Spații culturale nr. 23 (6)
Marius NECULAE
Amplasarea statuii Lupa Capitolina, în faţa Primăriei din Râmnicu Sărat.
Râmnicu Sărat este o localitate cu un bogat istoric, cu numeroase monumente istorice şi de arhitectură, dar cu prea puţine opere de for public care să-i ilustreze trecutul (doar trei, ridicate în secolul XX, care s-au menţinut până astăzi) Astfel, oraşul cu puţin peste 30.000 locuitori este atestat documentar la 8 septembrie 1439, într-un privilegiu dat braşovenilor de către domnitorul Vlad Dracul, dar descoperirile arheologice au scos la vedere urme de locuire încă din neoliticul mijlociu (Boian II).
Noua operă de for public, menită atât să înfrumuseţeze localitatea, cât şi să aducă aminte trecătorului de originile poporului şi ale limbii române, va fi ridicată în faţa Palatului Administrativ (azi Primăria), din strada Nicolae Bălcescu, nr. 1, clădire construită în perioada 1895-1898, monument istoric, cod LMI 2010: BZ-II-m-A-02453. Aici au funcţionat, până în zilele noastre, consecutiv, Prefectura Judeţului, Sfatul Raional şi Primăria.
Privind în urmă putem observa că nu este prima iniţiativă de acest gen, astfel:
1. În faţa scărilor Palatului Administrativ a existat, după construcţie, un spaţiu verde, de formă circulară (foto 1- vedere anul 1928);
2. În primii ani ai deceniului patru al secolului XX, în centrul acestui spaţiu verde (acum de formă triunghiulară, cum se poate observa din vederi), a fost amplasat bustul prefectului şi omului politic Alexandru Tătăranu, statuie despre care avem, din păcate, foarte puţine date, fiind identificate, ca sursă de informaţii, doar trei vederi de epocă. Din acestea putem observa că bustul din bronz era pe un soclu destul de înalt (aproximativ trei metri) – foto 2 – vedere din 1933.
În anul 1948, statuia a fost demolată de către autorităţi, neştiindu-se ce s-a întâmplat cu bustul din bronz, păstrându-se doar o mică parte din soclu, aflată azi în curtea Muzeului Municipal (foto 3).
3. În deceniul şase, noua putere a ridicat, pe acelaşi loc, un monument închinat ţăranilor răsculaţi de la 1907 (foto 4).
După noua împărţire administrativă din 1968, şi acest monument a fost demolat, dispărând şi spaţiul verde, placa de marmură fiind montată direct pe zidul Primăriei, unde se află şi acum.
Din fotografiile de epocă, dar şi din similarităţile cu alte zone ale oraşului, unde s-au făcut săpături arheologice preventive, se poate observa că, în deceniile III-IV ale secolului XX, arterele din centrul oraşului, implicit piaţeta din faţa Primăriei, au fost pavate cu macadam, materialul folosit fiind un granit de culoare cenuşie.
Iniţiativa Asociaţiei de Tineret, Cultură şi Educaţie Speranţa Râmniceană, de a ridica aici, ca diseminare a unui proiect finanţat de Comunitatea Europeană, este mai mult decât bine venită, acest lucru fiind sprijinit de autorităţile locale şi de cetăţeni. Statuia va aduce aminte de originea latină a limbii române, lucru confirmat din timpuri istorice de izvoarele scrise, origine cântată de poeţi şi susţinută din toate puterile de către învăţaţii neamului: Neamul care se foloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă neîndoios, dar Romană sau Latină… (Gentem, quae una eademque lingua, corrupta nempe Romana, sive Latina…).
Ca simbolistică, Lupoaica reprezintă momentul dinaintea întemeierii Romei (753 î. Hr.), când gemenii Rheei Silvia, Romulus şi Remus, au fost abandonaţi, iar Lupoaica, găsindu-i, îi alăptează ca pe propriii pui. În izvoarele scrise, statuia antică din Capitoliu este amintită de autori ca Cicero (106-43 î.Hr.) şi Titus Livius (59 î. Hr. 17 d. Hr.). În privinţa izvoarelor numismatice, prima reprezentare a Lupei cu gemenii o avem abia pe la 137 î. Hr., pe un denar emis de Sextus Pompeius Fostlus.
Noua statuie din bronz (foto 5), realizată de sculptorul Leontin Păun, va fi dispusă pe un soclu din ciment, înalt de doi metri, pe exact acelaşi loc unde au fost monumentele anterioare, la 10 metri distanţă de treptele Primăriei, respectiv 15 metri de zid .
Asemenea iniţiativă va introduce Râmnicu Sărat pe harta oraşelor cu asemenea monumente, alături de Roma, Bucureşti, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Constanţa, Blaj, Braşov, Galaţi, Timişoara, Turda, Chişinău, Tokyo, Pisa (Italia), Segovia (Spania), Cincinnati (Ohio) şi, nu în cele din urmă, Edineţ (Republica Modova), oraş înfrăţit şi care are multe legături cu Râmnicu Sărat.
Adriana PLUGARU
Biblioteca Municipală din Rm. Sărat
În municipiul Rm. Sărat, pe strada Principele Ferdinand, nr. 37, fiinţează biblioteca. Aflată în centrul oraşului, biblioteca, prin însăşi prezenţa ei, dezvăluie privitorului o arhitectură şi o atmosferă de început de secol XX, chiar dacă recenta renovare i-a imprimat o tentă din modernitatea timpului pe care îl respiră.
Problema înfiinţării unei biblioteci publice la Rm. Sărat s-a pus încă din data de 21 octombrie 1911, de către N. Dicescu, în cadrul unei manifestări organizate de Cercul cultural „Junimea”, iar Cercul studenţesc „Al. Sihleanu” solicită primăriei acordarea unei subvenţii în acest scop. Intervenţii pentru înfiinţarea unei biblioteci publice se mai fac în 1931, refuzul fiind motivat de lipsuri financiare. În 1934, Cercul cultural „Al. Vlahuţă” organizează serbări în grădina publică pentru strângere de fonduri în vederea înfiinţării unei biblioteci populare. În 1935 Al. Orăşeanu propune înfiinţarea unei biblioteci şi a unui muzeu comunal în str. Victoriei nr. 49, făcând apel la intelectualitatea oraşului în vederea constituirii fondului iniţial de carte. Dr Gabriel Dobreanu donează biblioteca sa pentru înfiinţarea bibliotecii Casei Culturale. În acelaşi an, cu prilejul inaugurării Casei Culturale, a fost, se pare, inaugurată şi biblioteca. În 1936, biblioteca îşi avea sediul în casele Peneş, din strada Caracal, nr. 33. În 1940, biblioteca fostei Case Culturale era în subordinea Serviciului social al Căminului Cultural Orăşenesc C. Brâncoveanu şi funcţiona în regim de bibliotecă publică. În 1941, fondul de carte înregistrat era de 3214 volume, în 1947 era de 3.467 volume. Din 1951, prin decret, se înfiinţează bibliotecile publice în întreaga ţară. Apare acum şi cadrul legislativ al funcţionării acestora. Biblioteca Raională Rm. Sărat înscrie primele documente în registrul de evidenţă primară (R.M.F.) în 1951, fondul de carte înregistrat fiind de 3.930 volume. În 1960, creşte la 24.725 volume, în 1970 – 40.477 volume, în 1980 – 84.608 volume, iar la sfârşitul anului 2011 numărul de volume era de 103.569.
Trebuie menţionat faptul că biblioteca a funcţionat la mai multe adrese din oraş, şi anume în vechiul sediu al Parchetului de pe Strada Mare, în cadrul Casei de Cultură din str. T. Vladimirescu, în clădirea Muzeului Municipal din str. Primăverii şi abia din 1990, când s-a desfiinţat restaurantul cantină „Căsuţa Râmniceană”, spaţiul a fost renovat şi amenajat cu depozite şi astfel Biblioteca Municipală Rm. Sărat şi-a găsit în sfârşit liniştea în str. Principele Ferdinand, nr 37. Tot acest periplu nu a rămas fără urmări, fondul de carte a avut de suferit, cărţile fiind iremediabil deteriorate.
Vorbind însă de biblioteca zilelor noastre, putem spune că, prin structura colecţiilor sale, instituţia noastră are un caracter enciclopedic, ea se adresează tuturor membrilor comunităţii, fără discriminare de vârstă, rasă, sex, religie, naţionalitate, limbă, situaţie socială. Numărul de vizite la bibliotecă pe anul 2011 a fost de 39.068, dintre care 4.505 efectuate în cadrul serviciului de Calculatoare cu Internet pentru public.
Zilnic, biblioteca pune la dispoziţia utilizatorilor materiale de informare din diferite domenii, pentru toate nivelele de pregătire. Colecţiile bibliotecii cuprind:
publicaţii de filosofie şi istorie;
publicaţii ştiinţifice şi tehnice;
publicaţii legislative şi economice;
publicaţii literare şi artistice;
publicaţii sportive, turistice, de modă şi gospodărie;
publicaţii cotidiene centrale şi locale;
lucrări de bibliografie râmniceană şi buzoiană;
cărţi de patrimoniu: Biblia de la Blaj (1795), Liturghier (1798).
În anului 2010, biblioteca a primit 20 de calculatoare prin intermediul a două fundaţii: Digital AID şi Fundaţia Melinda şi Bill Gates. În data de 17 iunie 2010, Fundaţia Digital AID, reprezentată de domnişoara Crucioiu Oana, a donat Bibliotecii Municipale 10 calculatoare, care au fost conectate la Internet şi sunt folosite de către utilizatori şi bibliotecari pentru informare şi documentare. Două dintre aceste calculatoare sunt utilizate în cadrul unui parteneriat de promovare a culturii, dar şi a personalităţilor râmnicene intitulat „Cultura râmniceană şi creatori de cultură râmniceană”, ce a fost iniţiat din luna septembrie a anului 2010, în cooperare cu Casa Municipală de Cultură „Florica Cristoforeanu” şi cu cenaclul literar „Al. Sihleanu”. Din 15 decembrie 2010, Biblioteca Municipală Rm. Sărat a fost cooptată în programul Biblionet, program finanţat de Fundaţia Melinda şi Bill Gates, ce are ca obiectiv facilitarea accesului gratuit la Internet şi instalarea de calculatoare în bibliotecile publice din România. Şi prin intermediul acestui program, instituţia noastră a demarat o serie de parteneriate ce au fost realizate în colaborare cu instituţii culturale, educaţionale, organizaţii nonguvernamentale etc. Pentru acest program, am avut susţinere atât din partea Primăriei Municipiului Rm. Sărat, care a finanţat o parte a proiectului, modernizând localul şi cumpărând mobilierul destinat noului serviciu, cât şi a Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” – Buzău, instituţii care, de altfel, ne-au sprijinit în tot ce am realizat în ultimii ani.
Din luna septembrie a anului 2011, Biblioteca Municipală Rm. Sărat are personalitate juridică, iar conducerea este asigurată în momentul actual de un director şi nu de către un bibliotecar-şef.
Biblioteca Municipală Rm. Sărat funcţionează cu următoarele servicii (compartimente):
I. SERVICIUL DE COMUNICARE A COLECŢIILOR
Secţia împrumut carte pentru adulţi
Secţia împrumut carte pentru copii
Sala de lectură
Având în vedere faptul că instituţia noastră deţine un important fond de documente, activitatea de comunicare a colecţiilor ce se desfăşoară zilnic la cele trei secţii ale bibliotecii oferă posibilitatea membrilor comunităţii locale să se poată instrui, informa, petrece timpul liber, forma profesional etc.
Fiecare din secţiile menţionate efectuează periodic, sondaje de opinie, cercetări sociologice etc., pentru îmbunătăţirea activităţii secţiei.
II. SERVICIUL DE CALCULATOARE CU INTERNET PENTRU PUBLIC
Serviciul deţine 10 calculatoare şi funcţionează la capacitate maximă, oferind persoanelor care până acum nu accesau reţeaua Internet, noi variante de răspuns la problemele pe care le întâlnesc în viaţa de zi cu zi: un loc de muncă mai bun, comunicare rapidă cu prietenii şi familia prin skype, mess şi e-mail, cursuri de formare profesională etc. Acest serviciu se află în cadrul sălii de lectură şi poate fi accesat gratuit.
III. SERVICIUL DEZVOLTARE, EVIDENŢĂ PRELUCRARE
Acest serviciu asigură dezvoltarea fondului de carte prin achiziţii, donaţii, transfer de documente, pe care le înregistrează în registrele de evidenţă ale bibliotecii şi apoi le prelucrează în vederea repartizării acestora pe secţii.
De menţionat că, în afara activităţilor de comunicare a colecţiilor şi a celor culturale pe care Biblioteca Municipală Rm. Sărat le realizează în mod obişnuit, instituţia noastră oferă ocazia comunităţii locale de a cunoaşte serviciile şi colecţiile de care dispune, prin realizarea unor pliante, cărţi de vizită, afişe şi ghiduri de prezentare. A devenit o tradiţie ca biblioteca să deschidă „porţile” membrilor comunităţii locale, anual, pentru ca aceştia să facă un tur al instituţiei şi să cunoască oferta noastră informaţională. De „Zilele Râmnicului”, instituţia noastră este alături de Primăria Municipiului şi de partenerii culturali din localitate, organizând expoziţii de carte, care să pună în valoare atât locurile cu încărcătură spirituală ale Râmnicului, cât şi personalităţile culturale ale municipiului. Sperăm ca, în curând, instituţia noastră, prin specialiştii de care dispune, prin achiziţionarea unui program de bibliotecă şi prin oportunităţile pe care le oferă noile tehnologii, să poată oferi servicii de calitate pentru utilizatorilor săi.
Poziţiile 741-768, 817, 856 din LMI-2010, pentru judeţul Buzău, dar şi monumente de arhitectură netrecute în LMI: Casa Lupescu, Casa Iteanu-Niţescu, Casa Chircu, Biserica Cuvioasa Parascheva, sinagoga din str. Gheorghiţă Lupescu etc.
Busturile lui Alexandru Vlahuţă, Alecu Bagdad şi cel al lui G. M. Murgoci, la care se adaugă bustul poetului Grigore Vieru, dezvelit in 2010.
33118 locuitori, după rezultatele parţiale ale Recensământului populaţiei şi locuinţelor-2011 .
Florentin Liviu Cristea, Cercetări arheologice în cadrul Complexului Brâncovenesc, în Musaios, Vol. IV, partea I, Buzău, 1994, p. 255.
Gheorghe Şincai, Elementa lingue în Şcoala Ardeleană, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p.595.
Marcus Tullius Cicero, In Catilinam, III, 19: …Romulus, quem inauratum in Capitolio parvum atque lactantem uberibus lupinis inhiantem fuisse meministis.
Titus Livius, Ab urbe condita, X, 23: … simulacra infantium conditorum urbis sub uberibus lupae posuerunt semitamque saxo quadrato a Capena porta ad Martis strauerunt.
Michael H. Crawford, Roman Republican Coinage, Cambridge University Press, Cambridge , 1974, poziţia catalog 235.
Lat. N 45° 22′ 44.10″, Long. E 27° 2′ 53.23″.
Doina CERNICA
Sub cerul Capelei Sixtine
Deşi vacanţă după vacanţă, în excursii, expediţii şi tabere şcolare, la neamuri şi atât de des în capitală la surorile mamei, colindând practic ţara de la un capăt la altul, plecasem mereu de acasă, în toamna lui 1967 gândul despărţirii de Câmpulung, de Bucovina natală pentru cinci ani de studenţie la Bucureşti, pe lângă bucuria savurată vreme de trei luni, după reuşita admiterii, mi-a pus pe neaşteptate un nod în gât. Şi cum în viaţă, şi când mi-a fost prea bine, şi când prea rău, am găsit sprijin mai ales în cărţi, primul lucru pe care l-am pus în geamantan a fost cea mai voluminoasă din cele recent cumpărate, cred că avea peste o mie de pagini, prima ediţie în limba română a cărţii dedicate de Irving Stone lui Michelangelo. Să-mi ajungă, să contrabalanseze dificultatea începutului! Într-adevăr, singură încă în micuţa încăpere de la etajul V al unuia din căminele de la Grozăveşti, zi şi noapte am citit-o pe nerăsuflate, aveam 18 ani!, cu un soi de înflăcărare şi cu acea participare care face de neegalat lecturile tinereţii. Mă aflam aproape de cer, într-o cameră proaspăt văruită, ai cărei pereţi îmi induceau o tensiune a aşteptării, de a fi zugrăviţi cu visurile mele policrome, o tensiune a cărei forţă şi prospeţime aveam să o mai trăiesc uneori, însă doar ca o fulgerare, în faţa colii albe de hârtie.
În ziua aceea, la Roma, când înaintam în sens invers şirului de oameni format pentru vizitarea Muzeelor Vaticanului, fără să-i atingem capătul – atât de mulţi cât pelerinii într-un alt august pentru Fátima, când nu izbuteam să-i depăşim cu autocarul, ei venind pe jos nu numai din Portugalia, dar şi din Spania şi Franţa, sau mai degrabă nu cât paginile, ci parcă atâţia cât cuvintele poveştii lui Michelangelo spusă de Irving Stone -, mi-am adus aminte de începutul toamnei de demult şi de neliniştea ei, dacă voi avea vreodată şansa să văd Capela Sixtină cu adevărat. Şi iată, după aproape jumătate de secol, răspunsul se afla în faţa mea: la câţiva paşi şi la câteva mii de oameni.
Cu biletul ţinut cu grijă în palmă – înfăţişând un detaliu din ,,Şcoala din Atena” a lui Rafael, era el însuşi o preţioasă amintire -, micul nostru grup a ezitat doar o clipă. Apoi ne-am dat pe mâna arheologului Valentina Buşilă şi a lui Niadi, alegând, în măsura permisă de fluviul uman, privirea de ansamblu şi mici întârzieri în preajma doar a câtorva exponate, cu o reverenţă în faţa memoriei papilor Pius IV şi Clement XIV, fondatorii acestor muzee în secolul al XVIII-lea, acum cu numele reunite pe frontispiciul clădirii primului dintre ele, Museo Pio Clementino. Păşim aşadar pe coridoare şi prin încăperi pentru care ne-ar trebui cu mult mai mulţi ochi ca să putem să cuprindem simultan mozaicurile de sub tălpi, decoraţiile, frescele, marmura şi aurul tavanelor şi al pereţilor, străjuiţi de antichităţi egiptene, greceşti, etrusce, romane. Ştiu şi ce înseamnă vertijul Stendhal, când poţi să nu mai vezi nimic pentru că ai văzut prea multă splendoare, dar şi cât de bine venită, cât de necesară, sufleteşte, este pregătirea întâlnirii cu geniul, capodopera, nu numai de către lecturi şi reproduceri din albume, dar şi de originalul unor valori ale artei, culturii, istoriei. De aceea, încercând să-mi păstrez cumpătul şi emoţia proaspătă, vie, aleg, atunci când nu sunt, când nu suntem alese, românce fiind, de chipul neaşteptat, în marmură, al unui dac. Un prizonier, cu o expresie de patos profund, il Dace Chiaramonti, se poate compara cu sculpturile fragmentare descoperite la Forul lui Traian. Nobil nu numai prin veşminte, prin eleganţa ţinutei, prin gestul aşezării palmei drepte peste încheietura mâinii stângi, dacul din Muzeele Vaticanului rămâne însingurat între cele două romane, un bust uriaş între siluetele lor în picioare. Din marmură cu vine vineţii, pavonazzetta, el se distinge între sutele de sculpturi greco-romane ale galeriei. Cel puţin, aşa avem sentimentul. Tot de sentimente, de data aceasta ale neuitatului Rodos, ţine şi următoarea întâlnire, cu ,,Laokoon şi fiii lui înlănţuiţi de şerpi”, vestitul grup statuar din secolul I înainte de Hristos al sculptorilor rodieni Agesandros, Polydoros şi Athenadoros. Acolo grupul vorbea de o culme a creaţiei plastice a insularilor şi avea să o facă şi aici, la Roma, numeroşi artişti ai Renaşterii preţuindu-i măiestria execuţiei şi luându-l ca model. Însă nu numai atât, găsit în 1506 undeva sub vrejuri de viţă de vie în zona Colosseului şi aşezat de papa Iulius II în Grădina Vaticanului, ,,Laokoon” începe însăşi istoria Muzeelor Vaticanului, chiar dacă accesul publicului larg avea să fie permis doar din vremea papilor Pius IV şi Clement XIV. Manifestările organizate în 2006, la cinci sute de ani de la omagiul adus artei în general şi artei Rodosului în special de papa Iulius II, au celebrat evenimentul, precum şi faptul, subliniat în deschiderea lor de cardinalul Edmund Szoka, preşedintele din acea vreme al Guvernoratului Statului Vatican, că, pe de o parte, pontifii romani au adunat operele trecutului, ,,pentru a le feri de uitare şi distrugere, conservându-le pentru generaţiile viitoare”, iar, pe de alta, artiştii din toate epocile şi-au exprimat ,,propria vocaţie în slujba frumuseţii şi credinţei”. Într-un timp, a mai spus, în care se vorbeşte despre muzeu ca loc de întâlnire, contact şi dialog, de maturitate şi reflecţie asupra religiilor, culturilor, experienţelor şi diverselor concepţii despre lume, Muzeele Vaticanului îndeplinesc acest rol mai mult ca niciodată şi într-un mod exemplar”.
Caut până găsesc într-un volum al universitarului sucevean Vasile M. Demciuc portretul lui Iulius II: un chip supt, ascetic, cu ochi febrili. Acest papă războinic, o prezenţă memorabilă în cartea lui Irving Stone, nu doar l-a aşezat pe Laokoon împreună cu şerpii îndoielilor noastre în Grădina Vaticanului, dar i-a cerut şi lui Rafael celebrele fresce, iar sculptorului de geniu care a fost Michelangelo Buonarroti, ceea ce a devenit capodopera Muzeelor Vaticanului şi a artei plastice universale, Capela Sixtină. Sub cerul ei respiră toate comorile de aici, toate traseele pe care le propun Muzeele vizitatorului culminează cu vederea şi viziunea ei. Oricât de mult aştepta să revadă antichităţile arheologul Valentina Buşilă, oricât de mult dorea Niadi să vizioneze pinacoteca, oricât de dispuse erau să trăiască cele mai frumoase surprize artistice Mira Grecu şi Doina Sin şi oricât de mult visasem la ,,Coborârea de pe Cruce” a lui Caravaggio, ştiam că erau doar etape, terase cu privelişti minunate, spre înălţimea ei. Că, mai ales, o aşteptam şi ne aştepta. Era însă o aşteptare neînfrigurată, negrăbită, avea în ea ceva din presentimentul unei minuni, care înflorea în noi, din ce în ce mai multe, seminţele unei mari bucurii. De aceea, în linişte, cu pas încet, fermecate, am întârziat îndelung, lăsându-ne chipul aurit de lumina ei, în preajma ,,Schimbării la faţă”, uriaşa lucrare care îi urcase sufletul lui Rafael la cer; de aceea am parcurs când lent, când aşezându-ne ca să admirăm mai cuprinzător Sala di Costantino, Stanza di Eliodoro, Stanza della Segnatura, Stanza dell´Incendio di Borgo, adică apartamentele papei Iulius II, cunoscute azi de iubitorii de artă de pretutindeni drept Stanze di Raffaello, cu faimoasa ,,Şcoala din Atena”, cu filosofii ei din vechime şi cu Platon şi Aristotel în centru, dar, posibil, şi cu Leonardo da Vinci, împreună cu alţi câţiva artişti ai Renaşterii. În ce ne priveşte, aceasta a fost cea din urmă belvedere înainte de a ajunge în vârf.
,,Dacă nu ai văzut Capela Sixtină, nu ai cum să-ţi faci o idee despre ceea ce omul este capabil să realizeze”, spunea Goethe. ,,Farň la piú bella opera che si sia mai fatto in Italia”, Voi face cea mai frumoasă operă din câte se vor fi făcut vreodată în Italia, a spus Michelangelo. Dând atât de mult dreptate amândurora, nu poţi decât să schiţezi senzaţia unui ocean uman zăgăzuit între ţărmurile dreptunghiului de 40,93 m lungime şi 13,41 m lăţime, având, deci, proporţiile pe care tradiţia biblică i le conferă Templului lui Solomon. O mulţime spre care au confluit toate traseele, cu diferite durate ale Muzeelor Vaticanului, şi în care, indiferent unde s-ar fi aflat când i-am trecut pragul, au ajuns în aceeaşi secundă, simultan, toţi vizitatorii. Nu am fi putut să încăpem altundeva atâţia câţi eram sub bolta Capelei Sixtine, dar cerul ei crescuse pentru toţi, toţi, într-o linişte mai adâncă decât se crede în stare făptura omenească, cu capul dat pe spate sorbindu-i nu numai prin ochi, ci şi prin fiecare por al pielii viziunea. La nici jumătate de metru sub cei 20,7 la care se afla tavanul, sub stropii de culoare şfichiuindu-i obrazul, orbindu-l, ţinând coatele lipite de trup, numai mâna, când dreapta, când stânga, mişcând pensula pe tencuiala umedă, Michelangelo îşi zugrăvea visul, hotărât să înalţe acolo ,,o omenire mişunând, aşa cum Dumnezeu atotputernicul o crease; omenirea înfăţişată în nespusa ei frumuseţe, cu slăbiciunile ei, cu forţele ei de neînvins: un adevărat Dumnezeu, în puterea lui de a face posibil orice. Trebuia să proiecteze vitalitatea ei fremătătoare, plină de acel tâlc, care să răstoarne universul, astfel încât bolta lui să devină realitate, iar lumea celor care o vor privi să se prefacă în iluzie”. În tăcerea profundă, cartea celor 18 ani ai mei îşi depăna povestea, un susur interior, abia perceptibil, ca tinereţea însăşi. M-am gândit atunci că la 1 noiembrie 2012 se va împlini o jumătate de mileniu de când Iulius o binecuvântase de sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Şi, în clipa aceea, tornada unui simţământ nedesluşit, de deznădejde şi orgoliu deopotrivă, ne înlănţui pe toţi şi ne antrenă spre înălţimea Capelei Sixtine, îndepărtându-ne de ziua de august tot mai repede, pe măsură ce cerul ei se suprapunea, întreţesându-se, cu bolta cerească.
