Ora de muzică 2 – Un minim necesar
Sunt pregătit să reîncep epopeea muzicală curmată dintr-un singur motiv: însuși Sting începea o nouă aventură. Ca multe altele. Ca destule ale fiecărui muzician.
Vocea probabil, culoarea nu tocmai pe placul meu, genul abordat în stil Dr. Alban. De aici circumspecția despre ,,necesitatea” de a se alătura, de a fi alăturat lui Sting. Puțin importă conjuncturile. Deși amândoi ,,sufereau” de aceeași mondială notorietate. Poate însăși colaborarea în alt proiect muzical cu al nostru ,,Moga”: Costi Ioniță. O serie întreagă de prejudecăți determinându-mă să-l pun la zid pe Shaggy.
Am revenit fiindcă de la finele lui 2016, după ultimul album realizat la intersecție de străzi, în studioul newyorkez Avatar, a mai pus cântec peste cântec, peliculă peste peliculă și a mai achiziționat câteva premii demne azi de un septuagenar activ, în plină vervă creativ-interpretativă.
Un minim necesar pentru a trece mai departe, când voi fi epuizat din nou caznele muzicale ale lui Sting și ale celorlalți inițiați carieristic în prima Oră de muzică – Queen, Yes, Toto și The Police -, la explorarea altor minți fierbinți de dor de sine.
Destule se vor fi întâmplat de atunci, lumile lumii călcând și strâmb, și drept, și altfel decât și-ar fi putut imagina oricare dintre noi. Clasicii au mers pe mâna conservatorismului, interiorizații au renunțat în a-și mai asuma publicitatea, închizându-se definitiv în sine și oportuniștii și-au zis că și-n lipsă de creativitate cu totul proprie pot ,,păcăli” publicul cu neașteptate remanieri. Unii chiar impunând considerentul ,,al meu” pe aceste copii ieftine din punct de vedere speculativ, sofisticate din perspectiva multitudinii de clustere, la rându-le reprezentând un amalgam de loop-uri din tot atâtea combinații posibile. Iată noutatea veche. Veche deoarece sistemul era în uz de ani mulți, contribuție a muzicienilor de elită, momiți să ,,dea de lucru” industriei muzicale, unii brevetându-le, alții lăsându-le la ,,dispoziția” publică pentru a few bucks fără a li se recunoaște paternitatea. Ajungând astfel muzica un copil orfan, al tuturor și al nimănui, în imposibilitate de a declara cu certitudine al cui este.
Copilul muzical are, din păcate, aproape aceeași culoare. Albul a dispărut cu totul, galbenul se zbate ca peștele pe uscatul național, după zăbrelele asiatismului estic extrem și al celui insular, roșul o mai ține încă în incantații. Câștigătorii fiind brunul și cu preponderență negrul, înfiați de toate celelalte continente cu o indulgență greu de imaginat acum un secol și chiar mai curând.
Sper, fiindcă rămân pe teritoriul virginității auditive și de această dată – nimic înainte de a porni periplul momentan jurnalistic al fiecărui articol -, lăsând factorul surpriză să mă impresioneze, că voi avea parte de experiențe inedite și pe gustul muzicianului romantic.
Îndreptățită întrebarea: este cumva altfel muzicianul? Istoricul tuturor vremurilor ne îndreptățește să avem alternativa răspunsului afirmativ: este. Sau a devenit cu preponderență în cotidian. Mimează sentimente, mimează trăiri și deși execută bine spre impecabil pasajele muzicale, exact ca deținătorii patentului, se simte discrepanța, se simte artificialul, lipsește chimia transmisiei acelui flux de ligamente nevăzute între protagonist și receptor.
Ba am mai constatat, cu destulă consternare și mâhnire, că posibile ,,capodopere” muzicale încep să se însumeze unor futile prezentări publicitare la… hrană, la articole de igienă intimă și alte neașteptate comercializări. Să numărăm câte spectacole fără mâncare și băutură se mai țin? Puțin peste zero. Responsabilul de aplauze și aclamații fiind educat în dulcele spirit al actului artistic de consum. Teatru, film, spectacol muzical-coregrafic, vernisaj, lansare de carte, conferință… trebuie însoțite de foșnit de pungă de snacks (când vreodată s-ar fi mâncat cartofi prăjiți altundeva decât la masa de prânz?), de sorbituri de suc și cafea, de plescăit prăjituri și antreuri. Uși deschise și trântite în timpul reprezentațiilor, cereri ,,formale” de a schimba repertoriul cu ce li se năzare curajoșilor de a se adresa artistului.
Acesta este tabloul zilelor noastre. O continuă mâzgăleală din care cei mai cu glagorie se tot chinuie să descopere ceva coerent. A cărui existență este pusă la îndoială permanent.
