Spații culturale nr. 24 (11)

Geo GALETARU

Poeme

1. du-te.
acolo veghează umbra albastră.
ai un râu la picioare, o aripă din care
noaptea muşcă până se aude sângele în trestii.
cu un alfabet învingi distanţa,
arunci solilocvii palide peste umăr:
câteva zile în plus,
o moarte în casele oamenilor de departe.

2. se ia la trântă cu extazul, cu tic-tac-ul obscen,
mărturiseşte vieţile din alte întâmplări.
o flacără fără voce la picioare,
un crâng de vocale pe acoperiş:
lumină, lumină, câte iluzii
în inelarul sterp al îngerului meu?
am venit, am venit, învingeţi-mă.

3. spune până unde se-ntâmplă ceea ce nu este,
până unde se numeşte ochiul cumva.
spune ceva:
abis sau auroră boreală,
ferigă sau fiară,
totuna ţi-e şi oricând.
precum muntele din gând.

4. raza pe muntele de gheaţă,
trandafirul desfoliat şi sacra neruşinare.
vezi pajiştea care arde: e un murmur
când trec pe sub ploi fetele văzduhului.
trădarea sapă aproape: un cuib
în însoritele inimi. de acolo
începe victoria de care te temi.

5. din două în două morţi vine apusul,
vine şi fiara din ecuatorul ochiului.
vai, teama e în lanul ferecat,
acolo petrecem cu anii cei neistoviţi.
roua pe acoperişul sonor,
ca un animal văzut în altă climă.
câţi îngeri în vieţile noastre pierdute?

6. trec prin grădinile de sus

aud un sunet straniu

privirea calcă pe urmele paşilor tăi
ca o constelaţie a hazardului

nimic nu ne poate opri
nimeni nu moare în noaptea cea lungă

ai vrut să rămâi şi ai rămas

7. împrejurul nostru ei cântă
ei trec prin pajişti prin umbra înaltă

ei cântă cu ochii în cer
veşmintele lor ard ca roua pe creste

cine e vinovat de splendoare

cine arată calea cine vânează
animalul strălucitor din inima ta

8. el trece de nori şi se vede aproape
el calcă uşor şi vine spre noi
un suflet zăbovind arar pe colină
ghiceşte lumina o duce cu el
oh, când vorbeşte se face seară
se face noapte când el nu se vede
când el se presimte

9. cântăreşti un suflet care nu e
în jumătatea vieţii decât o amintire
a palidei neîncrederi a aceluiaşi
gest despodobit de rictusul maimuţei
pe când încerci să vezi acolo
sau în altă parte un conglomerat straniu
de licurici pe colina învinsă

10. câtă lumină ai spus cât
întuneric dar nu mai eşti alesul acestor
opţiuni invulnerabile lasă-te în voia
premoniţiilor de catifea vei fi
ceea ce aşteaptă de la tine
animalul acela invizibil
care-ţi roade răbdător liniştea.

11. nu, el abia învaţă să numere.
nu, el abia păşeşte pe norii impudici.
nu, el abia exultă în canalele nopţii.
nu, el abia simte cum cresc mugurii
în palmele unui copil care moare în iarbă.
nu, el spune că viaţa
se întâmplă mereu în altă parte.

12. am iubit zidul acela – îmi spune –
oricând pot trece cu mâinile pe faţă
în albăstrimea care ucide.
nu ştiu micile stratageme ale cârtiţei
de-a supravieţui sub auspicii severe.
probabil că acolo e o tăcere
în care se coc seminţele întunericului.

13. ai tras la mal.
ai ochit îngerul şi-ai plecat.
plecăciune, mică ingerinţă a vieţii!
pe voi vă iubesc, pe voi vă reneg,
deşi nici un semn nu mai aşteaptă acolo.
şi nici o glorie în casa împăratului.
doar o istorie măruntă plină de aşchii.

14. abia respiră, abia trece lanul de sticlă.
nimereşte în bolgiile sudului, în miezul erorii.
acolo vede şi ia în stăpânire ceva.
o glorie cât unghia copilului de pe mal.
îşi scutură râsul în albiile imperceptibile
ale unei austerităţi albastre.
face parte din lumile sacrificate.

15. despre ce să le vorbesc
celor din jurul meu
despre ce să tac
am digerat capricii şi atavisme
cineva desenează contururi compromiţătoare
pe oglinzile pubere pe monitoare invizibile
vederea mea e totul căci memoria e opacă

16. e numai una
ar vrea să intre în corpul meu
în interstiţiile acelea melancolice
care răspund la un nume necunoscut
e numai una
şi ar vrea să intre în corpul meu
ca o seară liniştită fără fisură

17. zgomotul acela ciudat e durerea mea
râsul meu peste pietrele înnoptării
el creşte o dată cu trupul meu
care se vede pe sine de dincolo de el
zgomotul acela ciudat e pasărea amiezii
ea bate cu ciocul de aur
în pielea mea translucidă neştiutoare

18. aplecat peste balustrada de aur
chipul de aur într-o
opacitate care vorbeşte de la sine
până unde se poate înainta
până unde bate inima nimicul
dintre visele mele gemene
o ramură de cais în singurătate

19. puţin câte puţin cad anii
ca nişte gutui sonore ca nişte
iepuri cosiţi din goana trenului
cenuşă pe un podiş invizibil
el scrie povestea verii şi
melancolia trece înaltă
pe lângă el

20. spui că ai venit de departe
spui că nimic nu ţi-e străin
nici scâncetul fiarei în iarba albastră
nici moartea în vis a păsării
spui că ai venit de departe
spui că încă nu ai aflat
preţul întoarcerii în ţara aceea numai a ta

21. hai, zău aşa, noaptea asta e o lupoaică roşie.
dar culoarea e un moft al curcubeului galeş.
fără patimă, ca o piatră în apele pure.
şi dincolo de ea cad cărăbuşi în derivă.
nu, nu e necesar, dar acceptă-l în silă.
ca şi cum într-o dimineaţă pe acoperiş
ar răsări o ciupercă uriaşă.

22. încearcă să ajungi acolo.
străduieşte-te. înoată voiniceşte.
e un aer mai mult decât prietenos.
e o libelulă de oţel pe şinele umede.
dă-i cerşetorului ce-i al cezarului.
dă-i cezarului un ciob de glorie albastră.
acolo unde ajungi nu mai e nimeni.

23. creionul aleargă. muntele aleargă.
cine stă pe loc? un anotimp glazurat.
o fărădelege ca o pată în geam.
ca un continent în pântecul libelulei.
e important să mori ca şi cum ai fi tu.
dar tu înghiţi un cărăbuş auriu.
o răsplată blândă a verii neiertătoare.

24. mimetismul unei duminici de oţel.
un gest amânat.
acum plouă şi tu treci pe peluză.
mici turbioane în văzduhul roşu.
rămâi singur şi dimineaţa moare în sângele tău.
în lanul cu păsări aurii.
o bucurie pe care n-o mai înţelegi.

25. ploile spală inima: o pregătesc de plecare.
unde? aici nu mai rămâne nimeni.
nimeni pe acea pasarelă invizibilă.
nimeni într-o depărtare verde ca un crâng.
şi totuşi. noaptea se desface în felii.
cazi pe bordură ca un bănuţ de aur.
şi trupul nu te mai recunoaşte.

Constantin OTTESCU

Puterea Sonetului

Acestui foarte interesant poet nu-i scapă nimic din ceea ce înseamnă viaţă – trăire, amintire, clipa cea repede! Puterea de a se revedea, de a-şi reconstrui trecerea şi petrecerea, de a se regăsi – de la gesturi mărunte până la întâmplări semnificative – totul îi oferă prilejul de a gândi, de a judeca, de a conchide.
Dacă, în general, Sonetul a fost (şi, în bună măsură, a rămas) formula exprimării stărilor lirice superioare – a iubirii, deci, cu toate înminunările sale –, în cazul poetului Constantin Ottescu, această formulă, cu legi mereu dăinuitoare devine mijlocul existenţei diurne, instrumentul gândirii şl exprimării văzutului şi al imaginatului poetico-filosofic, în nesfârşitele-i chipuri, pe care îl traversează.
Poet remarcabil, alăturându-se prin vivacitatea verbului unor nume de multăvreme celebre – Arghezi, Eftimiu, Cincinat –, el se continuă, totuşi, pe sine prin sine. Manierist, aşadar, din necesitate.
Da, dl. Constantin Ottescu (iubitorul de cai şi de poezie!) reuşeşte prin cărţile sale: Diurne şi Alte diurne să îşi aplice un modus vivendi superior, fiind, fără-ndoială, unul dintre cei mai „bogaţi” sonetişti români: doi ani de sonete (730 de titluri). Aproape că nu-ţi vine să crezi!…

Radu Cârneci

ALCHIMIE

De veacuri alchimistul se căzneşte
Să schimbe-n aur orice alt metal.
Şi tot de secole, în mod fatal
Oricât s-ar strădui, nu reuşeşte!

Pervers un drac subtil, material
Spre cazna alchimistului rânjeşte.
Dar altă meserie întregeşte
Acest prelung proces medieval.

Poeţii ştiu de mult reţeta care
Dă vorbei consistenţă şi valoare,
Schimbând în aur densitatea ei!

Poeţii ştiu de mult divina normă
Ce toarnă, moi, ideile în formă,
Sub jerbe de imagini în scântei.

DIDACTICĂ

Acolo este timpul: în uitare
Şi-n amintiri, şi-n dăinuiri, şi-n vis,
Şi-n vorba bună şi-n cea rea, şi-n scris
Şi-n cântec, şi în vestea următoare.

E timp ascuns şi-n vrednica splendoare
A pictorilor care ne-au transmis
Realitatea lor cât mai precis
Plus condimentul fin de înălţare,

Da, timpul ce-a trecut zâmbeşte-n toate
Sau plânge-n tot cu lacrimi încărcate
De semne, e şi-n “mâine” e şi-n “ieri”

Doar punctual singular, mult zis: momentul
Nedimensionat, numit prezentul,
Nu-l căuta: că nu e nicăieri!

CARTEA

Cartea e aproape formă vie,
E sportul intelectual latent,
Cuprinde static însă permanent
Trăire într-un fel de letargie.

Conservă-n grăitoarea ei hârtie
Trecutul ce a fost cândva prezent
Şi poate deveni efervescent
Din nou în clipa care o să vie.

În spiritismul literei, încet
Ne-aduce un savant sau un poet
Străfulgerări de minte luminată.

Plutind pe firul vremii înapoi
Părinţi de gând sunt iarăşi printre noi;
Vorbim din nou cu cei ce-au fost odată…

LA ŞOSEA, LA CIUTA

A apărut un cerb…A răsărit
Pe-asfalt, maiestuos şi fără grabă.
Prin foi de corn filtra lumina slabă
Ce-n coarne, vagi reflexe i-a sclipit.

Era mirat că l-am oprit din treabă?
De unde cobora? De ce-a venit?
Adulmeca spre noi nestingherit
Sub somptuoasa capului podoabă.

În sens contrar alt automobil
N-a-ncetinit! Dar cu un gest gracil
El s-a ferit să-i stea exact în cale:

Şi-a dispărut prin foi de verde crud,
De pe asfalt, în vremuri ancestrale
Să-l întâlnească iar pe Robin Hood…

STATUIA

I-o jucărie pentru oameni mari,
E un tablou ce iese în afară,
Făcând, protuberante, să apară
Contururi moi din bronzurile tari.

Privindu-i coaja dură, ea coboară
În adâncimi de gând cu paşi bizari,
Că-n timp ce ea se-animă, tu apari
Cel împietrit de forţa statutară.

Rodin şi Phidias au reuşit
Să pună formă vie-n chip cioplit
Reeditând cereştile minuni:

Că au făcut din piatră să rezulte
Prin oglindire-n trei dimensiuni
Ce Dumnezeu crease în mai multe.

REGRET

Nu pot să spun că-mi place stilul gotic.
Prea e eminamente neartistic:
Urât cu tot involtul său stilistic,
Prea migălit şi-nzorzonat haotic.

În el, un Dumnezeu tronând despotic,
Te face neajutorat statistic,
Prea e covârşitor prin fastul mistic,
Prea e prezent, fantastic şi hipnotic.

Alături, capitelul de Corinth
Cu frunze, melci, e lapidar, succint
Pe lângă-ntreg tonajul de migală.

Renaşterea, cu-ntreaga ei armată
N-a reuşit nici astăzi să ne scoată
Din inestetica medievală.

ANTITEZE

Mai port în buzunar copilărie,
De-aceleaşi năzuinţe amăgit,
Dar sacul anilor m-a gârbovit,
Simt în genunchi povara lor târzie.

Ca-n tinereţe, cu elan plutit
Mă-nvălui somptuos în poezie,
Dar azi o migălesc cu străşnicie
Stricând şi-uitând de unde am pornit.

Mă-ndeamnă adolescentin avântul,
De-abia s-ating, piciorul cu pământul,
Nu invers, ameţit de zbor şi ritm!

Dar anii m-au obişnuit cu sportul
Să-ncerc să minimalizez efortul,
De parcă-l decuplez prin logaritm!

MARINĂ

Sunt dimineţi când niciun val nu-ncearcă
Să mişte faţa apei de pe chei!
Întreagă-n toată nemişcarea ei,
Se dedublează prin reflex, o barcă.

Şi totuşi miriade de scântei,
Sub aburul ce aerul încarcă
De-as’noapte poartă-n limpezime parcă
Şi stele, şi sclipitul lor polei!

Un pescăruş vâslind prudent, în zbor
A contenit semnalul său sonor:
Îl copleşeşte şi pe el vrăjita

Secundă când se naşte-ncet din mare,
Drapându-se în razele solare,
Zeiţa frumuseţii, Aphrodita!

PEISAJ SCANDINAV

Lac şi pădure dreaptă, marţială!
Tăcerea, în solemnă pietate,
Domneşte îngheţând în fixitate
Întreaga ei rugină vegetală.

Cât e de neclintită şi cum poate
Tăcerea unanimă şi egală,
Cu toată măreţia ei regală,
Să-mbrace-n fast atâta claritate?

O adiere a-ncercat să treacă-n
Metalele din frunze de mesteacăn
Ce tremură, – dar tot tăcut – prin frig.

Ca peisajul e doar o enormă
Hârtie de culori ce se transformă
În portativ, la muzica lui Grieg…

CUNOAŞTERE

Se-apleacă gândul, salcie pletoasă,
Spre virtualităţi de oglindiri,
Să scoată, din frunziş de amintiri,
Esenţa vie şi armonioasă.

Chiar din substanţa uneori vâscoasă,
Arome fine, ca din trandafiri,
Te-nvăluiesc în norii lor subţiri
Şi-n străluciri perene, de mătasă!

Aşa a fost de la-nceputuri soarta
Pe care şi-a croit-o-n lume arta,
Aproximând, concret, ce e abstract,

Lăsând pe alţii să despice părul,
Trudind să integreze adevărul,
Din amănuntul faptului exact.

GRĂDINI SUSPENDATE

Mai port în mine germenii de vise
Deşi m-am gârbovit în resemnare,
Dar clipe de involtă-naripare
Înalţă suspendate paradise.

Ca în Ninive, rampe urcătoare
Mă poartă-n înălţimi albastre şi se
Avântă-n peisaje imprecise
Şi-n volburări de abur plutitoare.

Grădini cu flori de gânduri, la tot pasul
Cu vorbe de culori îşi ţin taifasul
Pe-oriunde fermecat întorc privirea.

Că doar grădinile de frumuseţe
Sunt încă în măsură să ne-nveţe
Secunda ce clădeşte nemurirea.