşte motivul de la care s-a pornit:
Remeşiada – campania lui Decebal Traian Remeş, pe vremea când era ministrul Finanţelor, de a introduce o nouă taxă, care de atunci îi şi poartă numele.
funariadă: în sintagma funariadă locativă – acţiunea întreprinsă de primarul Clujului, Gheorghe Funar, care a pus în practică mai multe idei, inclusiv celebra vopsire a băncilor din parcuri în culorile drapelului românesc, pentru a-şi arăta naţionalismul faţă de ungurii cu care trebuie să convieţuiască. Exemplu: funariadă: ”nu seamănă cu vadimizarea presei românesti!” www.ziare.com
moguliadă: „campania de demascare a oamenilor de afaceri foarte bogaţi şi oneroşi care conduc discreţionar mediul politic: „Moguliada – Faza pe Guvern”, Evenimentul zilei, 26.11.2009
vangheliadă: 6.000 de profesori au luat parte la ”Vangheliadă”!. www.ziare.com. (Aici are sensul de petrecere organizată de Vanghelie).
Se observă o schimbare a sensului iniţial al sufixului, de la competiţie fair-play la campanie sau manifestaţie nu tocmai legală sau nu tocmai în regulă. Această schimbare a sensului este de la superlativ spre peiorativ, deci o schimbare radicală, cu 180 de grade. Astfel sufixele în -iadă au conotaţii ironice şi peiorative. Cele mai multe nici nu apar în dicţionare:
Ciolaniadă: accederea politicului la putere cu orice preţ şi prin orice mijloace. Putem spune că alaltăieri s-a dat startul la Ciolaniada primăvară-vară, etapa pe judeţe şi că s-a făcut o politică de stat din lichelism şi clientelism. (www.saptamanagiurgiuveana.ro).
Telefoniadă: intoxicarea telefonică a electoratului pentru a vota un anumit candidat, în special al PDSR-ului, deoarece a fost iniţiată de către aceştia în anii `90, când au preluat puterea: „Nu vi se pare ciudat că, cu toată telefoniada asta, autorităţile nu sunt în stare să facă un flagrant?” (www.antena3.ro).
Procedeul s-a extins şi în ceea ce priveşte termenii preluaţi din politica externă:
Clintoniadă: „termen referitor la campania pentru susţinerea preşedintelui Americii, Bill Clinton în scandalul Sexgate”.
Stoichiţoiu-Ichim precizează că prin aceşti termeni se desemnează: „ o campanie politică rău – intenţionată, în contradicţie cu morala”, ce apare în foarte multe creaţii. (Stoichiţoiu 2001)
Ciolaniadă:„Liberalii se aliniază la startul ciolaniadei“. (Ziarul National, 15.12.2009 www.newz.ro).
Dosariadă: “O anonimă încearcă să-l arunce în dosariadă pe istoricul Mihnea Berindei”. (www.cotidianul.ro).
Fedeseniadă: ”Deşi sunt reclamant în dosarul „feseniada 1990” (pe situl: Miron Cosma, dosarele Voinea şi Contrarevoluţia FSN. www.piatauniversitatii.com).
Politichiadă: „ vivat politichiada de dâmboviţa” (.www.my-press.ro)
Telefoniadă: „Problema intervenţiei Primului-Ministru e, desigur, mai largă decât telefoniada pe circuitul Patriciu” (revista-presei.infonews.ro).
Mai nou semnalat este autocariada, apărut în campania electorală din 2009, după demiterea ministrului de interne, Dan Nica, care a semnalat pre-fraudarea alegerilor prin organizarea autocarelor de votare: “marea autocariadă electorală a fost la nivel naţional “.(Radu Tudor, Ştirea zilei, Antena 3, 20.12.2009).
La următoarea adresă de e-mail o/ziarul…/misterele–tranzitiei-7-iade-vechi-si-noi- se găsesc prezentate explicit şapte dintre aceste derivate şi sunt propuse mult mai multe care vor apărea şi într-un dicţionar:
Baroniadă: „este lupta iniţiată de conducerea centrală a partidelor politice, împotriva baronilor locali, biruitori, până acum, în lupta cu centrul” (24 Iul 2009). „Baroniada din regnul faunei politice este aproape cunoscută şi analizată cu spirit critic de specialişti” (www.polemika.ro)
Borduriadă: este campania de schimbare, adeseori inutilă, a bordurilor în municipiul Bucureşti, iniţial, şi apoi în toate oraşele ţării. Exemplu: „30 Mar 2011. Tribunalul confirmă „borduriada lui Videanu“ (http://www.gandul.info,www.infoziare.ro).
Borduriada îi este atribuită lui Adriean Videanu încă de pe când era primar al capitalei şi pentru simplu motiv că este acţionarul principal al unei fabrici de marmură şi borduri.
Căpşuniadă: este chinul românilor pe meleagurile străine, la început iberice, dar ulterior europene, iniţial la culegere de căpsune, ulterior de alte fructe şi legume şi apoi plecarea altor categorii profesionale, asistenţii si profesorii. Exemplu Asistenţii şi profesorii mai au puţin şi pleacă în „capşuniada”, că limbi straine ştiu, slavă Domnului! www.ziaruldeiasi.ro
Căpşuniada este orice plecare în străinătate pentru rotunjirea veniturilor, ajutarea familiilor şi implicit a economiei naţionale.
Chioşcariadă: este campania Primăriei împotriva chioşcurilor amplasate ilegal pe domeniul public. Exemple. „Chioşcariada la DNA” (www.eziare.com. 2 oct 2009, Proiect de lichidat chioşcariada de familie” (www.eziare.com).
Cuponiada este istoria alambicată a primirii şi depunerii cupoanelor nominative de privatizare din sept.- oct. 1995: „Fondul Proprietatea este ultima cuponiadă din Romania. (www.stiriazi.ro 30 Oct 2006); „Ultima strigare pentru Cuponiada căldurii”(www.gandul.info).
Dosariada este manipularea conţinutului dosarelor întocmite de Securitate sau de alte instituţii: „PRM Constanţa consideră Dosariada, isteria naţională a Puterii” (Luni, 11 Septembrie 2006. www.ziare.com).
Golaniada: este, generic, acţiunea protestatarilor („golani”, cum îi eticheta Ion Iliescu) din Piaţa Universităţii: „Preşedintele Ion Iliescu i-a numit pe protestatari golani (însemnând „huligani”), ceea ce a dat ulterior numele protestului, potrivit dicţionarului Wikipedia.
Mineriada: este: 1. Venirea brutală a minerilor în Bucureşti, pentru a restabili „ordinea” prin violenţă sau pentru a răsturna un guvern (în anii 1990-91); 2. Orice act de distrugere făcut de un „comando” în care nu participă neapărat minerii.

Au mai fost consemnate: avocatiadă, becaliadă, căminiadă, caţavenciadă, ciolaniadă, coneliadă, electoriadă, feseniadă, grătariada, hingheriadă, localiadă, mileniadă, moşteniriadă, parlamentariadă, primariadă, spitaliadă, studenţiadă, sutaniadă, telefoniadă, vadimiadă, văcăresciadă, vangheliadă.(o/ziarul…/misterele–tranzitiei-7- iade-vechi-si-noi- s).
Căminiada: prezent pe blogul Studenţiada, căminiada, ţigănie – nu ţiganiada. (Jurnalul Naţional) andreeadragan.wordpress.com
Grătariada: “Vanghelie a primit liber la grătariadă în parcul Izvor. (Marţi, 2 iunie 2009 19:21, Ziarul Cotidianul); „Consilierii generali au luat parcul de la ALPAB.” (www.stiriazi.ro).
Hingheriada: “Hingheriada maşinilor se mută şi noaptea în capitală. (Miercuri, 19 august 2009 16:47, Ziarul: Ziua www.stiriazi.ro).
Este interesant de observat că termenul iniţial îşi schimbă sensul, lărgindu-l de la căţei la maşini. Dacă iniţial însemna campania de recuperare a căţeilor fără stăpâni de pe străzile marilor oraşe, astăzi a ajuns să aibă semnificaţia de colectare a maşinilor fără proprietari.
Parlamentariadă: nu asistăm la o „revoluţie”, ci la o parlamentariadă. (www.realitatea.net).
Primariadă: „23 Apr. 2009 Tot din Esquire recomand “dosarul” electoral “Primariada” din mai 2008” (parampampamm.wordpress.com).
Spitaliadă: „Nicolăescu face pasul înapoi din spitaliada lui Oprescu. Ministrul Sănătăţii, Eugen Nicolăescu, a respins ieri primele propuneri ale comisiei” (www.ziare.com).
Studenţiadă: „Festivalul Studenţiada, organizat de Uniunea Naţională a Studenţilor din România (UNSR), va aduce aproximativ 14.000 de studenţi”.(www.ziare.com).
Sutaniadă: „Sutaniada, ediţia a doua. CNSAS anunţă deconspirarea unui număr „apreciabil” de colaboratori ai Securităţii recrutaţi din rândul preoţilor” (www.realitatea.net).
Vadimiadă: „15 Mar 2009. Ia s-o pun eu de-o vadimiadă cu sonorul şi efecte speciale” (maxime. corinacretu.wordpress.com).
Exemplificări şi datări pentru sensurile şi cuvintele noi din acest articol se găsesc în ediţia a treia a DCR (Dicţionarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.
Tăriceniadă: „Noxele produse de tăriceniada pe bicicletă. Premierul Tăriceanu s-a dus ieri la serviciu cu bicicleta. S-a lăsat filmat în trafic.” (get.ro/arhiva/).
Creaţiile sunt atât de numeroase, încât apar în toate ziarele sau la toate emisiunile TV. Marea bătălie pentru imagine, la care participă mai toţi supereroii telejurnalelor, are denumiri hazlii în –adă: – becaliadă, băsesciadă, iliesciadă, tariceniadă, vadimiadă, vangheliadă – după modelul consacrat al „cruciadelor” sportive (daciadă) sau social-politice: mineriadă, dosariadă etc, în funcţie de invitatul emisiunii sau de politicianul zilei. Expresivitatea derivatelor în -iadă având ca bază cuvintele din lexicul comun rezultă şi din contrastul dintre caracterul popular sau familiar al bazei şi natura livrescă a sufixului, putând trece drept o metaforă oximoronică.
Creaţiile româneşti mai vechi cu sens denotativ au servit ca model derivatelor recente în -iadă conotate ironic sau depreciativ, făcându-se trecerea de la denotativ la conotativ. Conotaţia este astfel mult mai sugestivă, suculentă chiar, fiind un izvor nesecat de inspiraţie.

B I B L I O G R A F I E

Achim, Ionel, Andronache, Asanachescu, N. V., Dicţionar politic, Editura Politică, Bucureşti, 1975
Bidu-Vrânceanu, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică si enciclopedică, Bucureşti, 1986
Bidu-Vrânceanu, Angela, Tradiţie şi inovaţie în lexicul politic. Există terminologie politică? Ed. Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2004
Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Ed. All beck, Bucureşti, 2006
Marinescu, Valentina, Mass-media şi schimbarea politică în România, Ed.Tritonic, Bucureşti,1998
Mitran, Ion, Politologia în faţa secolului XXI, Ed. Fundaţia România Mare, Bucureşti, 1997
Rad, Ilie, Stil şi limbaj în mass-media din România, Ed.Polirom, Iaşi, 2007
Radu, Raisa, Cultura politică, Ed. Tempus, Bucureşti, 1994
Rotaru, Mariana,, Tony Blairsi, Discursul laburist, Ed. Lumen, , Bucureşti, 2006
Stoica, Virgil, Procesul şi analiza politicilor publice, Ed. Fides, Iaşi, 2000
Stoica, Virgil, Metodologia analizei politice, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică. Creativitate, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Anglicismele, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001
Tănase, Ionuţ, Comunicare politică şi integrare europeană, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003
Tomescu, Domniţa, Limbajul politic românesc actual, Universitatea Petrol şi Gaze, Ploieşti, 2009
Zafiu Rodica, Limbaj şi politică, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007

Distribuie: