Spații culturale nr. 23 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Cum se-ncepe o reformă a culturii

N-avem prea multe de reproşat Institutului Cultural Român, mai ales că pe la noi, prin provincie, activitatea lui nu-i deloc vizibilă. Mass media nu se omoară cu informaţiile în domeniu (nu sunt aducătoare de rating), aşa că poveştile despre ce-a mai făcut domnul Patapievici au caracter oral, colectiv şi anonim, aşa cum, de altfel, le şi stă bine unor poveşti. Spuse la gura sobei, pot să indigneze auditoriul; căci tremură carnea pe toate bunicuţele şi pe toţi nepoţeii lor când li se aminteşte ce-a zis HRP în „Politice” („Humanitas, 1996) despre poporul român: „românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu… feţe patibulare, maxilare încrâncenate, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă” (op. cit., pag 63-64). Prin urmare, bunicuţele şi viitorii talibani mioritici nu-l iubesc pe HRP. Nu-l iubesc nici scriitorii cărora nu li s-a dat atenţie: cei neinvitaţi să ne reprezinte la Târgul de carte de la Torino sau la Salonul de Carte de la Paris, cei netraduşi din fonduri nerambursabile, cei nechemaţi la marele ospăţ al culturii pe banii statului. Nu-l iubesc pe HRP artiştii plastici care n-au avut şansa să-şi arate şi ei anusurile, penisurile şi, în general, toată sincronizarea lor cu Europa, dacă nu în cadrul Bienalei de la Veneţia, măcar la „Zilele culturii româneşti” de la Bochum. Ce-i foarte grav, însă, este că nici noul guvern nu-l iubeşte pe HRP. Şi, dacă tot nu-l iubeşte, îi caută (şi-i găseşte) bube în cap: Institutul Cultural Român condus de HRP a fost o jucărie periculoasă în mâinile comandantului de navă. Odată marinerul debarcat, musai trebuie strămutată şi jucăria lui în altă curte, respectiv cea a Senatului, mişcare cu dublu rol: pe de o parte, se lasă nesatisfăcuţi, tânjitori şi nervoşi mulţi amatori de chilipiruri culturale (dar şi politico-erotice); pe de altă parte, se plătesc nişte poliţe, mereu amânate, incomozilor HRP şi Mircea Mihăieş.
Cum, pe plaiurile noastre mioritice, politica se face după ureche, după toane şi prin ordonanţe de urgenţă, băgându-se, ca musca-n lapte, inclusiv în domenii din care ar trebui să lipsească, iată că şi ICR-ul a beneficiat de regimul instituţiilor cu vedere la piaţă: i s-au cercetat registrele, i s-a făcut bilanţul, s-a constatat că merge în golul puterii şi că trebuie să i se declare falimentul. După cum scrie în „Monitorul Oficial”, la ICR sunt „stări de lucruri care tind să afecteze, cu titlul de permanenţă, sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi vremelnic în alte state”, plus nişte „disfuncţionalităţi referitoare la funcţionarea ICR”, care „s-a politizat”.
Nici măcar bunicuţele mai sus pomenite nu au naivitatea de a crede că cei din diaspora sunt loviţi în sentimentul apartenenţei de ICR, de dl. Patapievici sau de Mircea Mihăieş (care, între noi fie vorba, ca profesor universitar, ca om de cultură, eseist, publicist etc. se bucură de multă simpatie în rândul elitei româneşti de aici şi de peste mări şi ţări). Mai degrabă românii din diaspora sunt loviţi în sentimentul respectiv atunci când presa străină publică ştiri despre violuri, furturi, tâlhării, mânării, mită, corupţie, asasinat etc., săvârşite nu doar de etnici romi, ci şi de fruntaşi politici în care ţara noastră dragă, la un moment dat, a avut încredere.
Să discuţi acţiunile unui Institut Cultural pornind de la premisa că funcţionează rupând pâinea de la gura pensionarilor şi a profesorilor şi să storci, astfel, glanda lacrimală a eternilor nedreptăţiţi şi a gospodinelor care-şi aplică tratament compensatoriu prin talk-showuri şi telenovelici, mi se pare, dacă nu riscant, cel puţin suspect pentru nişte jurnalişti, politicieni, oameni de cultură etc., ce pretind că se respectă.
Plus că e greu de crezut că ICR, prin şeful său, HRP, chiar n-a făcut nimic, în afară de faptul că l-a distrat pe Băsescu şi l-a convins să citească măcar „Levantul” lui Cărtărescu. E absurd şi să crezi că lucrurile despre care n-ai auzit nu există. Noi, cei din provincie, de exemplu, n-am auzit de manifestările organizate de ICR, dar suntem siguri că au fost destule şi că s-au desfăşurat permanent, spre binele celor care au participat la ele.

Petrache PLOPEANU

Sfârşitul istoriei şi sfârşitul culturii: POST-CULTURA

Conceptului de „cultură” i s-a dat, de-a lungul timpului, în funcţie de epoca istorică şi de societatea care corespundea acelei epoci, diferite definiţii. Nu voi insista pe vreuna dintre acestea, obiectul articolului de faţă fiind altul, şi anume ideea de sfârşit al culturii. Aşa cum Fukuyama scria despre sfârşitul istoriei, într-o carte deja celebră cu acelaşi titlu, eu nu voi face nimic altceva în acest articol, decât să-mi răspund la întrebarea dacă există şi un sfârşit al culturii şi, dacă răspunsul ar fi pozitiv, ce anume ar lua locul acestui fenomen fără de care însăşi evoluţia omenirii nu poate fi înţeleasă.
În definirea termenului de „cultură”, în general, s-a făcut raportarea la altă noţiune, aceea de „civilizaţie”. Chiar dacă s-a mers pe ideea că primul ar presupune, într-o definiţie didactică, totalitatea creaţiilor omenirii, civilizaţia fiind subordonată culturii şi fiind înţeleasă ca acea parte strictă legată de creaţiile materiale, au fost exprimate opinii după care cultura ar însemna creaţiile spirituale, iar civilizaţia, creaţiile materiale ale oamenilor. Am spus „ar însemna” pentru a sublinia faptul că nu există o unanimitate a definirii şi a acceptării conţinutului acestor noţiuni.
Cât despre mine, eu consider că varianta a doua este cea mai clară, mai firească din multe puncte de vedere. Cultura, egal creaţii spirituale ale activităţii umane, iar civilizaţia, tot ceea ce se leagă de asigurarea nevoilor materiale ale oamenilor. Este şi punctul de plecare care îmi permite să-mi dezvolt ideile legate de tema articolului de faţă.
Cultură înseamnă ştiinţă, artă, religie, sau artă, ştiinţă, religie, sau religie, ştiinţă, artă etc., fiecare cu respectivele note caracteristice, fiecare cu evoluţiile şi involuţiile ei, cu realizările ei. Astfel, raportându-mă la toate acestea, am putut vorbi despre cultura antică, despre cea renascentistă, despre „Epoca luminilor”, cultura modernă, postmodernă şi postmodernistă.
Civilizaţia a cunoscut, la rândul ei, aceleaşi evoluţii/involuţii, ajungându-se la realităţi desemnate prin termeni ca „societăţi postindustriale”, „societăţi postcomuniste”. Prefixul „-post” încearcă să explice rapiditatea cu care schimbarea realităţii îi surprinde pe oameni, care nu reuşesc să identifice la fel de rapid direcţiile generale ale fenomenelor cu care se confruntă şi preferă să le denumească cu termeni generali, ce nu ilustrează întotdeauna esenţa acestora.
Din a doua jumătate a secolului trecut, se vorbeşte despre postmodernism, cu trimitere aproape exclusivă la artă cu tot ceea ce ţine de ea: literatură, artă plastică, muzică, artele spectacolului etc. Într-o accepţie generală, postmodernismul ar putea fi definit ca o abolire a regulilor, o negare a clasicismului şi o afirmare a libertăţii totale de creaţie. Indiferent care ar fi accepţiunea dată acestui fenomen cultural, se accentuează libertatea de creaţie, de bună creaţie, subliniez aceste cuvinte, pentru că, indiferent de epocă istorică, indiferent de domeniul cultural, indiferent de creatori, cultura a reprezentat un rezultat pozitiv, un cumul de consecinţe calitative, în primul rând, şi cantitative, în al doilea. Desigur că nu voi relua aici teoria marxistă a trecerii cantităţii în calitate, pentru că n-aş rezolva nimic din ceea ce mi-am propus, şi anume să introduc un nou concept, acela de post-cultură.
Revenind, voi repeta că fenomenul cultural, indiferent ce fenomene se impun într-o perioadă sau alta, are în vedere ceea ce ilustrează calitatea, termen care, la rândul lui, introduce notele caracteristice ale îmbunătăţirii unui aspect, fenomen, manifestare etc. Consecinţele actului cultural sunt întotdeauna pline de sensuri şi de conţinuturi pe care omenirea, în drumul său spre mileniul al III-lea al erei noastre, le-a putut folosi pentru a-şi îmbunătăţi existenţa spirituală şi materială. Căci, nu trebuie uitate produsele ştiinţei, care au drept rezultat noi produse legate în primul rând de civilizaţie. Adică, într-un sens biblic, aş putea repeta ceea ce, după fiecare creaţie a lui Dumnezeu în cele şase zile, se spunea „Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina” (Geneza 1.4): „şi oamenii au văzut că motorul cu aburi este bun”, „că televiziunea prin cablu este bună”, „că lectura este bună”, „că pictura lui Kandinski este bună” etc. Deci, rezultatele culturii „sunt bune”, şi ele au fost percepute, chiar dacă uneori a trebuit să treacă destul de mult timp, şi au fost acceptate ca atare, ca fiind bune pentru oameni. Nu trebuie să mai adăugăm, decât în trecere, cât de mândri sunt creatorii de cultură de statutul lor de creatori, prin care, conştient sau nu, se compară cu Supremul Creator, Dumnezeu!
Au existat de-a lungul vremii, aşadar, creaţii dovedite bune şi creaţii dovedite ne-bune şi folosesc acest termen, „ne-bune”, în această formă de negare, deoarece îmi va folosi în ceea ce voi spune mai departe. Dar, până acolo, să mai zăbovesc puţin asupra altui aspect: creaţiile, indiferent că sunt bune sau ne-bune, sunt creaţii, reprezintă efectul unui efort creator, chiar dacă rezultatul nu a folosit oamenilor până în prezent. Voi avea posibilitatea în alte articole să dezvolt ideea de creaţii ne-bune în fiecare domeniul cultural, desigur, pe scurt, pentru că, fără îndoială, cantitatea creaţiilor de acest fel a fost mult mai mare decât a celor „bune”. De ce le socotesc pe cele „ne-bune” creaţii? Din simplul motiv că a existat un imbold creator, oricare ar fi fost acela şi oricare ar fi fost motivaţiile lui! Între masa amorfă care nu este frământată de ideea creaţiei şi un om care îşi dă seama că vrea să spună ceva celorlalţi oameni şi o şi face bine/ne-bine, îl aleg fără îndoială pe acel om, iar istoria este plină de ei: puţini au rămas în istorie drept „Taţi buni”, mulţi au fost luaţi în derâdere, dispreţuiţi, blamaţi, nu numai de contemporanii lor, ci de întreaga clasă culturală până în zilele noastre.
În zilele noastre, cultura – mai ales acea parte a ei care este sub imperiul libertăţii, care este supusă libertăţii, iar termenul de „supus” nu este inutil ales, observând tendinţele actuale în literatură, artă, muzică etc. de a căuta cu orice preţ libertatea de expresie, de a se supune cu orice preţ libertăţii, libertatea însăşi devenind un stăpân foarte exigent -, a scăpat de numeroase canoane, care-i impuneau anumite limite şi limitări, dar în continuare se menţine limitarea supremă, aceea ca aceste acte culturale să fie bune pentru oameni. Există în continuare criterii care fac departajările între ceea ce se consideră cultural şi ceea ce intră în categoria non-cultural, nu pentru că ar ţine de actele de civilizaţie, aşa cum am convenit la început să definim civilizaţia, ci pentru că non-culturalul ar fi ceva ce se doreşte cultural, dar este prost făcut, agramat, naiv, copilăresc, fără metodă, anacronic, meşteşugăresc şi alte asemenea epitete, care pot fi întâlnite uneori şi prin cronicile culturale, de orice natură, dar mai ales în culise, unde se colportează opiniile reale despre „creaţia” cutăruia sau cutăruia „creator”.
Societatea, ca sistem complex, cuprinde şi cultura cu tot ceea ce-i este pus în cârcă: şi rezultatele bune, şi cele ne-bune. Dacă până acum a doua categorie avea doar rolul de a oferi suportul unei comparaţii între ceea ce era definit de societate ca fiind bun şi ne-bun, consider că evoluţiile societăţii noastre contemporane intră în contradicţie cu modul în care oamenii concep cultura şi actul cultural şi acest fapt, indiferent că-l acceptăm sau nu, se face simţit, mai de mult timp în afara societăţii româneşti, dar deja fenomenul este prezent şi la noi. În toate domeniile culturii, înţeleasă în sensul ei clasic sau postmodernist, există creaţii bune şi creaţii ne-bune. Alături de oameni de cultură foarte cunoscuţi, trăiesc epigoni, mai puţin cunoscuţi şi, în al treilea rând, acei „neica nimeni”, care scriu prost, agramat, despre lucruri rizibile etc., artişti plastici care pictează prost, care sculptează fără metodă şi tehnică, fără har şi nu spun nimic, muzicieni care cântă muzică proastă şi o cântă şi prost etc. Există în acest moment o reacţie dublă, referitor la aceşti „creatori”: pe de o parte, sunt acceptaţi în comunitate, nu există o respingere violentă a lor şi a produselor lor, iar, pe de altă parte, tot ceea ce fac aceştia este luat în râs de mass-media, de oamenii de cultură cunoscuţi, de analişti etc., neînţelegându-se un lucru evident, şi anume că s-au schimbat termenii în care poate fi concepută cultura şi actul cultural. Cultura nu este un element autonom faţă de schimbările majore produse în societate, ea reflectă aceste schimbări, de aceea fenomenele din societatea celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea şi cele de la începutul acestui secol au influenţat-o profund şi continuă să o influenţeze. Influenţa nu este una comparabilă cu aceea pe care societatea Vechiului Regim a exercitat-o asupra culturii Secolului Luminilor (al XVIII-lea), pentru că, din destrămarea acelui regim social-politic, a rezultat o altă societate cu o altă cultură.
Acum, destructurarea societăţilor contemporane, confruntate cu numeroase provocări, de multiple naturi, nu mai poate determina apariţia unei alte culturi, care să continue linia evolutivă, în conţinut şi formă, a vechii culturi. Postmodernismul nu oferă decât ideea că s-a ajuns într-o fundătură a culturii aşa cum este ea cunoscută de milenii; acesta este rolul postmodernismului şi, în al doilea rând, de a oferi suportul trecerii la altceva total nou. Chiar de pe acum fenomenul pe care încă îl mai numim „cultural”, acceptă şi integrează la modul serios ceea ce numeam mai sus acte şi produse non-culturale. Suntem, consider eu, ţinând seama de ceea ce se petrece la noi, dar şi în alte spaţii, deja în sfera de manifestare a unui alt concept, acela de post-cultură.

Constantin Trandafir

Caragiale, câteva cuvinte despre scrisori

Acum, în Anul Caragiale, şi cu ocazia reeditării operei „integrale”, ediţie îngrijită de Stancu Ilin şi Constantin Hârlav, prefaţă de Eugen Simion (în vol. IV Corespondenţa), cel mai mult s-a resuscitat interesul pentru scrisori. Pentru că, într-adevăr, capitolul este mai puţin şi relativ mai târziu intrat în atenţia cititorilor şi a criticii decât restul scrierilor caragialiene; fiindcă scrisorile sunt de superior nivel literar, fapt confirmat special de Şerban Cioculescu în 1935 (Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol), apoi reconfirmat de mai toţi exegeţii scriitorului. Şi totuşi, ea, corespondenţa, rămâne încă o surpriză pentru destulă lume.
La noi, Caragiale deţine o rară performanţă prin numărul mare de scrisori expediate şi prin calitatea lor literară. Geniu al oralităţii, el este şi un maestru al scrisului exigent stilistic, inclusiv în corespondenţă, pe care o elaborează ca pe orice text literar. Încât, pe bună dreptate, s-a vorbit de arta epistolară, din care, pe lângă această grijă a scrisului, de reţinut sunt spontaneitatea, naturaleţea, verva, ironia, umorul, parodia. „Moş Virgulă” avea oroare de scrisul neglijent, în general, şi de erorile tipografice în cazul său, dacă a cerut, înspăimântat, suspendarea unui tiraj de revistă din cauza omiterii unei virgule. Şi asta nu e legendă! E conştiinţă artistică, profesională. Îşi spune „cârpaciu literar, practicant daco-român” şi-i scrie lui Mihail Dragomirescu: „De, dragii mei, eu sunt un cârpaci bătrân, eu cos de dragul pingelii, nu de al cusăturii. Dacă vă place, îmi pare foarte bine, fiindcă ţin la cinstea meşterească”. Iar lui Zarifopol, artizanul îi spune cum „lucrează pe brânci, meştereşte”: „Stimate Domnule Doktor, cu ajutorul lui Dumnezeu l-am dat în sfârşit gata pe Dracu! Kir Ianulea-i isprăvit: acu, nu-mi mai rămâne decât să-l dichisesc, să-l pepten şi să-i dau lustru, ca să-l pot prezenta în faţa lumii. Chiar astăzi îl iau la frecuş şi sper că peste o săptămână să-i dau drumul – fireşte mai întâi are să vie la dv. Să vă salute, la dv., care-l cunoaşteţi de când era mititel şi neţesălat”.
Epistolierul „caragializează” şi cât priveşte varietatea lingvistică, şi cât priveşte observarea de atmosferă şi desenarea de personaje. Cel mai complet se întrunesc aceste însuşiri în formidabila schiţă-scrisoare trimisă de la Berlin lui Alceu Urechia în 1905. Deşi e cea mai cunoscută dintre misive, nu-mi pot reprima tentaţia de a o readuce ca argument. Relatarea vizitei lui Delavrancea la Berlin, în trecere spre Paris, e pură literatură carnavalizată, în forme mai atenuate. Aici, ca şi în alte ocazii, Caragiale simte hiperbolic şi vede amuzant. Ne aşteptam ca vizita să-i trezească „exilatului” încântare şi chiar ceva solemnitate, doar bunul prieten venea din ţară, aducea veşti mult dorite, iar epistolierul era gazdă primitoare…”Ceremonialul” întâmpinării în gara de la Breslau induce o notă echivocă, de emoţie şi sobrietate poznaşă, pe de o parte, şi de expansivitate acră din partea oaspetelui. Cei doi prieteni se preţuiesc în pofida acestei reacţii răsturnate. Nemulţumirile absolute ale lui Delavrancea, ca şi umilitatea prefăcută a lui Caragiale sunt de un comic buf. Vizitatorul (francofon) nu-i tolerant cu nimeni, nici nu-i în stare, cel puţin, să simuleze detaşarea. Insatisfacţiile lui sunt „totale” (cum le spune autorul scrisorii), de un comic burlesc. Imaginea cusurgiului din scrisoare atinge culmile caricaturii vesele. În vagonul restaurant, berea e „caldă”, în gară la Berlin, la fel. Pentru germanofob, „administraţia, armata, arta, ştiinţele, tramvaiele, casele, monumentele, mâncarea, berea, tot, tot, prost, stupid, imbecil!”. La frizer, „profesorul” (cum e recomandat cel care va conferenţia) are probleme insolubile cu „bogata lui capelură vâlvoi”. În vestitul parc Tiergarten îl instruieşte pe ageamiul amfitrion („boule”) în legătură cu diverse soiuri de copaci. Apoi îl muştruluieşte la estetică, arătându-i toate ereziile grandiosului palat Reichstag. Situaţiile descrise în scrisoare sunt şarjate: gesturile intempestive, foarte largi ale musafirului paraponisit, „diapazonul” înalt strâng în jur mulţi curioşi, între care şi englezi „travellers”. Baestdecher-ul invocat e „stupid”, prietenul iarăşi invectivat şi, printr-o mişcare volubilă, îi zboară ochelarii, spre hazul galeriei. Poarta Brandenburg declanşează „o nobilă indignare şi înjurături”. Nu-i place nimic, nici mâncarea servită de Madame Caragiale. Tot ce urmează e de un comic enorm. Nu suportă (cu gesturi radicale de respingere şi vorbe aspre) magazinele de lux, muzeele, marile restaurante, dar poposesc prin multe berării şi servesc la fiecare câte două-trei halbe de bere… „proastă peste tot”. A doua zi soseşte, chemat de la Lipsca, Zarifopol şi este cooptat în grup şi tânărul doctor Dimitrie Gusti. Merg la Postdam, Delavrancea revarsă imputări la adresa unei conferinţe asupra artelor plastice. Prânz copios („prost”), „pilesc” cu „câteva sticloaie de vin de Mosella, pe urmă şvarţuri, cafele”. Plâng în faţa portretului lui Anghel Demetriescu, mort în 1903. Zarifopol cântă la pian ceva din Beethoven, adorm îmbrăcaţi pe la 8 dimineaţa şi se trezesc pe la orele 15. Până la sosirea trenului cu care Barbu trebuie să plece la Paris, cei doi prieteni mai au destul timp să consume două butelii cu vin de Rihn la gheaţă, apă minerală, şuncă, somon („pute, pute, pute!”), fripturi, „şaap’panie, Iancule!”
Alte multe subiecte cuprind aceste delicioase scrisori ale lui „Nenea Iancu”: „literatura arta şi ştiinţa română”, întâmplări cotidiene, meteorologia, tot în atmosferă miticistă, cu accente à la Rostogan, în grai ardelenesc, ori moldoveneşte, ori nemţeşte, ori ungureşte şcl. Pescuieşte „perle”, „vlahutzisme”, îi prinde în „flagrant delict” pe Heliade, Bolintineanu, pe „delicatul bard de la Mirceşti”, pe „moscalul” Gherea. Dar cele mai „grozave testimonuri de paupertate mintală” le găseşte în presă…
Tot din scrisori aflăm că Herr Direktor, alias „nenea Iancu”, e şi „muzic”, meloman împătimit, cel mai îndrăgit fiind „boierul”, „babacul” Beethoven.
Nu lipsesc „trufandalele politiceşti”, referirile la „micul buget român”, la „sistemele de filozofie a dreptului care s-au produs în România”, dar care lipsesc cu desăvârşire. Şi aventurile lui politice sunt relatate cu umor, deşi cele mai multe acoperă perioada „berlineză”, la început de secol XX, când, spunea Caragiale: „începem o altă o istorie mai puţin veselă decât cea de până ieri”. Într-o scrisoare către acelaşi bun prieten Zarifopol (mai tânăr cu 22 de ani decât el) („îţi scriu aceste rânduri când se-mplinesc 37 de ani de la Republica din Ploieşti”), şarjează melancolia: „Simt picurându-mi o lacrimă de duioasă amintire; eram de optsprezece roze! O! scumpa mea republică!” În afară de câteva comentarii impacientate, politicalele stau sub semnul parodiei şi satirei. Se fac aluzii permanente la politicienii „anodini, incolori şi inodori”, chiar şi la adresa „marelui bărbat de stat” Gh. Cantacuzino şi a iubitului Take Ionescu, „Fiul lui Belzebut”. Scrisorile către Gherea („Costică”) îl arată pe Caragiale mare „anarhist”, necruţător faţă de regimurile oligarhice, autoritariste, furie care se evaporează caţavencian, în final: „Să trăiască Boborul şi Costicuţia! Foarte bine! dar să trăim şi noi! Noi nu suntem bobor? Nu ţinem şi noi la Costicuţie? Noi de ce să ne prăpădim?”.

Vasile GHICA

La balamuc, birjar!

,,Tovarăşe Stalin, românii trimişi în Siberia se simt atât de bine, că nici nu mai vor să se întoarcă acasă!”. (Iorgu Iordan, ambasadorul României la Moscova, 1945).
Aveţi dreptate, maestre! Nu mai aveau cum, Dumnezeu să-i ierte!
*
,,Dacă ar fi să aleg între Iisus şi Căpitan (Zelea Codreanu), l-aş alege pe Căpitan. Dacă vrem să schimbăm ţara, trebuie întâi să-i dăm foc”. (Emil Cioran)
Ptiu, drace! Noroc de „erata” de mai târziu.
*
G. Călinescu îl compara, prin 1939, pe Carol al doilea cu Ludovic al X1V-lea, iar pe academicianul A.Toma cu Eminescu.
Adevăr grăiesc vouă: comparaţiile au adus mult rău omenirii.
*
,,Nu-l pot apăra pe Sadoveanu care a supt la toate ţâţele politice”. (Tudor Arghezi)
Nici cu „alţii” nu ne este ruşine, maestre!
*
„Ion Barbu a schimbat imediat cămaşa verde cu cea roşie”. (Lucian Boia)
Pentru că o singură cămaşă ar fi fost semn de mare sărăcie.
*
„Prinţesa X a lui Brâncuşi este un falus”. (Picasso)
Deci simbolul fertilităţii şi al „prosperităţii” noastre.
*
„Diogene este un Socrate dement”. (Platon)
Iată deci că, la o adică, şi filosofii sunt „solidari”.
*
„Nu am văzut niciodată vreun geniu lipsit de nebunie”. (Aristotel)
În schimb, ne sufocă nebunii fără niciun pic de geniu.
*
„Cel mai mare eşec al omenirii constă în avortarea oamenilor superiori”.
Doar n-o să-i lăsăm să devină majoritari!
*
„Am vrut să cuceresc lumea citind”. (O. Paler)
O, nu, maestre! E o armă caducă.

Distribuie: