Spații culturale nr. 24 (12)

Ionel NECULA

O gazetă tecuceană în ediţie anastatică

Pentru cei ce-şi propun reconstituirea istorică a vieţii culturale dintr-un areal geografic şi-şi impun să refacă devenirea lui spirituală, aşa cum s-a derulat într-un anumit moment al evoluţiei sale istorice, consultarea publicaţiilor ce-au ventilat cronotopul (cronos-timp, topos-spaţiu) respectiv rămâne o sursă obligatorie şi imperativă. Sunt mai multe feluri de a vorbi despre o revistă de cultură, despre rolul ei în epoca pe care a circumscris-o, despre importanţa ei în viaţa unei comunităţi şi despre semnificaţia ei peste timp, dincolo de conjuncturile episodice ale apariţiei ei. Am în vedere, bunăoară, volumul Marilenei Donea, autoarea volumului consacrat revistei Ateneu în primele patru decenii de apariţie (1964-2004) şi volumul semnat de Al. Husar despre nevrozata revistă de dreapta Meşterul Manole. Ambele lucrări menţionate aici sunt construcţii laborioase, carbonice şi articulate care reconstituie traseul acestor reviste, funcţia lor catalitică şi rolul lor în ansamblul evoluţiei culturale româneşti. In cuprinsul lor sunt inventariate problemele vehiculate în conţinutul lor, direcţia şi curentul cultural creditat, galeria colaboratorilor şi toate ideile care ventilau epoca.
Sigur că acest gen de alcătuiri livreşti sunt utile, endemice şi referenţiale pentru toţi cercetătorii unui areal geografic, dar ele închid în paginile lor şi un crâmpei din evoluţia generală a culturii şi a înfrigurărilor noastre. Reconstituie în dimensiuni reduse şi câte ceva din zbaterile spiritului românesc în efortul său de a-şi găsi împlinirile optative, şi identitatea de sine, în liniile sale esenţiale. Familia, Gândirea, Astra, Ateneu, Viaţa Românească şi încă multe-altele n-au fost numai nişte efemere zvâcniri circumscrise unor spaţii culturale închise, juxtapuse unor delimitări teritoriale exacte, dar indicau şi câte ceva din oportunităţile culturii româneşti, aproximau ora exactă a frământărilor noastre de spirit, arătau sensul şi direcţia de evoluţie a procesărilor culturale.
De asta spun, orice monografie circumscrisă personalităţii unei reviste de cultură reprezintă şi un act de dezarhivare a potenţialului cultural românesc, aşa cum s-a structurat în diferite momente ale devenirii noastre istorice. Căci importanţa unei reviste de cultură nu rezultă doar din mişcarea de idei pe care o generează, din diagrama problemelor ventilate, ci şi din climatul cultural pe care îl induce, din atmosfera febrilă pe care o presupune. O revistă de cultură este, sau trebuie să fie, o instituţie, un club de dezbateri, unde se pun la cale proiecte, se alcătuiesc cuprinsurile numerelor de revistă, se pun la cale polemici şi se discută ultimele noutăţi în domeniu. Multe reviste organizează şezători literare, conferinţe publice şi iniţiază premii, diplome şi alte recunoaşteri pentru colaboratorii mai activi.
Revenim, aşadar, din ce în ce mai frecvent la vechile reviste de cultură şi-ncercăm, să reconstituim, din consultarea lor, viaţa culturală de altădată, ideile ce s-au activat într-un orizont geografic bine delimitat. Căutăm vechile colecţii şi rămânem zile întregi prin marile biblioteci publice pentru a le răsfoi paginile îngălbenite, înfiorându-ne de parfumul unei lumi uitate, arhivată în istorie şi-n documente de epocă. Admitem însă că monografiile apărute, chiar cele alcătuite scrupulos şi-ntr-o formulă exemplară, nu elimină cercetarea directă a vechilor colecţii şi adăstarea analiştilor prin marile biblioteci publice.
Singurul mod de a simplifica travaliul criticilor, a cercetătorilor interesaţi de arabescurile gândului – difuzat prin intermediul vechilor reviste de cultură – este reeditarea lor în formă anastatică, în volum, reproducerea lor sub formă de carte, număr cu număr şi pagină cu pagină, laolaltă cu decoraţiile şi cu toată iconografia procesată de vechea cărturărime. Transpunerea lor sub formă livrescă şi introducerea în circuitul general al cărţii optimizează actul de cercetare, mai cu seamă din partea celor din provincie, înlătură drumurile lungi şi obositoare, cazarea prin hoteluri sordide şi costisitoare, cheltuielile imense pe care le implică operaţia de consultare directă a colecţiilor aflate în depozitele marilor biblioteci. Din nefericire, exact genul acesta de transpuneri sunt rare, de cele mai multe ori endemice şi cu o restrânsă circulaţie publică.
Aşa stând lucrurile, nu ne mai surprinde că puţinele realizări în domeniu aparţin, de regulă, unor iniţiative provinciale, pentru că ei în primul rând, cercetătorii din provincie simt nevoia acestor ediţii anastatice, care să-i scutească de drumuri lungi, obositoare şi de cheltuieli împovărătoare. Dintre realizările mai cunoscute mă gândesc, bunăoară, la ediţia anastatică a revistei Florile Dalbe, prima revistă de cultură apărută după Războiul Reîntregirii, în Bârlad, la 1 ianuarie 1919 sub veghea unui colectiv redacţional din care făcea parte Al. Vlahuţă, George Tutoveanu, Tudor Pamfile şi Mihai Lungeanu – un proiect ambiţios din care au apărut 23 de numere, dar şi-a încetat apariţia repede, în decembrie 1919, şi, la fel, am în vedere ediţia anastatică a revistei bârlădene Graiul nostru, realizată de Elena Monu şi Elena Popoiu şi apărută la Editura Sfera din Bârlad în anul 2011.
Bănuiesc c-au mai fost şi alte iniţiative de acest gen, în alte localităţi ale ţării, de care nu avem ştire dar salutăm bucuroşi orice alte proiecte de această natură, oriunde s-ar întâmpla să apară.
Cu atât mai mult salut iniţiativa lui Viorel Burlacu, de a alcătui o ediţie anastatică a efemerei reviste tecucene Provincia literară care a apărut la 4 martie 1908 şi-a avut un parcurs episodic, până la nr.9 din 20 august 1908. Conducătorul ei era poetul Constantin Muche, care trecuse prin şcoala de gimnastică a lui Ştefan Velescu şi ţinea orele de sport la gimnaziul din Tecuci. Cum în anul şcolar următor, 1908-1909, a fost transferat la Botoşani, a luat şi revista cu el şi-a încercat – tot aşa, cu zbateri şi cu zel – să-i asigure supravieţuirea şi în noua locaţie botoşăneană.
N-au mai apărut decât trei numere, ce s-au adăugat la cele 9 apărute la Tecuci, după care a dispărut definitiv din peisajul publicistic românesc, dar faptul că redactorul ei şef a activat o vreme în redacţia unor reviste mondene din Bucureşti, l-a ajutat să confere şi revistei de la Tecuci o notă de frivolitate, de şaradă, de divertisment. Era probabil un truc prin care spera să câştige opţiunile cititorilor şi chiar a reuşit o vreme, în primele numere, când redacţia primea scrisori de încurajare din Brăila, din Vaslui, din Bârlad, din Craiova şi din alte localităţi. O vreme se mândrea cu colaborarea poetei Alice Călugăru, care-şi trimitea colaborările din Paris, unde ducea o viaţă libertină şi lipsită de prejudecăţi, ceea ce îi va grăbi şi sfârşitul nebulos, undeva prin preriile Americii Latine. Nimeni nu ştie cu exactitate unde, când şi în ce împrejurări. A fost, oricum, cea mai importantă colaboratoare a revistei şi redacţia avea toată îndreptăţirea să se mândrească, nu atât cu numele ei, cât cu oraşul de unde-şi trimitea corespondenţele. Ceilalţi colaboratori – oltenii N. Burlănescu-Alin şi I.C.Popescu-Polyclet, Neli Cornea din Bacău, H. Coşoi şi Al. M. Gheorghiu, nu străluceau nici ei decât printr-o mediocritate stânjenitoare
In nr.9 al revistei, în medalionul consacrat lui Vasile Gheorghiu este evocată împrejurarea care-a dus la apariţia revistei; Apărută în condiţii aleatorii, a rămas marcată de această meteahnă pe toată durata apariţiei sale.
Ediţia anastatică realizată de Viorel Burlacu la Editura Grapho Press din Tecuci reprezintă un util instrument de lucru pentru toţi cei interesaţi de trecutul cultural al Tecuciului şi o formă de valorificare a patrimoniului cultural lăsat moştenire de înaintaşi. Că această moştenire nu confirmă exigenţa aşteptărilor noastre, nu mai e vina alcătuitorului, care a depus un mare efort pentru realizarea acestei ediţii de excepţie. Îl felicităm pentru izbândă şi-i propun să continue această acţiune până la transpunerea tuturor publicaţiilor tecucene în ediţii anastatice asemănătoare. Când această iniţiativă va epuiza întregul fond publicistic pritocit în zariştea spaţiului de cultură tecucean, atunci putem spune că avem la îndemână întregul instrumentar care să ne permită reconstituirea frământărilor de spirit ce-au ventilat ostrovul tecucean în diferite momente ale evoluţiei sale.

Valeriu SOFRONIE

ÎN NEGRU: O FEMEIE ŞI DOI CÂINII.
Câteva fugi pe marginea „Câinilor negri” a lui Ian McEwan

Ştiinţa spune despre găurile de vierme că ar lega între ele părţi distante din Univers. Chiar dacă ipotetica fizică relativistă a decretat astfel, imaginaţia cotidiană, dar mai ales cea artistică au îndrăznit şi mai mult. De când Alice a pus piciorul în Ţara oglinzilor, s-a înţeles că nu doar între lucrurile mari se deschid punţi de trecere, pe care să păşeşti ca dintr-o cameră în alta, ci şi între cele mici. Acum afli şi chiar experimentezi că, deschizând o uşă în New York, în secunda următoare o închizi într-un apartament de pe bulevardul Toamnei din Râmnicu Sărat. Aceeaşi lume, cu diferenţă de peisaj? Nu. Acelaşi peisaj cu diferenţă de lume. Ai închis ochii, gândindu-te la petale, i-ai deschis acoperit de cenuşă. „Când zicem dar 64, zicem plebicist. Când zicem plebicist, zicem 64”, spunea în aceeaşi ordine de idei politrucianul. Găurile au ros toată substanţa, încât te întrebi ce rost mai are să păstrezi suprafaţa netedă în vreme ce interiorul a fost lăsat în voia amestecătorilor de limbi?
De când cu cele două seturi de conexiuni (exterioare şi interioare), lucrurile au început să fie, chiar dacă mai complicate, mai uşor de înţeles. Priveşti la distanţă şi înţelegi ce-i aproape. Priveşti alături de tine şi înţelegi la distanţă. În acest Univers viermuit l-am citit pe Ian McEwan cu ai săi „Câini negri” şi l-am înţeles pe Empedocles. Prima lectură nu m-a îmbătat de extaz. Eram obişnuit din precedentele sale apariţii („The Cement Garden”, „Amsterdam”, „First Love, Last Rites”) cu aplecarea obstinată spre demonicul din fiinţa umană, cu propensiunea ireversibilă spre rău. Smulgând cămaşa înflorată de pe trupul cotidianului, McEwan ne-a orientat privirea direct în miezul hidoşeniei umane, manifestată în ipostaze thrillerice precum răpirile de copii, crimele, fantasmele sexuale, perversiunile, barbarele forme de devianţă, peste toate planând o permanentă stare de rău, fără putinţă de scădere sau evitare. Violenţa pândeşte după fiecare colţ al omului iar umorul negru este singura formă de raţionalizare, nu şi de asimilare, a sa.
Cea de-a doua lectură s-a dovedit în schimb revelatoare. Deja citeam o altă carte. Obişnuit să reduc totul la negru, aruncasem o căldare de smoală peste simţurile mele, făcându-mă apt de impietatea de a recunoaşte în toate monoton-fatidicul. Dar nu era aşa! „Câinii negri”, în măsura în care nu ne da şi o orientare axiologică între genurile existenţiale, ne oferă şansa de ne prezenta alternativele. Cartea este despre destine şi despre arheii care frământă lumea.
Revenind la aceşti arhei, cu greu mai poate cineva îndrăzni la inovaţii. Ce a fost de spus fundamental, s-a spus. Iar primul care a făcut-o a fost Empedocles. Ce guvernează lumea, se întreabă acesta, atent să observe misterul din procesul individuaţiei? Fiecare lucru este pus în mişcare (se naşte, există şi piere) de aceste două forţe eterne: iubirea (philottys) şi ura (neikos). Iubirea uneşte, ura/cearta desparte. Iubirea reuneşte materiile disjuncte, aducându-le la ascultare sub acelaşi stăpân. E momentul bucuriei. Ura le redă independenţa, eliberându-le în lume. E momentul tristeţii. Este greu de spus care este primordială istoric. Logic, ambele sunt. Este de neconceput să gândim ceva fără ele. Ceea ce ştim sigur este că niciodată nu vom avea pace. Rând pe rând, arheii îşi vor disputa întâietatea, în aşa fel încât lumea va fi de-a pururi o imensă arenă a în-fiinţării şi des-fiinţării ceestimilor, a extazului şi tragediei.
În orice poveste există un nod. Poveste lui Ian McEwan ar fi de neconceput fără momentul catastrofei, reprezentat de cel de-al doilea război mondial. Războiul este un dat, un lucru în sine în raport cu care personajele cele două, June Tremaine şi Bernard Tremaine, îşi străpung în ele însele sensurile. Sensul vieţii nu se dezvăluie oricui, oricum şi oricând. Mai degrabă nu se dezvăluie. Dar atunci când o face, e nevoie de condiţii speciale. Ca în experimentele fizice, e nevoie de o cantitate uriaşă de energie pentru ca un proces (o fuziune, o fisiune) să se producă. Nu există în istorie acumulare mai mare de masă reactivă (mobilizări umane, ideologii, sentimente etc.) decât aceea din timpul celei de-a doua deflagraţii planetare. Cine a trăit în preajma acestora a avut o bună ocazie să se definească. Nu importă cum. Dar a avut. Coaja individualităţii noastre este atât de groasă şi de rezistentă la tentativa conştientizării sinelui, încât mediile cotidiene de viaţă, slabele legături care se creează în jurul nostru se dovedesc total nesatisfăcătoare unei asemenea sarcini. Războiul în schimb, mai ales unul mondial, are o asemenea proprietate dizlocantă. Oricât de rău ar fi, e nevoie de un asemenea eveniment, fie el război sau altceva. Cum spune autorul, prin gura lui Jeremy, e nevoie de o „experienţă ce conduce la reformulare”, de un „adevăr revelat în lumina căruia toate concluziile trebuiau regândite” („Câinii negri”, Polirom, Iaşi, 2006, p.61). O teorie sociologică abstractă, cum este interacţionismul simbolic, ne spune că “individul se experimentează pe sine ca atare, nu în mod direct, ci numai indirect, din perspectiva particulară a altor membri individuali ai aceluiaşi grup social sau din perspectiva generalizată a grupului social ca întreg, căruia îi aparţine” (G. H. Mead, „Self”). June şi Bernard sunt aruncaţi în vâltoarea contextului. Sunt implicaţi total în acest război, cu iubirea lor cu tot, cu convingerile lor politice cu tot. Amândoi cred că socialismul va salva lumea. Nici nu ştiau ce produse de reacţie livrau laboratoarele lor lăuntrice sub acţiunea reactivului războiului. Se căsătoresc, pornesc într-o lună de miere prin lume, se iubesc şi …dintr-o dată, ceva se întâmplă cu ei. June, la vederea celor doi uriaşi câini negri din valea dolmenului, Bernard, la câteva zile după, la vederea tinerei femei în doliu. Nici câinii şi nici femeia nu au fost cauza, ci, vorba istoricului, doar „ocazia”. Cauza era conflictul care aruncase milioane de oameni şi zeci de ţări într-o luptă demonică pe viaţă şi pe moarte. Ce înţelege fiecare din această întâlnire?
Întâlnirea cu cele două fiare o făcuseră pe June să găsească, prin intermediul rugăciunii disperate apărute spontan în suflet, un loc în fiinţa ei unde era prezent Dumnezeu şi chiar „crezu că distinge în fundul craniului un contur extrem de şters, un gol semnificativ, niciodată observat până atunci. Golul parcă se ridică…ţâşnind brusc pentru a deveni …o pungă de lumină colorată, invizibilă ce o împresura şi o conţinea. Dacă acesta era Dumnezeu, înseamnă că şi ea făcea, incontestabil, parte din El” (p.194). De cealaltă parte, vederea tinerei îndoliate îl făcu în aceeaşi fracţiune infinitezimală de timp pe Bernard să conştientizeze ideea că războiul recent terminat nu fusese un eveniment geopolitic, nici unul istoric, ci „o mulţime aproape infinită de tragedii personale…o povară purtată fără crâcnire de sute de mii, de milioane de oameni…Avea impresia că până atunci nu se gândise cu adevărat niciodată la război…Pentru prima oară intuia dimensiunea catastrofei, prin intermediul sentimentelor omeneşti…Toate acestea năvăliseră în sufletul lui Bernard…ca o înţelegere profundă, recunoaşterea unui adevăr care-l făcea să se închidă consternat în sine” (p.213).
Amândoi trag concluzii. Opuse însă. Iar de aici, drumurile lor se vor despărţi, fără a se mai încrucişa vreodată. În Bernard s-a trezit dorinţa nestăpânită de a reduce totul la social. De unde şi încrederea sa că, fiind cauzate de logica socială, situaţiile îşi vor găsi dezlegarea tot printr-o logică de acelaşi tip. Bernard crede că mizeriile umane pot fi rezolvate prin intermediul ingineriei politice, un fel de instituţie de salubrizare socială. De aceea se va şi transforma, până la capătul vieţii, într-un curator politic. June a văzut dimineaţa aceea cu totul diferit. Privind în ochi cele două fiare, a simţit că a privit răul drept în ochi. A fost o încrucişare de priviri dincolo de spaţiu şi de timp. „Nu mi-am dat chiar bine seama ce se întâmplă, dar am intuit-o după teama ce mă cuprinsese – animalele acelea erau creaţia imaginaţiilor decăzute, a spiritelor pervertite pe care nu le poate explica nici o teorie socială, de nici un fel” (p.223).
Răul social este corectibil, chiar anulabil. Conceperea sa te face optimist, îţi dă chiar motiv de alegeri profesionale. Este un rău accidental. El poate să fie, sau să nu fie. Nu este înscris în gena socială. Tot ceea ce ţine de relaţie poate fi modelat. În schimb, crede June, răul văzut de ea este anistoric şi transindividual. El îi depăşeşte pe indivizi, prin aceea că locuieşte în ei, fără să le ceară consimţământul. Omul este purtător de rău. Cât va exista om, va exista şi răul. „Răul despre care-ţi vorbesc vieţuieşte în noi toţi…..Când s-au copt condiţiile, în diferite ţări, în momente diferite, erupe cu o cruzime feroce, ca un fel de furie vicioasă împotriva vieţii şi suntem surprinşi cu toţii de cantitatea de ură adăpostită în sufletele noastre. După care se cufundă la loc şi aşteaptă….Firea omenească, inima omului, spiritul, sufletul, conştiinţa de sine – spune-i cum doreşti – este, în ultimă instanţă, unicul lucru cu care operăm. Trebuie să se dezvolte, să se extindă, altminteri cantitatea de nefericire nu poate scădea” (p.224).
Bernard face din oameni un soi de popice pe care o mână dibace le va aşeza în locul câştigător. Nu ei, oamenii, sunt problema, ci uriaşul angrenaj în care îşi echilibrează, fiecare cum poate, existenţa. Noţiuni precum sufletul, spiritul, conştiinţa de sine…nu-şi găsesc aici nici un rost. Nu e de mirare că, momentul istoric al căderii zidului Berlinului, aşteptat cu atâta nerăbdare de politician, îi găseşte pe ceilalţi într-o stare de totală indiferenţă. Momentul acela ar fi trebuit să-l facă să mai reflecteze la teoria sa. Dar poate că era deja prea târziu. Viaţa ca şi iubirea sa, se stinseseră deja. Alegerile fuseseră făcute şi consumate. June, adâncită în credinţa sa, rămâne o optimistă: „Mica mea descoperire proprie este că schimbarea este posibilă, că ne stă în putere s-o efectuăm…Noi înşine trebuie să fim obiectul strădaniilor noastre, dacă vrem să trăim în pace unii cu alţii….nu avem altă ieşire. Dar dacă se întâmplă, binele ce se va naşte astfel va da forma societăţilor noastre într-un mod neprevăzut, neprogramat, necontrolat de o singură grupare de oameni sau de un singur set de idei” (p.224).
La egală distanţă de cei doi, dar parcă şi din nevoia unei încercări de aducere a lor la un numitor existenţial comun, Jeremy, autorul romanului deci, crede în soluţia salvatoare a iubirii. Între June, mistica închisă în sine, şi Bernard, materialistul ateu, claustrat în social, trebuie să se nască ce-a de-a treia soluţie. Este exact ceea ce nu au încercat cei doi, sfârtecându-se unul pe altul, trăind separat, nu numai fiecare într-o lume lăuntrică aparte, dar şi în locuri diferite, sacrificând unitatea familiei şi visurile de tinereţe. Credinţa lui McEwan se detaşează cu destulă putere, prin umanul, dar şi prin tăria ei: „Eu unul nu ştiu dacă, la acest sfârşit de mileniu, civilizaţia noastră este blestemată de prea multă sau de prea puţină credinţă, dacă problemele sunt provocate de cei de teapa lui Bernard şi June sau de oameni ca mine. Mi-aş denatura însă, experienţa personală, dacă nu m-aş declara convins că iubirea are puterea de a transforma şi reabilita o viaţă” (p.22). Cu toate acestea, e şi aceasta o opţiune care va trebui să-şi găsească adepţii. Cum spuneam, toate variantele sunt deschise. Aici nu e nici un oracol care să arate direcţia unică. Sau fiecare îşi este propriul său oracol.
Din nou suntem cu toţii martorii intrării în act, dar cu accente diferite, a celor doi arhei empedoclieni care stăpânesc neîncetat această lume, adunând şi spulberând, deopotrivă, visurile oamenilor: „Sphairos” şi „Akosmia”.

Valeria Manta Tăicuţu

Biblică (Cain)

sunt eu păzitoarea fratelui meu?
mă uit în oglindă şi
nu-i mai găsesc chipul, în locul lui e doar
conturul unui pom cu flori
mari de sânge prinse direct pe trunchi
era o vreme când mă uitam la mine
şi-l vedeam pe el, gura mea se
potrivea perfect peste a lui, acum
mii de guri se răsfrâng în luciul
lacom de culori ucigaşe, roşul pulsează
înaintând cărnos şi smucit spre scorbura
cea neagră din frunte, acolo unde-mi
ţin albinele şi porunca pedepsei,
în curând nu voi mai fi decât o
pată păzind altă pată

jad

mă dor oasele de-atâta umbră
întinsă peste ziua de azi.
în măduvă, cocorii de jad îşi
deschid larg aripile, sparg
teaca de mielină, până ce sună a
orgă întristând catedralele toamnei
alţi cocori ce vor să se nască trimit
semnale luminoase în sânge,
electrizându-i pânzele freatice până
când în adânc mişcări tectonice
le anunţă triumful şi
coborârea definitivă a nopţii în
trupul bolnav de-atâta umbră şi
sânge şi jad

domestică

pe strada femeii cu un singur ochi
plouă de trei zile şi trei nopţi, cerul
are un aer domestic, de strecurătoare
pentru supă, curg ape, şi aburi, şi frunze
şi file rupte din cărţi pe strada
femeii cu un singur ochi, iar ea, ca
întotdeauna în ultimele două mii de ani,
de când literele ei umplu rigolele de
plumb, începe să măture
cocârjată, furişând priviri perverse înspre
sinagoga plutitoare,
mâna femeii, tot una cu mătura, îşi
multiplică degetele, tot mai subţiri şi
mai păioase, până devin fire prin
care ploaia din frunze şi
moartea i se mută în trup

Bucovina

am rămas în urma zilei de azi, cu hainele
mele închise până la ultimul nasture şi
scăpate de la înecul în cerneală, cu
ceasul demodat atârnându-mi pe piept
acolo unde se deschide, neagră cât o
fântână, amintirea secundelor, a
miilor de bătăi inutile, a cinelor
de taină şi a versurilor trădate;
în ţesătură, moliile cosesc imaginea ierbii
din imaginea verilor cu canafi la urechi
cum poartă caii din Bucovina şi
deja se aude tropotul disperat al vremii
spre ieslea cea mare a morţii

sens

închizi ferestrele, tragi obloanele
zăvorăşti uşile, scoţi din priză orice aparat
electronic / electrocasnic, stingi luminile
şi aştepţi ca liniştea şi disperarea
să te cuprindă în braţe, să-ţi
şteargă de lacrimi cuvintele fremătând într-un colţ,
iele fantomatice încă dansând în
tipare străvechi,
e atât de uşor să schimbi numele spaţiului
în care te afli, nu-ţi trebuie decât
un grăunte de nisip, ca să-i spui plajă, ori
o frunză, ca să-i spui pădure, ori umbră,
pentru moarte, e atât de uşor
să muţi spaţiul înăuntru, să-i dai
un sens, aşa cum imperfecţiunea unei valve
dă sens perlei de mai târziu

poem virtual

şi totul se petrecea
lacrimogen, patetic şi banal, ca-ntr-o romanţă cu
trandafiri ofiliţi şi mulţime de oameni
prăfuind spaţiul dintre noi, împiedicând
privirile să ni se întâlnească, mai încerca
el, un înger zdrenţuit, să repare lucrurile,
să le potrivească dimensiunile, forma
şi culoarea într-un tipar, dar venea
alt înger, tot zdrenţuit, cu aripile-i
atârnând pleoştite şi răvăşea tot,
scutura praful din mulţimea de ochi cu
vedere exclusiv exterioară, din mulţimea
de guri lacome, uscate, rânjite, da, totul
se petrecea ca-n romanţele de la periferie,
cele cu „io te-am iubit, Paraschivo, şi tu
n-ai corespuns”, cu buchete de flori călcate
în picioare, cu sinucideri păcătoase, în timp
ce îngerii cârpeau mahalaua literaturii cu
poeme virtuale, valtrapuri şi nimburi de sfinţi

Cărţi prezentate de

Valeria MANTA TĂICUŢU

Manuela Camelia Sava: „Taina supremelor ceasuri”

Camelia Manuela Sava, o tânără profesoară de limba română din Râmnicu Sărat, şi-a scos de sub tipar al doilea volum de versuri (Editura Editgraph, Buzău, 2012), în care, pe lângă temele fundamentale existente şi în volumul anterior (iubirea, moartea, condiţia creatorului într-o lume fără sens etc.), încearcă o adâncire a lirismului, prin renunţarea la generalităţi poetizate şi întoarcerea spre sine, din dorinţa, vizibilă, de a construi un univers poetic personal.
„Suprarealism acerb”, poemul care deschide volumul, trădează intenţia autoarei de a depăşi imediatul, de a percepe realitatea dincolo de dimensiunile ei obişnuite şi de a crea un alt tărâm, scăpat din chinga logicii şi a rutinei: „Păsările năvălesc fără încetare, cucerind acest tărâm/ suprapus peste alt tărâm necunoscut nouă”. Aparent, avem de-a face cu nişte experienţe onirice („Mortul nu clipeşte oficial,/ dar în visul meu/ îşi răstoarnă sicriul vesel în cimitirul nebunilor veseli”) şi cu explorarea subconştientului, acolo unde, grea şi lacomă, se ascunde teama de moarte; numai că discursul nu este suprarealist, ci vorbeşte despre suprarealism, ceea ce deja înseamnă premeditare a spiritului şi, prin urmare, ieşirea din canonul suprarealist. „Mortiana”, un fel de zeitate a morţii, beneficiara monologului adresat, nu scapă nici o secundă controlului exercitat de raţiune, astfel că discursul trădează intenţionalitatea artistică: „Mortiana,/ ce ciudat mai e şi mortul acesta!/ Cu degetele lui descărnate şi lungi,/ cu unghiile vineţii/ rupte din spuma mărilor/ îmi sugrumă aripa…”.
În „Suprarealism pur şi simplu”, devine limpede că termenul depăşeşte conotaţiile vehiculate/ unanim acceptate, pentru a semnifica, mai degrabă, un act voliţional de transgresare a realului: „Umbrelor nopţii,/ ce se apropie tiptil/ ca într-un somn de copil inocent,/ le ierţi întotdeauna nepăsarea şi durerea./ Chiar seara ca o capodoperă/ se ţine de mână cu orbul care îşi tremură intenţionat cărarea şi visul/ totul pare supradimensionat,/ o poveste în ramă”. Poeta personalizează un concept, îl materializează, îl vizualizează, de unde halucinante titluri de poem: „Suprarealism inocent”, „Suprarealism alb”, „Suprarealism onest”, „Suprarealism infantil” etc., toate adunate în partea întâi a volumului, „Suprarealismul ce curge înspre noi”.
A doua secţiune a volumului, „Realitatea invadată de prea mult suflet”, aduce un câştig în profunzime, poate şi pentru că obsesia suprarealismului pare a fi depăşită. În mod paradoxal, abia acum se declanşează acele mecanisme de bizare de asociere, bazate pe supremaţia visului: „când şi când/ mă sfârtecă acest corn de cerb înfipt în tâmpla mea albită/ de somn…” („Invazie extraterestră”). Culorile sunt tari, pulsează haotic, secvenţele se rup şi se recompun într-un bizar vis de iarnă: „Bradul se arătase luminat…/ Roşu aprins, roşu aprins…/ Ding şi dong, ding şi dong[…]/Ninge peste lumină,/ peste sufletul împovărat,/ Vezi şi iubeşti acea lumină din zăpada curgând,/ iar din stele se desprinde roşu aprins…” („Poveste de Crăciun”).
Perspectiva filosofic-morală, greu de depăşit la poeţii care încă nu şi-au descoperit vocea, nu strică, dar nici nu aduce acel visat suflu nou poemelor; aceasta este, cu siguraţă, capcana în care cad mulţi tineri cărturari, cărora le este cu neputinţă să înăbuşe influenţele livreşti: „toţi plecăm undeva…/ unul câte unul…/ şi drumul se arată când mai uşor, când mai ocolit…/ unde ajungem nu sunt hotare,/ lumina pătrunde prin ochii noştri închişi – / şoaptele celor dragi nu le mai auzi, plânsul lor sacadat/ rămâne în urmă,/ nu ne mai atinge ploaia…/ peste gânduri se aşterne uitarea… vine golul…mai întâi/ găsim/ liniştea şi frigul…/ apoi nimic…” („Despre plecare”). Din fericire, Manuela Camelia Sava este inteligentă şi are bunul gust de a ironiza platitudinile generaţiilor anterioare, dar şi ifosele nonconformiste ale generaţiei sale. Un „univers scanat” anunţă o posibilă – şi profitabilă – cale de a obţine poeticitatea textului: „Mai downloadezi pe ici, pe acolo, câteva melodii sifonate/ să fii în ton cu ceilalţi care sunt deja captaţi de aceste/ computere cu puteri paranormale…/ Aşa, ca de la scanner la scanner,/ te pui de-a curmezişul, tocmai tu?/ Dacă vrei să îmbătrâneşti frumos, mai pune-ţi puţin botox/ sau nişte silicon în paltonul vechi şi ciuruit de molii…/ Nu vezi că te-a prins şi pe tine eclipsa în jocul acesta/ absurd al cyborgilor – ce să zică şi ei săracii – doar/ blogurile îi mai salvează de sfânta plictiseală sau de/ râgâielile din parcul de altădată…”.
Ultimul grupaj al volumului, „Taină şi creaţie”, adună (oarecum eclectic!) arte poetice care păcătuiesc, din start, prin titlul nu întotdeauna inspirat. „Taina suprarealismului acerb” promite, de exemplu, cam multe, dar începe cu o interogaţie retorică („Ce ar fi de scris între două paranteze?”), se răsuceşte leneş, fără să ajungă la miez şi nu reuşeşte, din păcate, să găsească un context favorabil măcar pentru metafora ochilor larg închişi: „Nu există nimic dincolo de iubire şi moarte…/ E doar viaţa noastră, trăită ca un intermezzo mai prost…/ Taina se descifrează simplu sub ochii noştri larg închişi…/ Tăcere şi nemişcare”.
Cred că Manuela Camelia Sava este, deocamdată, o poetă nu pe deplin formată, inegală, dar cu un potenţial care merită exploatat. Există în volum poeme care trădează talentul şi forţa de a crea un univers poetic a tinerei aflate la început de drum. Să reţinem „In memoriam”, interesant prin amestecul de ludic şi suferinţă autentică: „Îmi amintesc foarte bine acea zi albastră,/ Ea venea direct înspre mine, lovindu-mă în moalele/ capului, într-un loc anume situat între inspiraţia inovatoare/ şi fantezia eliberatoare… sâc!/ Îmi amintesc perfect şi de tine – aduceai cu o creatură cu/ patru picioare şi un ochi înfrunte sprijinit pe bolta/ cerească…/ Vorbeai în somn, şoapte de neînţeles răzbăteau prin pereţi/ Iar eu nu înţelegeam de ce îţi este foame, de ce îţi este/ frig./ de ce îţi este sete… poate pentru simplul motiv că/ amintirile mele despre moarte nu dor…”.

Iulian Moreanu: „Cerbul însetat”, Ed. Premier, 2012

Iulian Moreanu scrie o proză de calitate, în care unda de fantastic se împrăştie discret în secvenţele de viaţă decupate. În noul volum este interesant modul în care perspectiva narativă obiectivă se împleteşte cu cea subiectivă, textul crescând parcă de la sine, misterios şi profund ca o bijuterie muzicală, pentru că fiecare bucată de proză are o temă pe care-o dezvoltă pornind de la notaţia aparent banală, pentru ca tensiunea epică să se încheie în climax.
Povestiri ca „Instant portrait”, „Apel amânat”, „Contestaţie admisă” îşi plasează naratorul-personaj în stări de melancolie, ca urmare a unor capricii ale memoriei afective. Iubirile pierdute vin şi pleacă în ceaţa amintirii, cu graţia figurinelor ce se învârtesc într-o cutie muzicală. Deşi un subiect de acest fel ar putea păcătui prin sentimentalism, trebuie spus că prozatorul din Moreni este foarte departe de acest păcat al prozelor erotice; discursul pe care-l construieşte rămâne, până la capăt, sobru şi inteligent.
Când personajul-martor nu este copil (cum se întâmplă în „Acvariu”, „Change your mind”, „Mierla şi glonţul” sau „Cristina”, ci adult, povestirile au ca notă dominantă umorul – şi el de bună calitate – , un exemplu în acest sens reprezentându-l „A.M.R. (poză de familie)” alcătuit din mai multe portrete „în peniţă”: intelectuali jucându-se de-a armata într-o încorporare târzie, cândva, în epoca de aur; stil este lejer, vioi, amuzant, personajele mişcându-se pe-o scenă în aer liber, fără alt spectator decât naratorul-martor.
Una dintre cele mai reuşite povestiri rămâne, însă cea care dă şi titlul volumului, respectiv „Cerbul însetat”. Cumva asemănătoare, tematic, cu „Portretul lui Dorian Gray”, povestirea plasează elementele fantastice într-un cadru de-o simplitate extremă – un sat izolat, o gospodărie umilă, câteva personaje prin nimic ieşite din comun. Cheia de boltă a povestirii este muţenia lui Culiţă Spiridon, urmată de evadarea într-un tablou ieftin cumpărat de la bâlci. Ca şi în alte povestiri, avem de-a face cu un univers domestic realizat din câteva elemente banale: un pat cu saltea de paie, o cameră cu presupus mobilier puţin şi sărăcăcios, gesturi primitive de sărbătorire (fiul trânteşte o sticlă de ţuică pe masă – „La mulţi ani, moşule!”). Fascinaţia exercitată de tabloul ieftin este explicată prin scurte incursiuni în trecut, realizate de un narator omniscient. Ruptura cu realul şi intrarea în fantastic se rezolvă pe nesimţite, prin relatarea, aparent neutră, a schimbărilor ce se petrec cu bătrânul: mofturile la mâncare, incredibila „întinerire” – naraţiunea păstrându-se totuşi în limitele logicii şi ale bunului-simţ. Nu lipsesc momentele tragicomice: oamenii devin, pentru bătrân, „obiecte vorbitoare”, iar în faţa comisiei medicale, bătrânul se conectează brusc la realitate şi-şi face de râs familia, pentru ca, părăsit o zi întreagă de ai lui, să dispară cu tablou cu tot şi să fie descoperit, după o bună bucată de vreme, în tabloul cu pricina, admirând natura alături de cerbul însetat.
În „Mierla şi glonţul”, naratorul-copil vorbeşte cu simplitate despre întâmplări neobişnuite petrecute într-o comunitate izolată. Pădurea, personajele întunecate şi singuratice, satul aflat parcă la mii de kilometri de civilizaţie sporesc misterul relatării. Tensiunea este obţinută nu din ceea ce se relatează (doi copii se joacă într-o magazie veche cu un pistol şi glonţul scăpat ucide o mierlă), ci din felul cum este condus discursul auctorial. Există o subtilă osmoză între real şi fantastic, între faptul obişnuit şi cel cu semnificaţii mitice. Neluţă este un fel de pui sălbatic al pădurii, crescut în dulce inocenţă de-o nevăzută Genovevă de Brabant, venită, din viaţa de dincolo de moarte, să-şi apere copilul rămas singur într-o lume fără minte şi suflet. Credinţe şi datini străvechi vorbesc despre relaţia dintre cei plecaţi şi cei rămaşi, despre puterea morţilor de a le fi alături celor dragi în momente de cumpănă şi nu altfel se întâmplă cu Neluţă, întors din drum, pe fundul apei, de mama care ştia că băiatului nu-i venise ceasul. Iulian Moreanu surprinde psihologia copilului capabil să creadă în năluciri, în cuvinte ghicite, în promisiuni de dincolo de moarte. Cu atât mai dramatică este ieşirea din situaţia-limită, îndată ce ce neascultarea/ignorarea unei interdicţii pare pe deplin conştientizată. Neluţă se maturizează şi se prăbuşeşte sub ochii înspăimântaţi ai singurului copil din sat capabil să-l înţeleagă.
„Acvariul”, povestire dedicată lui Florin Dochia, vorbeşte despre iniţierea precoce a unui copil în ceea ce lumea are bolnav, ascuns, murdar şi fierbinte. Experienţa prin care trece copilul-narator ar putea fi una traumatizantă, întrucât presupune şi descoperirea propriei sexualităţi, şi dragostea la prima vedere, şi perceperea diferenţei dintre nebunie şi normalitate. În ciuda tensiunii epice inevitabile într-un asemenea caz, construcţia îşi păstrează echilibrul, nu se fragmentează şi nici nu scade prin schimbarea perspectivei. Andrei ajunge să înţeleagă faptul că există mai multe lumi posibile, în care omul să se refugieze atunci când lumea noastră, a tuturor, i se refuză. Ospiciul, ca spaţiu închis, este o astfel de realitate paralelă, una în care bolnavii redescoperă gustul jocului, al plutirii, al iluzoriei libertăţi, una în care diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre gestul de dezmierdare a celuilalt şi cel care duce la uciderea lui brutală practic nu mai există.
Iulian Moreanu scrie puţin, nu se grăbeşte să publice şi are obsesia cuvântului care exprimă adevărul, toate acestea adăugându-se la respectul aproape religios faţă de carte: sunt, cred eu, liniile de forţă ale unui pozator foarte bun.