Propoziții pretențioase – Alimbai
Mă trec fiorii stând în dormitor și ascultând, fără de voie, nebunia șofatului din orașul scăpat de sub control rutier. Motivul țintuirii mele la pat.
Sunt întreg pe dinafară, accidentat pe dinăuntru. Inimă, creier și mai ales fiere. Îmi tot doresc să mă fi născut înainte de a fi martor acestui criminal zbucium urban furibund, fără sens, acestei promenade nesfârșite pe întuneric, acestui transport de elevi ale căror picioare nu mai știu decât câțiva pași prin apartament, din dormitor la bucătărie, câțiva prin clasă și școală, dezordonați și cuprinși de aceeași febrilitate automobilistică și câțiva de la un raft la altul prin mall-uri, tot pentru neînțeleasa nevoie de hrănire.
Cine nu-mi crede mie, rog a se documenta fixându-și un loc undeva în apropierea unei străzi circulate, de unde să studieze caracterul cetățenilor râmniceni funcție de autoturism, viteză, ambalare a motorului, de vârsta și chipul conducătorului.
Și de sus se vede și mai bine. La colțul Tudor Vladimirescu-lui cu strada Mărgăritar – n-are cum, acceptăm totuși starea de fapt ca atare, corect era Mărgăritarului (a se vedea Boldului, fosta Independenței…) – regretatul profesor Talmanski ne-a invitat în trei rânduri să schimbe tabla de pe casa în care nu locuia frecvent, ci doar venea zilnic spre a mai deretica, aranja câte unele. De dânsul știute. Casă care nu i-a aparținut în întregime de prima dată. Împărțea cu o rudă, pesemne, din alte ,,americi” autohtone o moștenire. Așa că de prima dată am fost tocmiți, în numele proprietarului alohton, pentru regiunea de la confluența acoperișului părții. Toată ,,albia” prin care se deversau ploile și le afecta ambilor tavanele. Unde clocește apa e teroare în Carpați, se creează alveole în scândură, din ea picură direct pe pământul galben pămustit în pod. Acolo sapă, sapă până la prima pată circulară pe tavan, până la desprinderea tencuielii de pe lanțuri și plasă sau stuf și până la căderea, cu noroc, a unei partale cu dimensiuni îngrijorătoare, nu în cap, ci direct pe dușumea. Caz de asemenea supravegheat atent de zeița Fortuna. De-ar fi fost doar un loc unde ploaia își găsise făgaș și-și făcuse culcuș în casă. Peste tot mici ,,enclave” de bureți de lemn. Mai sus, mai jos. La dolie și la horn. Tot atunci s-a comandat jgheabul aferent și burlanele. A doua lucrare l-a vizat direct. S-a hotărât să înlocuiască pe partea sa de casă, grosul imobilului, toată tabla și pluviala. Căldură mare peste măsură, un acces îngreunat de zecile de obiecte depozitate în pod și trapa de ieșire destul de sus lăsată din fabricație. Niște jgheaburi… uriașe. Pentru niște cârlige răsucite la vârf de vreo două ori. Saceagurile după modelul vechi, singurul permisiv cu unghiul cel mai deschis pentru a depăși brâul zidit imediat sub capetele de grindă modelată. Frumos, artistic, greu de reprodus. La intrare, deasupra ușii umbrela căreia, din păcate, a suferit după vreo două ciocane de fier administrate în colonadele din gips-ciment, prinse de tocul ușilor cu un fier destul de gros, de 12, încastrat în fiecare. Tocul ieșit în afara zidului, ,,melcii” și ei. Forțându-ne la ,,artificii” de ghiolbani. Acum am fi procedat altfel. Flex…. Desigur că problema nu s-a redus doar la atât. Poala era concavă, jgheabul preluând mare parte din forma sa. Deși am încercat în fel și chip să îndreptăm cei patru metri de scândură sprijiniți doar în capete. Burlanul de evacuare n-a mai respectat tipicul celorlalte. De fapt înainte se scurgea tot printr-un aruncător, ceea ce nu mai cadra cu dorința proprietarului. Ar fi inundat toaleta din curte. Trebuia doar să găsim calea prin care aplecarea saceagului să fie minimă, să se evite lovirea cu capul.
