Fărădelegea lui Călin – Hâdul tivil
Găsindu-mi ei pierdere de timp. Scornind….
La ultimul articol, 1747, am lăsat intenționat Al. 2 deoparte. Însăși banalitatea lui m-a obligat: ,,… vânzarea unei moșteniri se încheie în formă autentică.”. Așa ne întoarcem de unde am plecat.
Nici nu vreau să-mi reamintesc toate etapele prin care pot apărea probleme juridice din cauza unor afirmații ilegitime, să garanteze cineva (din gură și cu niscai izvoade se găsise ani în urmă și moștenitor la întreaga Moldovă) calitatea de moștenitor și să nu fie așa ori încă așa, să fie partea scoasă la vânzare o moștenire necuvenită sau nu întru totul a sa. Art. 1748 este însă și mai năzdrăvan: ba nu include specificarea bunurilor ce i se cuvin din moștenire, ba dă posibilitatea contractului să renunțe și garantarea cuvântului dat în privința calității de moștenitor asupra bunurilor vândute.
Stați că nu înțelegem! Adică nu s-a încheiat contractul și îl obligi pe vânzător să dea cumpărătorului tot ce a produs bunul, toate plățile primite în contul creanței, banii de pe bunurile vândute din moștenire și alte bunuri ce le înlocuiesc? Da’ de ce nu i-o dă pe tavă de când defunctul și-a înscris ultima filă din viață? Altfel pricep altceva: că ar fi fost un contract încheiat de mort viu fiind. Și nu e nicăieri niciun cuvânt despre așa ceva. Ceea ce încalcă flagrant ,,legile” vânzării-cumpărării. (Art. 1749)
Art. 1750 se apropie nițel de nedumerirea și supoziția lansată. Cumpărătorul fiind forțat să dea înapoi vânzătorului banii pe care vânzătorul i-a achitat în contul datoriilor și sarcinii moștenirii, dar și sumele din moștenire pe care aceasta i le datorează. Absurd. Dă-mi ca să-ți dau, ia ca să-ți iau. E ceva în neregulă.
E încurcătură. E a sa, răspunde, firesc, de tot ce ține de ea. De ce să-l numești vânzător când el este încă moștenitor? De ce să nu se stingă obligațiile față de moștenire la momentul vânzării? De ce să se vândă ceva care este grevat încă de datorii? (Art. 1751)
Aberație. Asta nu mai e vânzare, asta este jecmăneală. Portrete, decorații, înscrisuri, în primul alineat devalorizate pecuniar, valorizate sentimental, sunt excluse din cuprinsul moștenirii vândute (normal ar fi fost ,,de vânzare”), ajung cu ,,… valoare… însemnată…” în al doilea, obligând moștenitorul ,,… care nu și le-a rezervat expres…”, totodată și vânzător, să plătească prețul ,,de piață” la data vânzării. (Art. 1752)
O scurtă digresiune. Adică ,,Cine e, mă, în tablou?”, ,,Mama-mare, să trăiți”, ,,Și cine-a fost, mă, mă-ta-mare?”, ,,A… lucrat la… confecții…?”, ,,Bă, pe-sta ți-l las cadou! Altceva ce mai e prin saltare?”, ,,Medalia lu’ bunicu’ de pe front…”, ,,Ia, dă s-o văd!… Grea și parcă-i nițel din argint. Ia, marcă banu’ pe ea, că doar nu ți-oi lăsa-o moca!”. Curat murdar!
Puțin importă terțul. După atâtea canoane strâmbe…. Nu mă interesează ce face cumpărătorul după, cu ce se laudă, cu ce se mai scuză în fața unuia și altuia. Măcar bine că este obligat să nu-și aroge dreptul de proprietate pentru imobilul-moștenire cumpărat decât dacă a împlinit voia reglementului cărților funciare. (Art. 1753)
Apocalipsa vânzării moștenirii sfârșește cu Art. 1754. Aici vânzarea fiind înlocuită de alte ,,… forme de înstrăinare…”. Oneroase, cu titlu gratuit, numai moștenire să fie, celei din urmă alocându-i-se ,,… dispozițiile privitoare la donații…”.
Că mult am vorbit și… gratuit.
