Spații culturale nr. 23 (2)

INTERVIU

Laurenţiu – Ciprian Tudor: poetul este un sfânt derbedeu

Laurenţiu-Ciprian Tudor

S-a născut în Braşov, la 27 sept. 1973.
Este licenţiat în sociologie (Universitatea „Transilvania” Braşov) şi master în consiliere psihologică şi educaţională (Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti).
A fost prezent cu poeme, eseuri şi articole în diferite cotidiane, reviste şi ziare.
A publicat patru cărţi:
Teama de cerc şi fuga după aripi (poezie, editura ,,Lux Libris” Braşov, 2003),
Memoria clipei sărutate – cupidopoeme (poezie, editura „Lux Libris” Braşov, 2004),
Apostolul verilor (poezie, editura „Arania” Braşov, 2007) şi
Adevărul are coaja tare – convorbiri cu scriitorul Daniel Drăgan (editura „Arania” Braşov, 2009).
În 2006 a primit premiul III pentru poezie la Festivalul de literatură “Moştenirea Văcăreştilor” de la Târgovişte.
Din anul 2007, împreună cu Adrian Munteanu, a iniţiat „Grupul de litere-sunete-şi-culori Caii verzi de pe pereţi care organizează periodic evenimente şi întâlniri culturale.
Este vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale „Arania” Braşov.

Într-o zi de vară, poetul Laurenţiu-Ciprian Tudor şi-a lansat cel de-al patrulea volum al său de versuri, intitulat „Capul cu păsări”, apărut la editura „Arania”. Este o poezie a rodului prin cuvânt, aşadar o poezie roditoare.
Cum se defineşte poetul şi cum defineşte el poezia?

Am o formulă care îmi place foarte tare când mă refer la mine ca poet. Spun că eu, Laurenţiu-Ciprian Tudor, sunt o sete de poet. Adică un filo-poet în primul rând. Înainte de a fi un scriitor de poezie, sunt un iubitor de poezie, sunt un iubitor de stări de graţie. Pentru mine, poezie este un fel de fiică mai mică a misticii, un fel de fiică laică a misticii. Aşa cum spuneam, vorbim aici de stări de graţie, despre treceri dincolo, despre metafore, despre o lume fără goluri.

De la titlu pornind, bine dezvoltat prin întreaga substanţă a volumului, avem de-a face cu o poezie a zborului. Prin ce mişcări şi puteri interioare poetul poate deveni un rege al păsărilor?

I-am spus volumului „Capul cu păsări”, pentru că am o adevărată obsesie pentru păsări. Pasărea este un simbol şi un cuvânt ancoră pentru mine. Aici pot să fac cumva referire şi la programarea neuro-lingvistică, la un curent din psihoterapie. Pasărea este un cuvânt şi un simbol cheie, care face referire la mai multe lucruri, nu doar la ideea de zbor. De altfel, în ideea de zbor nu este acel zbor fizic pe care îl ştim, ci este zborul în sine, cel pe care însuşi Brâncuşi a vrut să-l materializeze. Este acel dor de plinătate, este acel dor de fericire, este acel dor de împlinire, de regăsire a unor sensuri. E vorba, practic, de un timp regăsit, e vorba despre izgonirea noastră din rai, iar pasărea face referire la acel timp al plinătăţii, la raiul din care cu toţii am fost izgoniţi. Eu nu sunt deloc de acord cu ceea ce spun unii, că poezie poţi să scrii dacă îţi propui asta. Adică iei foaia de hârtie şi pixul, te aşezi în faţa colii de hârtie ca în faţa unui deşert şi zici: „o să ctitoresc un poem!”. Nu, nu, asta nu cred, nu pot să cred. E nevoie să te pregăteşti mental, psihic, pentru a o prinde şi pentru a vibra la starea de graţie. Fără această pregătire, fără o anume fertilizare a sufletului, pentru ca această revelaţie care este poemul să fie posibilă, sunt absolut sigur că poetul nu poate fi un rege al păsărilor, dacă este să-l numim aşa. Cartea dinaintea acesteia se numeşte „Apostolul verilor” şi astfel poetul nu este doar cel care are Capul cu păsări, ci el este şi un Apostol al verilor, tot cu referire la rai la Eden, la grădina magnifică pe care am pierdut-o.

„Capul cu păsări” etalează o poezie de reflecţie asupra stării noastre de muritori, dar şi de parte înveşnicită a creaţiei. Cum conturează autorul un posibil echilibru între aceste două stări ce ne sunt caracteristice?

Pentru mine, caracteristica principală a omului, care se observă foarte bine la artist, la poet, la persoanele acestea cu referire la care Blaga spune că sunt răpiţi de un destin creator, este că ei sunt nişte dez-izgoniţi din Rai. Ei încearcă să refacă drumul înapoi spre acel „acasă”, acel Acasă în sine care a fost şi este adevărata noastră identitate.

Când poetul vorbeşte despre păsări ca despre nişte frunze din rai, apoi despre suflet ca despre o pasăre din arborele vieţii şi, în final, despre trup care va fi şi el o frunză, să înţelegem prin această imagine şi o viziune a unei spirale în veşnică rotaţie?

Din punctul meu de vedere, spirala este cel mai profund simbol. Cercul, care este simbol al perfecţiunii, are – cu referire la noi, oamenii, – păcatul că este închis, este terminat. Acest cerc poate fi Raiul, iar noi, oamenii, suntem într-o continuă mişcare spre reîntoarcerea aceasta, spre întoarcerea acasă. Eu cred că acest simbol nu este numai al poetului şi al poeziei, ci ar trebui să fie al omului în general.

Volumul, în ansamblul lui, este şi un poem de dragoste, dedicat aceleia pe care poetul o întreabă, întrebându-se: „voi mai putea să trăiesc după ce te voi fi iubit?”. Este dragostea, în viziunea poetului, liantul tuturor cărămizilor noastre?

Evident, este cea care coagulează toate lucrurile, în opoziţie cu ura care dezintegrează toate unirile şi toate lucrurile. Şi cu referire la acest volum, şi cu referire la dragoste în general, să nu uităm că ea este de mai multe feluri, că vorbim despre dragoste ca Eros, despre dragoste ca Agape, despre dragoste ca Philia, despre dragoste ca Storge şi aşa mai departe. În cartea de faţă este vorba despre toate aceste patru tipuri de dragoste. Este şi dragostea de femeie, este şi dragostea de fiu, este şi dragostea de Dumnezeu, este şi dragostea de semeni. Sunt formele la care omul are acces şi care îl ajută să-şi împlinească menirea aceasta de reîntors acasă.

Disertaţii despre zbor sunt presărate în volum la tot pasul. Este importantă şi amplitudinea zborului?

E clar că artistul, poetul are o aviditate de spaţiu. Descrierea zborului lui nu este doar pe orizontală, este şi pe orizontal. Artistul, poetul au o nevoie de depărtări, pentru că depărtările sunt un pretext pentru visare excelent. Dar zborul ăsta este mai ales vertical. În carte aşa este cuprins, şi ca dimensiune orizontală, dar, mai ales ca viziune verticală, pentru că este vorba de regăsirea adevăratei noastre identităţi.

Din cele două interviuri cu care se încheie cartea, aflăm cum vede Laurenţiu-Ciprian Tudor rostul poeziei în veacul prezent. Aş prefera să întreb folosind două dintre reflecţiile descoperite în aceste interviuri. Aşadar: ”poetul luptă pentru recâştigarea sufletului lumii”?

Da, este un credo pe care încerc să-l încarnez până la urmă şi pe care încerc să-l fac public peste tot pe unde sunt invitat ca poet. Sunt absolut convins că misiunea poetului este aceea de a scrie sufletul lumii, dar, mai ales, de a fi un personaj militant, de a vorbi despre plinătatea pe care ne-am pierdut-o, pe care unii dintre noi au uitat-o, despre fericirea căreia suntem meniţi. Până la urmă despre edenismul nostru.

Tot aşa, descopăr o reflecţie pe care o introduc sub aceeaşi formă de întrebare: „poezia este cea mai „lumească” modalitate de a scăpa de orişice ziduri”?

E lumească şi nu e lumească. Eu sunt convins că relaţia dintre poezie şi mistică este limpede. Poetul este un fel de sub-sfânt, un fel de sfânt derbedeu, dacă se poate spune aşa, pentru că, în acelaşi timp, el îşi doreşte desprinderea de lume, trecerea dincolo, metaora, prin metaforă, dar, în acelaşi timp, el înţelege că rostul lui este aici, că trebuie să lupte cu tarele lui şi cu tarele lumii, că este om şi nimic din ce e omenesc nu-i e străin. Poetul nu este cel care a făcut pasul spre sfinţenie. El rămâne până la urmă un nonconformist, dar deschide, cu puţinele lui posibilităţi, fereastra către altceva, către dincolo, către plinătate.

Câtă poezie este, mai este, în veacul prezent?

O să vă miraţi, dar eu cred că mai este foarte multă poezie. Deşi televiziunile şi unele radiouri ne arată ce urâtă este lumea în care trăim, eu cred că sunt încă foarte mulţi oameni frumoşi, că, dacă suntem atenţi – şi de multe ori bolile ne învaţă să fim atenţi – frumuseţea este încă foarte multă, este de regăsit peste tot. Dar, evident, pentru asta îţi trebuie un ochi anume, trebuie cumva să te încadrezi în ceea ce spune proverbul acela arab, că frumuseţea este în ochii care văd. Deci, trebuie să-ţi dezvolţi un astfel de organ, o astfel de receptivitate şi atunci vei avea acces la frumuseţe şi vei reuşi să fii invadat de ea. Cred că e încă foarte multă frumuseţe în lume, chiar mai multă decât putem noi duce, sunt încă foarte mulţi tineri frumoşi şi chiar ceea ce ni se arată din ţara în care suntem nu este adevărata ei poză.

Aş prefera ca, în final, să-şi aleagă poetul un poem care reprezintă volumul şi-l reprezintă.

O să aleg exact poemul la care aţi făcut referire şi care se numeşte „Regele păsărilor”.

zboară
Pasărea Iisus în sus
O, rege al păsărilor
ştiu
zborul copt se face lumină
adevăratele păsări se topesc

ştiu Doamne
că Icar a greşit.
iartă-l
lacom de înălţimi
a crezut că zborul e fizic
că omul e pasăre de carne

iartă-l Doamne
Tu ne-ai arătat că zborul e invers
că se zboară înăuntru
că acolo e sinea soarelui
scăparea
nu!
nu se fuge de suferinţă
ea e doar coaja
prin care zbori mai adânc
îţi întinzi braţele
ţi le baţi în cuie
şi crezi.

A consemnat Adrian MUNTEANU

Ion LAZU

Hanna Bota / Ultimul canibal

Am fost la lansarea Ultimului canibal, la Casa Titulescu, era la sfârşitul lui martie curent. Am postat pe blogul meu o consemnare a evenimentului şi destule fotografii. Autoarea clujeancă este în plin avânt editorial, a mai publicat şi alte cărţi de curând, poezii, dar şi lucrări din domeniile pe care le cercetează: religie, etnografie, antropologie. Cartea în discuţie a fost lansată în câteva oraşe, aşa încât s-a creat în jurul ei interesul optim, necesar unei receptări corecte. Vor urma premii, de ce nu¬?, traduceri în limbile de largă circulaţie… O carte nu există decât în mersul ei către oameni, iar nu uitată în vreun raft…
Dar ce este, până la urmă, această carte, cu recomandări atât de incitante pe cât de entuziaste, semnate Irina Petraş şi Cornel Ungureanu, scoasă anul trecut, în condiţii excelente la editura Cartea românească, parte din puternicul sistem editorial Polirom? Am să spun din capul locului: este una dintre cele mai frumoase cărţi de literatură din câte am citit în ultimii ani. Insist pe cuvântul literatură, şi nu fără motiv: subintitulată Jurnal de antropolog, cartea consemnează experienţa unei descinderi de o lună a tinerei femei-cercetător antropolog între primitivii din insulele Noii Hebride, al căror nume printre băştinaşi este Vanuatu – cu semnificaţia Pământul nostru. Cercetătoarea s-a pregătit pentru această aventură timp de 2-3 ani, aranjase ca să facă parte dintr-o echipă cu încă doi parteneri, care în ultima clipă au fost nevoiţi să părăsească insulele – am aflat şi motivul îndepărtării acestor oameni care luni la rând s-au implicat, în regim de voluntariat, făcând atâta bine băştinaşilor – veţi afla şi domniile voastre de veţi citi cartea; românca noastră, odată pornită la drum, nu a abandonat, ci a luat pe cont propriu aventura pentru care cu atâta râvnă se pregătise. După un zbor de 3 zile şi două nopţi, schimbând nu mai puţin de 13 avioane, a aterizat în insulele Noile Hebride şi, foarte repede, cu camioane, taxiuri şi pe picioare (cărând în spate povara tuturor celor necesare pentru supravieţuire, dar şi pentru corelaţionare cu aborigenii), a ajuns la locul dinainte stabilit. Au urmat 30 de zile de convieţuire cu populaţia locală, în condiţiile pe care le oferă traiul lor obişnuit, dormind într-o colibă la doi paşi de colibele localnicilor, mâncând ce mâncau ei, supunându-se aceloraşi privaţiuni şi condiţii extreme, în absenţa celei mai elementare igiene, înfruntând cu curajul disperării (şi al devoţiunii pentru ideea sa): foamea cronică, setea, intemperiile etc. – cu scopul bine precizat de a le cunoaşte şi înţelege acestor primitivi modul de viaţă, de gândire, abordările în toate împrejurările vieţii. Înarmată cu ustensile de înregistrare, cu aparate fotografice şi de filmare, dar în primul rând cu uneltele dintotdeauna ale scriitorului: plaivazul şi caietul de însemnări. De altfel aceste date generice ale problemei se cunosc, cum spuneam, deja ştim că este vorba despre o experienţă fără precedent printre cercetătorii români. Vom admite că este o aventură unică, extrem de dură, mai ales fiind vorba despre o femeie albă, necunoscătoare a limbii/limbilor vorbite de băştinaşi, aterizată singură printre triburi de foşti canibali, neprotejată de vreun însoţitor, riscând enorm în fiecare moment al zilei. Or, trebuie subliniat că Hanna Bota a intrat cu tot curajul în arenă şi nu a părăsit-o nici un moment, până în ultima clipă a aventurii ce-şi asumase, când a pus piciorul pe scara avionului de întoarcere în Europa. Europa fiind chiar cuvântul cu care se încheie cartea. Europa, ca o salvare? Sau doar ca o schimbare a planului general… Vom reveni asupra acestui aspect.
O strategie foarte iscusită, pusă la punct de cercetătoare, a făcut ca impactul cu băştinaşii să fie etapizat, pentru amortizarea marelui şoc: astfel, din aeroportul Sidney (unde aflase că în acea noapte avusese loc în Vanuatu un cutremur de 7,8 grade pe scara Richter, însă neînsoţit de tsunami, deci fără urmări catastrofale), face un zbor până în Port Vila, capitala arhipelagului. O va întâmpina un anume Timothy şi două zile va locui în oraşul respectiv, în condiţii cât de cât comparabile cu cele din civilizaţie; nu-i vorbă, cercetătoarea nu se cruţă, se ataşează unei descinderi în insula Mosa, unde va lua contact cu băştinaşi „îmblânziţi”, măcar formal creştinaţi. Un nou zbor spre insula Tanna, urmat de traversarea insulei cu o camionetă Toyota, pe un drum forestier, până în cealaltă extremitate, în golful Port Resolution, unde este aşteptată de un ghid pentru următoarea săptămână. Este un profesor şi timp de o săptămână va participa la lecţii sau va preda ea însăşi, va trăi în familia ghidului, se va integra vieţii de trib, va merge să viziteze obiective, aşezări, grupuri umane, mereu preocupată să afle cheia vieţii acestor insulari primitivi. Se va exprima foarte nuanţat: „populaţii care au parcurs cel mai scurt drum în procesul civilizării lor”, rămaşi „în copilăria omenirii”.(p. 8). Se poate deduce că aceste populaţii au ajuns în arhipelag cu aproape o mie de ani în urmă, probabil proveniţi din triburi negroide australiene-tasmaniene, ele însele foarte mult rămase în urmă faţă de civilizaţia eurasiatică, dar de fapt şi faţă de triburile indienilor din continentele americane, încă neatinse de europeni la acea dată. La rămânerea în urmă datorată acestei filiaţii negroide se va adăuga în timp o marcată încetineală a progresului, practic stagnantă, determinată chiar de izolarea etanşă în care au evoluat aceste triburi în mileniul din urmă. Primele contacte cu navigatori europeni au avut loc cu 5 veacuri în urmă, dar o colonizare efectivă nu a avut loc, ci doar contacte sporadice, iar iniţiativele de a exploata în stil colonial, după 1840 resursele vegetale ale arhipelagului, lemnul de santal etc., practicate la modul jafurilor, nu au adus necesarul transfer de civilizaţie. În paralel s-a încercat de către misionari civilizarea-creştinarea-şcolarizarea aborigenilor, o acţiune doar în parte reuşită, în condiţiile în care localnicii au avut pusee de violenţă, inclusiv de canibalism, în încercarea disperată de a-şi salvgarda rânduielile ancestrale.
Autoarea nu prezintă propriu-zis o istorie etapizată a relaţiilor dintre cele două culturi între care se constată un decalaj de milenii, nici nu ar fi fost cazul să o facă, în acest cadru, nici nu încearcă a găsi un răspuns neliniştitoarei întrebări: Unde s-a strecurat greşeala în evoluţia civilizaţiei, încât s-a ajuns la impasul actual?, în schimb supune atenţiei noastre destule aspecte din care ne putem face singuri o idee cu privire la impactul drastic al omului alb asupra primitivilor insulari, până de curând practicând canibalismul ritualic. Într-o măsură semnificativă, canibalismul ne este prezentat ca destul de deosebit faţă de ce se crede îndeobşte despre asta; nu constă deci numai în a-i mânca pe cei învinşi în ciocnirile intertribale, nu este nici numai a-i vâna pe inamici pentru a asigura hrana tribului; componenta ritualică este importantă, poate chiar decisivă. Erau mâncaţi, în scopuri ritualice, pentru a îmblânzi spiritele tutelare, chiar unii membri ai tribului respectiv, dacă preoţii/vracii şi căpeteniile tribale hotărau aceasta. Şi fără ca persoana vizată să opună vreo rezistenţă, ci supunându-se verdictului. O mare densitate de informaţii şi de aspecte privind nu doar condiţiile de viaţă, ci şi cele spirituale, culturale şi de cutumă ale aborigernilor ne furnizează autoarea, mereu atentă, notând, comentând, străduindu-se să nu scape nimic din această lume în mare măsură ciudată, neînţeleasă, paralelă nouă. Sunt multe lucruri ce produc mirare: condiţiile rudimentare de trai zilnic pot fi admise ca atare, nu însă şi dezinteresul pentru tot ce-ar însemna progresul concret, emanciparea, dorinţa de mai bine. Pe insulele Noile Hebride nu există animale sălbatice, nici măcar şerpi, asta înseamnă că pe de-o parte primejdiile naturale sunt reduse la minim, dar totodată şi posibilitatea de a obţine carne din vânat este nulă. Pentru aborigenii din proximitatea Oceanului, există pescuitul abundent, însă – atenţie!- tot ce se pescuieşte într-o zi se împarte între localnici, pentru că trebuie consumat imediat, neexistând posibilităţi de conservare-refrigerare etc. Pentru populaţiile din interiorul insulelor nu se poate conta decât pe vânarea unei specii de lilieci mari, aşa numitele vulpi zburătoare; pescuitul pe râuri: creveţi, crabi, ţipari, nimic altceva.
De la sosirea albilor în insulele Melaneziei, aborigenii au găini, gâşte, porci, capre, vite, cu care îşi augmentează cât de cât nevoia de proteine. Este însă de mirare, dacă totuşi nu este un aspect foarte semnificativ al structurii lor psihice, că aborigenii au lăsat la voia întâmplării înmulţirea acestor orătănii şi vite. Lipseşte ideea unor turme, unor cârduri adunate în staule, în ţarcuri şi ocoale, în care să se obţină înmulţirea eficientă a vitelor, creşterea randamentului producţiei de carne. Alt aspect de toată mirarea: în timp de 4-5 sute de ani aborigenii nu au înţeles că laptele de capră, de oaie, de vacă poate fi consumat ca atare, chiar după ce li s-a arătat că este consumabil – ei nu au înţeles că laptele poate deveni unul dintre componentele de bază ale alimentaţiei. Altă ciudăţenie, ca să spunem doar atât: între părinţi şi copii nu există o comunicare specială tocmai în perioada când micuţii ar putea asimila cu uşurinţă informaţii, cunoştinţe, deprinderi. Totul se rezumă la educaţia primită de la colectivitatea tribală, iar mai exact spus toată educaţia se reduce la imitarea celor mari, în toate momentele vieţii: vorbire, mâncare, coabitare, muncă, jocuri ritualice, raportarea la tabu-uri. Nimic despre educaţia şi iniţierea sexuală: cei doi protagonişti, aleşi după criterii exterioare, iar nicidecum după opţiunea personală, sunt lăsaţi peste noapte în noua colibă destinată viitorului cuplu, iar a doua zi are loc nunta.
Dar poate şi mai „ciudat” este chiar faptul că nu există jucării şi jocuri pentru cei aflaţi la vârsta copilăriei. Se poate frustrare mai mare?, ar fi doar o întrebare retorică. Printre aceşti aborigeni încă nu a fost descoperită jucăria, nici rostul ei de a dezvolta inteligenţa noii generaţii. Te întrebi: cine să o fi făcut: Şeful tribului? Preoţii, vracii? Aveau vreun interes? Dar nu e doar asta! Toţi membrii tribului trebuie să se supună, să nu iasă cumva din canoane, să imite şi nimic mai mult. Inteligenţa individului a fost astfel strangulată, îngrădită, golită de germenul creativităţii. Autoarea îi arată unui copil deosebit de inteligent un joc pe hârtie, ales ca foarte simplu, însă copilul nu-i prinde „şpilul” nici până la urmă… Şi începi să te gândeşti ce cumplite efecte poate avea însăşi izolarea. Pare de necrezut că un părinte/nici un părinte dintre toţi, nu a simţit nevoia/plăcerea să-i facă progeniturii sale ceva hazliu, cu care să se joace apoi singur: un motocel, o păpuşică, o mască de dovleac, ceva care în sine să simbolizeze altceva decât este, prin simpla sugestie a asemănării. Şi astfel să declanşeze umorul, imaginaţia, fabulaţia, alteritatea, jocul cu variantele, spiritul ludic, în fapt chiar creativitatea copilului. Îţi e greu să admiţi că inventivitatea omului poate fi ţinută sub obroc. Apoi îţi spui că, în cadrul colectivităţilor mari, deschise, ce nu inventează unul va născoci altcineva şi isprava, de ceilalţi însuşită ca atare, se transmite de la unul la altul, din Spania în Rusia şi din Creta în Scandinavia: o jucărie, un joc, o miză hazlie, o glumă, cimiliturile, proverbele… Să aibă şi aborigenii proverbe? Nu am găsit nici un răspuns la această provocare. Atâtea beneficii ne vin nouă, din lumea civilizată, va trebui să conchidem, de la simplul fapt că suntem împreună, mulţi şi diferiţi şi slobozi la minte – cum tot aşa ne pot căşuna de la convivi şi rele fără seamăn… Însă izolarea, mai cu seamă în etapa tribală, se dovedeşte a fi mai gravă decât orice alt cataclism social, cel puţin din punctul nostru de a vedea lucrurile. Pornită în expediţia vanuateză cu un program antropologic bine articulat, în dorinţa de a afla cât mai multe despre băştinaşi, înainte ca „probele materiale” să dispară, cu invazia civilizaţiei occidentale asupra insularilor, cercetătoarea clujeană vede, costată, notează, încearcă să explice şi să-şi explice, de la un pas la altul: cum şi de ce.
Nu este, vezi-bine, şi modul de abordare propriu aborigenilor. Autoarea se va referi insistent la textele celor care au premers-o, subsolul paginilor este înţesat de trimiteri, referiri, comentarii la tratate de antropologie: Levi-Strauss, Mircea Eliade, Ţvetan Todorov, Luc Benoist, atâţia alţii… Căci Hanna Bota nu se repede cu concluziile, cu verdictele, cu afirmaţiile peremptorii, cât de şocante. Mai întâi pentru că tactul şi buna cuviinţă, adoptate în modul cum încearcă să se plieze pe viaţa băştinaşilor, în ceea ce are ea autentic, necontrafăcut, scos oportun în faţă pentru turişti, din motive pecuniare, cercetătoarea va încerca să le menţină şi în ceea ce priveşte prezentarea şi interpretarea faptelor brute. Hanna Bota nu se hazardează. Ea simte nevoia să facă apel la cele ce se cunosc despre primitivii din insulele învecinate: Samoa, Papua Noua Guinee, dar apelează nemijlocit şi la experienţa lui Gauguin, cel refugiat în Tahiti, părăsindu-i pe confraţii artişti-plasticieni în chiar toiul marilor-aprinselor dispute despre viaţa primitivilor, despre o altă scară de valori, căci survenise o acută neîncredere în valorile bătrânei Europe. Scrie autoarea: …”făcând o comparaţie, cât de superficială, vezi că Europa e bătrână şi nu mai poate da suflu în goana aceasta, fără să-şi ia tributul de frustrări, angoasă, depresii, însingurare şi câte altele. (p. 228-229); ea mărturiseşte fără echivoc: „nu cred în primitivul bun şi pur, cum se vehiculase ani la rând…”, „nu cred nici în cel violent şi rămas în afara evoluţiei…”; autoarea îl vede pe primitivul supravieţuitor ca un ins „puternic vizavi de vicisitudinile vieţii la limită, hotărât să supravieţuiască prin metodele cunoscute şi transmise de strămoşi de mii de ani, prea puţin decriptate de un vestic” (p. 229). Ea consideră că „Izolarea are avantajele şi dezavantajele ei”. Că, în ce-o priveşte, a făcut tot ce-a putut ca să trăiască „ca ei”, şi constată: ”M-au acceptat, dar toată lumea ştia că e provizoriu şi că eu aparţin altei lumi”. Cercetătoarea este sensibilă la atitudinea aborigenilor faţă de durere, faţă de moarte, deosebită faţă de abordările Occidentului. În mod ciudat, iar de fapt foarte semnificativ, aborigenul nu cunoaşte disperarea ca atare; el este bucuros în suferinţa lui; este bucuros chiar la iminenţa morţii sale. Iată textul: „Un muribund, întrebat fiind cum are puterea să zâmbească tot timpul, să privească senin spre moarte… răspunde: dacă vine fără să o pot alunga, atunci ce rost are să fiu supărat… nu e mai bine să fiu vesel şi să nu-mi amărăsc degeaba inima, să nu-i amărăsc pe cei din jur?” Desigur, o abordate total diferită faţă de a occidentalului, nu? Te duci cu gândul la principiile fondatoare ale unor credinţe vechi, a cultului zen, a budismului, de pildă…
Astfel puse problemele, nu avem neapărat o nouă viziune asupra aborigenilor, dar avem destule intuiţii valabile şi teme pentru reflecţie deschise.
Poate că încă mai mult decât aventura în sine, astfel pusă în ecuaţie, insolită, temerară, irepetabilă până la urmă, la lectura Ultimului canibal ne impresionează celălalt tur de forţă al Hannei Bota, căci în realitate este vorba despre două experienţe la limită, simultane – mă refer desigur la scrierea propriu-zisă a cărţii. Să nu trecem lesne peste faptul în sine că atâţia dintre noi parcurgem, cu sau fără a fi preveniţi, împrejurări existenţiale extreme, dar ne grăbim să încheiem perioada, scrâşnind din dinţi, căutând să ne dezmeticim, să ne relaxăm, desigur să uităm în cascadă toate detaliile întâmplării – ca să putem trece mai departe… Or, Hanna Bota, cu un curaj ce uimeşte şi impune, şi-a scris Jurnalul de fiecare zi. Nu neapărat datându-l, deşi este lesne să stabileşti ce aparţine fiecăreia dintre cele 30 de zile; afli în ce condiţii s-a trezit/ a fost trezită încă de la mijitul zorilor, de nu cumva în toiul nopţii, la al treilea cântat al cocoşilor, inevitabili, cu ritualul lor nemilos, ancestral; şi tot aşa afli cum a adormit în seara următoare, oricât de târziu – ori n-a adormit defel, în frig, în ploaie, în rafalele vântului răbufnind fără păs printre ostreţe, sub plasa de ţânţari, în scâncetele copiilor, în cântecele sălbaticilor, în bocăniturile celor care tescuiau faimoasa kava, băutura zeilor, cea care îi anesteziază pe bărbaţi, în acelaşi timp interzisă femeilor, copiilor – un tabu, unul dintre foarte multele… – iar în realitate un fel de drog cuvenit numai bărbaţilor ajunşi la maturitate. Sunt însemnări buchisite la lanternă sau la opaiţ sau la pâlpâirea flăcărilor, a cioatelor fumegânde, noaptea, dar şi în orice alte împrejurări – ca să nu se piardă nimic din observaţiile de peste zi, nimic din discuţiile avute, din tot ce-i trecuse prin faţa ochilor (o expresie ce revine: „am/a făcut ochii mari”), din ce a auzit, a simţit şi a gândit.
Înţelegând bine că au fost prea multe cele 30 de zile de suprasolicitare pentru o femeie albă singură printre aborigeni, ne întrebăm dacă timpul de cercetare a fost suficient pentru a ni se vorbi pe larg şi la obiect despre viaţa acestor primitivi. Citind cartea, îţi spui că a fost de-ajuns pentru a ţi se transmite esenţialul despre oameni, despre viaţa lor, despre universul căruia se subsumează.
Au rezultat aproape 450 de pagini, asta însemnând cam 15 pagini scrise în fiecare zi! Cine se poate sumeţi cu un astfel de record? Textul este structurat în jurul unor teme, a unor titluri generice – şi avem un total de 82 capitole, ceea ce înseamnă cam trei capitole pe zi. Viaţa tribală, avută minut de minut sub priviri de o cercetătoare pasionată, dar şi legendele pe care are abilitatea să le afle de la cei care i le-ar fi putut povesti; ritualurile observate, ceremoniile, protocolul, relaţiile din interiorul tribului, structurate în funcţie de autoritatea şefului de trib, de vraci, de însoţitorii acestora. Cu o stăruinţă ce sfidează lipsa oricăror condiţii, autoarea se învredniceşte să consemneze despre relaţionarea cu toţi membrii tribului: cu şefii, dar şi cu ghidul, cu soţia acestuia, cu cele două fiice, cu fiul, cu unchii şi mătuşile, cu bunicul, cu întregul clan din satul de baştină al soţiei, care duce o viaţă în colectivitate primitivă, fără legi scrise, ci cu relaţii prestabilite prin cutumă. Fiecare moment al vieţii: naşterea, gravida fiind într-o colibă izolată de restul clanului, timp de câteva luni de zile; căsătoria rafistolată, în urma căreia femeia devine proprietatea bărbatului; lipsa totală a educaţiei celor mici, copii care nu primesc în afară de hrana zilnică nici o educaţie, constrânşi să tacă, să stea amuţiţi, să imite pe cei mari. Fără instrucţiuni, fără explicaţii; circumcizia pentru băieţi, la o vârstă de 2-5 ani, după îndelungi pregătiri, de asemenea în completă izolare de clan, timp de o lună-două; o operaţie în condiţii rudimentare, cu unelte de lemn, distruse apoi, căci considerate tabu, asistaţi de tatăl copilului sau de un alt bărbat angajat anume.
Pusă în situaţia să absoarbă/ să recepteze atâtea informaţii, să le noteze prompt şi dorind să nu se piardă nici un detaliu, în speranţa că va avea ocazia să revină asupra însemnărilor făcute sub imperativul momentului, pentru o mai corectă şi temeinică evaluare a situaţiei, autoarea îşi forjează din mers un stil de neobişnuită supleţe expresivă, în aparenţă frust şi consemnând fervoarea trăirii, iar în fapt un stil eficient, funcţional -, o frază suplă, flexibilă, pe cât de amplă/cuprinzătoare, perfect adaptată împrejurărilor, sugerând cumva „scrisul pe picior”, cunoscut cât de cât mai oricărui diarist. Un stil pus de data asta să lucreze pe tot parcursul, nelipsit de sincope, al aventurii vanuatiene. Nu vorbim aici de fragmentele poematice, de descrierea unor momente de contemplaţie, de rezonare cu sufletul locului – nici nu ne-am mira de fapt, fiind vorba despre o autoare ce s-a exersat cu aplomb în poezie. Iată un exemplu: „Minutele serii aceleia mi le amintesc într-un fel halucinant: căldura, ploaia, oboseala, diferenţa de fus orar, lumea nouă, mirosurile, apoi piaţa dansând asemenea unor valuri de culoare ce se ridică şi coboară, părea că şi mesele şi fructele învăluite în culori tropicale se legănau bătând din palme, asta era realitatea: piaţa dansa (…) era un lucru obişnuit ca în piaţă să cânte grupuri, pentru mine era nou, cu toate că mai văzusem grupuri cântând în diferite părţi ale lumii… dar lumea în general ascultă şi-şi vede de treabă, aici nici vorbă: în spatele meselor cu produse de vânzare toţi cei din piaţă, în picioare, dansau bătând din palme şi cântând împreună cu cântăreţii. Era un ring de dans printre papaia, cocos, flori exotice, rădăcini de kava, seminţe de tot felul şi alte minuni fără nume pentru mine. Piaţa întreagă dansa şi se bucura, vibrând de viaţă, nimeni nu vindea nimic, se zguduia spaţiul sub puterea amplificatoarelor şi a vocilor stridente, nazale ale femeilor (…) Râdea şi Timothy, râdea de mine, cred. Aştepta să mă hotărăsc să plecăm, cumpărase nişte roşii, eu nu mă dădeam dusă, pe acoperişul pieţii se auzea cum ploaia se intensifica. Cât de tare trebuie să plouă, părea că apa curge compactă şi caldă… Acasă ne aşteaptă o masă caldă, nu ţi-e foame? întreabă el ca să mă ademenească, cred că îi era şi lui foame.” (p. 19)
Şi încă un exemplu: „… Adormisem. Vacarmul nu încetase, dar eram foarte obosită, încă nu mă adaptasem fusului orar, iar faptul că se întuneca atât de devreme (aşa era tot timpul anului, fix la şase apunea soarele, iar la şase şi un sfert nu mai vedeai la o lungime de braţ) şi nu exista curent electric, toate activităţile păreau paralizate pentru mine; nu şi pentru ei: Ei îşi continuau viaţa pe întuneric de parcă nimic nu s-a schimbat: discuţii, gătit, sporovăială, aţâţatul focului, iar poveşti, mâncare, iar vorbit, cam astea erau activităţile lor, fie pe lumină, fie pe întuneric.”(p. 35). Sunt fraze care plonjează în miezul activităţilor pe care cercetătoarea le ţine sub observaţie neîntreruptă; dar totodată sunt fraze de acroşat cititorul, numai bune să-l prindă în vârtej şi să-l pună la lucru, coparticipativ. Autoarea, care potrivit cutumelor nu a avut niciodată acces în namakal – casa tabu rezervată numai bărbaţilor din trib -, reuşeşte performanţa de a se plasa, prin scrisul ei, în chiar miezul lucrurilor, în namakalul aventurii sale scripturale. Ce autor nu şi-ar dori acest privilegiu? Câţi au abilitatea să se plaseze în vortexul întâmplărilor pe care ar dori să le nareze?
Îmi propusesem să scriu despre Ultimul canibal nu doar ca jurnal de antropolog ci şi ca roman în adevăratul înţeles al cuvântului. Spre final, îmi dau seama că era cât pe ce să nu vorbesc tocmai despre lucrul care m-a impresionat cel mai mult. Ai înţeles în ce constă noaptea înapoierii culturale a primitivilor, ai apreciat stilul expunerii. Dar în această noapte expresivă se pregăteşte ceva, freamătă indicibil sub geana zării, abia bănuită: răsăritul de lună ce se va deschide asupra priveliştii cetluită în negură. În cazul nostru, este vorba despre o generoasă simpatie umană cu care cercetătoarea îşi potopeşte subiecţii de studiu; este vorba despre căldura sufletească cu care în modul cel mai firesc românca noastră se apropie de primitivi. Este lumina sentimentului, care dă viaţă tabloului nouă expus, spre contemplare. „Secretul” care animă profuziunea de litere a scriiturii. Lucrurile ne sunt decriptate în cursul unei discuţii iniţiate de Maktuan, ghidul Hannei, în preajma despărţirii. Maktuan îi dă exemplul unei voluntare din Canada, care a avut nevoie să petreacă 6 luni într-un centru de adaptare. Şi continuă: „Tu ai venit direct şi trăieşti aici printre noi de parcă ai fi aici dintotdeauna…” şi aborigenul vrea să afle: „Şi nu am voie să ştiu secretul?, întrebă curios. Ba da, cred că îl ştii deja, e iubirea: vă iubesc pe toţi, iar dacă voi puteţi trăi în condiţiile astea, înseamnă că pot trăi şi eu…” Şi străina continuă: „…nu împrejurările au fost ţinta atenţiei mele, ci oamenii, ei sunt comoara…”. Iar în finalul discuţiei ghidul îi aduce acest omagiu: „Ai avut mai multă răbdare cu noi decât am eu însumi…”(p. 236-237).
Şi totuşi… şi totuşi, simt nevoia să mă întorc la scriitură. Nu poţi să scrii un jurnal cu aborigenii dacă nu te implici trup şi suflet. Asta s-a înţeles. Dar totul ar fi o construcţie pe nisipuri mişcătoare dacă n-ar exista la autoare „neînduraţii ochi de gheaţă”, cei cu care priveşte/cercetează/iscodeşte, dincolo de orice simpatie sau resentiment, lumea sălbaticilor ca atare. Hanna Bota a intuit că obiectul interesului ei trebuie scrutat fără milă, dincolo de orice reţineri, pudori, precauţii. Cu un fel de sălbăticie. Aceasta fiind curajul ei cel mare. Da, oricât ar părea de straniu, scriitorul este faţă cu personajele sale un sălbatic, dând iama în viaţa semenilor, în cruciş şi-n curmeziş, mereu îndârjit, nerenunţând. Dacă scriitorului nu-i reuşeşte această traversare a hăţişului uman, cu creionul în mână drept macetă, totul e zădărnicie: munca, bunăvoinţa, talentul: tot. Mi-am ales cândva ca personaj un om despre care toţi cunoscuţii spuneau că este un intratabil, un „sălbatic”. Am scris despre el cu deplină implicare – obstinat să aflu: ce se ascunde dincolo de aparenţe, în adâncurile fiinţei cetluite, acolo unde se izvodeşte felul său de a se comporta printre semeni. În mod paradoxal, la urmă am ajuns la convingerea că este nu un sălbatic, ci un om pus pe fapte, care nu se iroseşte în politeţuri şi farafastâcuri, cu riscul de a nu fi înţeles; şi că adevăratul sălbatic eram eu, autorul.