Spații culturale nr. 24 (10)

Şerban Tomşa

Truman Capote sau despre inocenţă şi cruzime.
Impresii de lectură

1. Truman Capote sau despre inocenţă şi cruzime

Mi-am propus să-l recitesc pe Truman Capote şi am început, fireşte, cu Harfa de iarbă. Avusesem cândva şi Cu sânge rece, dar ţin minte că romanul acela ,,de nonficţiune”, care a avut un uriaş succes de public şi de critică, m-a dezamăgit. Eram prea tânăr şi nu mi se părea un lucru extraordinar să scrii un reportaj minuţios şi inspirat despre doi criminali. Simţind pesemne atitudinea-mi ostilă, volumul s-a tot ferit de privirile mele până când a dispărut cu totul ! Cred că l-am împrumutat cuiva şi am uitat să-l cer înapoi. Acum, după ce am citit Vieţaşii de pe Rahova de Eugen Istodor, mi-am schimbat părerea.
În orice caz, recitind Harfa de iarbă, am regăsit bucuria uitată a primilor ani de lecturi, când citeam doar din plăcere, fără să-mi pun problema valorii textului.
Stând în căsuţa din copac, împreună cu Dolly, Catherine, Collin şi Riley Henderson, judecătorul Charlie Cool le relatează tovarăşilor săi o poveste interesantă. În urmă cu cinci sau şase ani, intrând într-un vagon de tren, Cool găseşte o revistă pentru copii. Frunzărind-o, bătrânul dă peste adresele unor micuţi care căutau corespondenţi. Printre ei se află şi o fetiţă din Alaska, Heather Falls, al cărei nume îi place. Cool îi trimite o ilustrată. Heather îi răspunde, iar scrisoarea ei îl uimeşte. E o descriere încântătoare a fermei de oi a tatălui ei şi a aurorelor boreale. Heather are treisprezece ani şi pune în scrisoare o fotografie de-a ei. Nu este frumoasă, dar pare un copil deştept şi bun la suflet. Atunci judecătorul caută prin nişte albume vechi şi găseşte o imagine a lui, făcută la cincisprezece ani, pe când era la pescuit, cu un păstrăv în mână. I-o trimite fetei, povestindu-i despre puşca primită de Crăciun, despre căţeaua care fătase şi despre puişorii acesteia. De asemenea îi descrie spectacolul unui circ venit în orăşel. Lui Cool i se pare amuzant să-şi imagineze că este din nou copil şi că are o iubită în Alaska. Când fata îi scrie că s-a îndrăgostit de un băiat pe care îl cunoscuse, venerabilul judecător simte un junghi în inimă. Devenise gelos ! Rămân însă prieteni, iar el îi scrie mai târziu că se pregăteşte să intre la facultatea de drept, iar Heather îi trimite o pepită de aur, să-i aducă noroc.
Cei doi fii ai judecătorului şi nevestele lor îl spionează permanent pe judecător, îi citesc corespondenţa. iar el îi aude cum sporovăiesc noaptea, întrebându-se ce este de făcut cu el.
Indiferent de vârstă, culoare a pielii ori preocupări, personajele lui Capote sunt nişte copii care acţionează din perspectiva unor valori morale fragile. Truman Capote însuşi nu s-a maturizat nici până în momentul morţii. Poate că asta îl ajuta să scrie atât de frumos. Cu sânge rece l-a zguduit însă puternic şi l-a făcut să schimbe propria inocenţă cu o subtilă cruzime a observaţiei care este numai a lui.

2. Personajele rotunde

E interesant cum reuşeşte Truman Capote să îmbine, în ficţiunile sale, memorialistica fin irizată de o evanescentă poezie cu un soi de realism pe care îl întâlnim la scriitorii anteriori lui Faulkner şi Hemingway. Arta sa narativă este de tip clasic, dar revigorată de simboluri aplicate în mod paradoxal unei lumi populate de personaje ,,rotunde” (în accepţia lui E.M. Forster), pline de complexitate. Cu alte cuvinte, geniul său literar îi permite să reunească elemente de multe ori antagonice într-o pânză epică de o omogenitate care nu ne permite să distingem firele deosebite care intră în melanj ori să vedem urmele lăsate de croitor. În plan stilistic, calofilia insesizabilă se pliază peste un realism cu puternice note personale. Mână de maestru, ce să mai vorbim.
Adolescenţii, copiii, bătrânii şi femeile sunt printre cele mai seducătoare personaje ale lui Capote. O vară de răscruce nu e cine ştie ce, dar personajul central, Grady McNeil, este de o mare bogăţie afectivă şi morală. Atâtea stări de spirit exprimate uneori plastic, alteori în mişcare, impresionează. Capote se arată un neaşteptat de bun peisagist şi portretist, naratorul părând el însuşi a se contamina, în repetate rânduri, de sensibilitatea fetei: ,,… iar soarele, îmbibat de începutul de vară care usucă frageda crustă a primăverii, se filtra printre copacii din faţa restaurantului Plaza, unde luau micul dejun.”. Sau: ,,… porumbei în zbor, nori şi turnuri peste capetele lor; soarele, aruncând săgeţi cu vârful muiat în vară, ciufulea părul scurt, de culoarea bănuţilor de aramă, al lui Grady; faţa ei îngustă, vioaie, cu oase delicate ca de spinare de peşte, se îmbujorase sub cascadele luminii de miere.”; ,,Pe vas şi pe ţărm răsunau felurite gonguri, şi bălţi de umbră, împrăştiate de fâşii de nori trecători, se adunau pe punte. O clipă, Grady a fost săgetată de senzaţia unei ciudate pierderi: bietul Peter!”.
Despre un personaj masculin: ,,Prospeţimea impecabilă a feţei lui netede, cu trăsături plăcute, îi întărea spusele; şi părul proaspăt tuns îi dădea acel aer de inocenţă neajutorată pe care numai tunsoarea o poate conferi.”.
Unele scene sunt de neuitat: ,,E o senzaţie magică să poţi urmări persoana iubită dormind, inconştient că e privit, eliberat de sub orice control, îţi dă impresia, preţ de un dulce moment, că-i ţii inima în mână; vulnerabil, oricât ar părea de iraţional, în clipele acelea este tot ce-ai crezut tu cândva că este bărbatul pur, tandru ca un copil.”. Ori: ,,Grady îl privea fără să scoată o vorbă, dar îi venea greu să-l privească: pentru că arăta ca un copil gras, cu carnea tremurândă pe el, care ar fi crescut cu o bizară repeziciune până la dimensiunile unui bou…”.
Peste tot sunt asemenea intuiţii de mare scriitor. Personajul principal e complex şi prezentat pe toate feţele. Deşi imprevizibilă pentru ceilalţi, Grady este dezvăluită cititorului în toate ungherele ei interioare, iar acesta anticipează când personajul încearcă să-l surprindă. Frumuseţea textului mă face să uit că prefer personajele care au o mare parte a personalităţii în umbră. Capote mă convinge însă că valoarea justifică orice demers artistic.
Din păcate, romanul pare neterminat, fiindcă, până la final, povestea abia se înfiripă. Şi e o carte care ar trebui să aibă o fabulă cap-coadă.

3. Senzorialul ficţional. Alte glasuri, alte încăperi

O observaţie a prietenului Dan Miron m-a făcut să înţeleg de ce îl citesc cu atâta bucurie pe Truman Capote: păstrând proporţiile, şi lui, şi mie ne place să ştergem graniţele dintre real şi imaginar.
Fără îndoială că Alte glasuri, alte încăperi este capodopera prozatorului american. Scris şi construit cu o mână sigură, de maestru, romanul prezintă drumul iniţierii lui Joel Knox în viaţă. Călătoria pe care copilul o face către ultima locuinţă a tatălui său îi dezvăluie personajului o lume străină, deloc ostilă, dar trăind sub zodia perisabilului, a artificiului şi a măştii. Nu numai casa în care pătrunde este admirabil evocată, ci şi senzaţiile pe care băiatul le trăieşte pe măsură ce îşi cunoaşte tatăl şi tovarăşii acestuia. Scriitorul are o acuitate exacerbată a percepţiei vocilor, mirosurilor, culorilor şi variaţiilor de lumină în care se scaldă efectiv personajele sale. De aceea pasajele descriptive sunt cel puţin la fel de reuşite ca dialogurile : „Aripile vulturilor se zdrenţuiră când ţâşniră în zbor peste vârfurile copacilor şi umbrele lor trecură grăbite peste nisipul aprins de soare al drumului, ca nişte insule de întunecime.”.
,,Vântul noptatic sufla dinspre grădină, umflând draperiile ca pe nişte steaguri de aur decolorat.”.
Fiecare capitol se termină cu o mică schiţă conţinând elemente de decor interiorizate: ,,Şi în clipa aceea, ca şi cum un uriaş şi-ar fi tras răsuflarea, începu ploaia.”. ,,Când perdelele se traseră la loc şi fereastra rămase pustie, Joel, dezmeticindu-se, se dădu cu un pas îndărăt şi se împiedică de clopot : o singură notă răguşită, spartă, răsună, sfărâmând tăcerea fierbinte.”
Joel vede fantoma din casa lui Amy şi se simte în cele din urmă eliberat de relaţia cu părintele său. Fuga lui de acasă, culminând cu descrierea harababurii din bâlci, aşa cum o percepe puştiul pe cale de a se îmbolnăvi este memorabilă. Lui Truman Capote îi iese senzorialul ficţional, semn, în opinia mea, al unui mare talent literar: ,,O răbufnire de tăcere îi răspunse ; aici, dincolo, un sunet undeva pe margine ; ploaia ca nişte aripi în cămin, picioruşele şoarecilor pe cioburile de sticlă răspândite pretutindeni, paşii feciorelnici ai celei care urcă şi coboară mere-mereu scara, şi vântul deschizând uşile, trântindu-le, suflându-i suflarea umedă, acră, în faţă, şuierând în toate camerele ; se lăsa dus de curentul vântului; capul îi era uşor ca un balon şi-l simţea la fel de gol; cu gheaţă în ochi, cu spini în loc de dinţi, cu o bucată de cârpă în loc de limbă, văzuse soarele răsărind în dimineaţa asta, dar acum, cu fiecare pas împingându-l tot mai aproape de o prăpastie veşnic pânditoare căscându-se în umbră (sau cel puţin aşa simţea el), nu era de crezut că avea să mai vadă un alt răsărit de soare; somnul era ca fumul, îl trăgea adânc în piept, însă îi scăpa iarăşi în aer, în inele colorate, în pete, în scântei, ale căror flăcări îl ţineau suspendat în aer să nu se prăbuşească pe duşumele. Toate acestea erau avertismente, toate muştele acestea înstelate, rămâi treaz, Joel, în ţara eschimoşilor somnul e moarte, ea e totul, mai ţii minte? etc”.
Capote e aici foarte aproape de halucinantele tablouri resorbite lent în naraţiune, ale lui Faulkner, Scriitorul şi Profetul de la care, vorba unui prieten, au învăţat toţi.
O observaţie pe care aş putea face este că autorul Harfei de iarbă este, structural, un memorialist: un halou afectiv învăluie personajele şi lucrurile: negresa Zoo, catârul John Brown, Hotelul Cloud, casa lui Amy, în care altădată se dădeau baluri. Dar Capote s-a ambiţionat să fie romancier şi a reuşit: romanescul inventat de el este valid din punct de vedere artistic şi a consacrat un mare scriitor.

4. Muzică pentru cameleoni

Citesc cu delicii Muzică pentru cameleoni de Truman Capote. Sunt ultimele sale povestiri, plus un mic roman poliţist. Frazarea e limpede şi de o simplitate dezarmantă, iar construcţia, impecabilă. Cum mai spuneam, este un cu totul alt tip de scriitor decât Faulkner, care mizează pe aglomerări epico-descriptive de mare forţă expresivă.
Când apare câte un scriitor de tip Capote, auzi şi reacţii de tipul: ,,A, e simpluţ rău! Aşa aş putea să scriu şi eu!”. În realitate este la fel de greu să scrii ca oricare dintre cei doi autori. Caragiale, care miza pe claritate şi concizie, se chinuia mult până ajungea la o formă de care să fie mulţumit. Creangă, la fel. Acesta din urmă scria cuiva: ,,Scuză-mă că ţi-am scris mai lung, dar n-am avut timp să-ţi scriu scurt.”. Prin comparaţie, proza lui Eminescu este descriptivă şi greoaie, iar paginile lui Iorga, care nu revedea niciodată ce aşternuse pe hârtie, sunt ilizibile.
Vreau să infirm prejudecata că este mai important să scrii un roman decât o carte de proză scurtă. Textele lui Truman Capote, Cehov, Salinger sau Saroyan stau mărturie în acest sens. Ne lasă visători ideea că Cehov ar fi putut scrie un roman. Cum ar fi arătat ? Nu cumva ar fi fost o dezamăgire ? Îmi place să cred că nu. Ca autor de nuvele, schiţe sau povestiri, e însă necesar să ai o rată de reuşită foarte înaltă. Dacă mai mult de jumătate din titluri sunt ratate, n-ai făcut nimic.
Şi încă un lucru. Poate că expresivitatea este doar o zonă tranzitorie în activitatea unui scriitor şi nu atinge vârful realizărilor sale. Valoarea literară stă dincolo de podoabe artistice. Eminescu aflase şi el acest lucru în ultimii săi ani de viaţă, iar Nichita nota:
,,Matematica s-o fi scriind cu cifre,
poezia nu se scrie cu cuvinte!
Cucurigu!”.

5. Totul este ficţiune. Cu sânge rece

Subintitulat O relatare fidelă a unei crime multiple şi a urmărilor ei, Cu sânge rece a inaugurat, în literatura americană, romanul de nonficţiune. Deschizând într-o dimineaţă de noiembrie a anului 1959 ziarul New York Times, scriitorul citeşte relatarea unei crime sângeroase petrecute în Holcomb, Kansas. Doi tineri jefuiesc casa unui fermier prosper şi ucid întreaga familie, compusă din patru membri. Capote o roagă pe Harper Lee să-l însoţească la faţa locului şi scrie un reportaj care va fi publicat în săptămânalul The New Yorker.
Prozatorul va lucra la roman timp de şase ani, iar această muncă îl va epuiza şi îl va face dependent de alcool. Într-un stil limpede şi elegant, Capote prezintă ultima zi din viaţa victimelor – un bărbat, o femeie, un băiat şi o fată -, dar insistă pe trecutul şi psihologia stranie a criminalilor, povestind cu fidelitate peripeţiile acestora până când vor fi prinşi, condamnaţi şi executaţi.
Cu sânge rece va fi un succes pe toate planurile. Va fi socotită cartea deceniului, iar autorul va încasa, din vânzări, două milioane de dolari. După opinia mea, e o ironie că Truman Capote îşi consolidează faima literară cu un reportaj de amploare. Norman Mailer, care scrisese cândva că Truman Capote era ” cel mai strălucit scriitor ” al generaţiei sale, notează acum că volumul ar fi „un eşec al scriitorului”. Ulterior, Mailer va adopta literatura de nonficţiune şi va face, în această direcţie, o carieră răsunătoare.
N-am putut multă vreme să citesc Cu sânge rece, pentru simplul motiv că nu mă interesează ceea ce nu are imaginaţie. Acum câteva zile am recitit textul şi mi-am dat seama că autorul tratează realitatea ca şi cum aceasta ar fi propria închipuire: la Truman Capote totul este ficţiune. Aici, de pildă, el pune un fapt de presă senzaţional în tiparele unui roman cu intrigă poliţistă, dar cu o tonalitate clasică. În ultimul capitol, Dewey, unul dintre cei care au anchetat crima, se întâlneşte întâmplător, în cimitir, cu Sue Kidwell, prietena lui Nancy Clutter, fata fermierului ucisă de cei doi dezaxaţi. Dewey schimbă cu tânăra impresii, aflând ce s-a mai întâmplat cu personajele rămase în viaţă după cumplita tragedie. Avea dreptate prietenul meu, scriitorul Dan Miron : în creaţia lui Capote, realitatea este greu de separat de ficţiune.

Camelia Manuela SAVA

Să ne întoarcem la roman…

A apărut de curând la Editura Premier din Ploieşti un roman al lui Marian Ruscu: „În jurul grotei” trimiţându-ne direct la „doricul” lui Nicolae Manolescu din binecunoscuta „Arca lui Noe” şi de aceea câteva întrebări au răsărit în mintea mea: cât de mult este preţuit romanul astăzi sau ce romane se mai scriu/ se mai citesc în piaţa inflaţionistă a literaturii române actuale? Iată că autorul, după ce publicase nenumărate volume de versuri, vine acum cu o provocare ce ne suscită interesul şi dorinţa de a citi.
În cele peste 270 de pagini scriitorul construieşte o lume / o atmosferă ce ne face să ne întoarcem înapoi în timp cu vreo 60 – 70 de ani, în perioada interbelică (de aici şi stilul doric, specific anilor ̉20 – ̉30) cu referiri clare la regalitate, la intervenţiile legionare, la patronate şi meşteşugari, la moda vremii şi la obiceiuri străvechi care se păstrau cu sfinţenie. Plasând acţiunea într-un interval de timp bine delimitat, nu îi permite să penduleze prea mult şi să facă digresiuni prea vaste, deşi, foarte interesant, când unul dintre personaje delirează, se află în două dimensiuni temporale diferite în acelaşi timp, verişorul Corei, Ciprian se întâlneşte cu o fată din viitor, adică din lumea noastră cu televizor şi internet, cu informaţii şi obiceiuri total diferite, cu un limbaj şocant.
Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri deodată, sunt prezentate destinele a trei femei: Aritina Negulescu şi Coralia Vlădescu, prietene şi colege la şcoala de croitorie a Elenei Pantazi, poreclită madame Hellen (al treilea personaj feminin important din roman), modistă ce face parte din elita mondenă bucureşteană a vremii. Fetele ce provin din preajma Slănicului vin în capitală unde patroana are mult de lucru la făbricuţa ei de confecţii, sperând astfel că îşi vor găsi un rost mai bun în viaţă.
Aritina, zisă şi Tina face parte dintr-o familie cu cinci fraţi, ea moştenind se pare numele bunicului Ariton care ţine la ea ca la ochii din cap; ea este conturată atât prin calităţi fizice, dar şi morale deosebite: delicată şi totodată puternică, frumuşică, încrezătoare în propriile forţe, însă temându-se că hotărârea de a pleca definitiv din sat şi mergând la „slujbă” o va schimba şi se va înstrăina cu totul de cei dragi, deşi nici satul natal nu-i oferea vreo perspectivă mai fericită. Plecarea la Bucureşti este decisă după mai multe ezitări şi frământări pe care i le transmite bunei ei prietene Cora (Coralia), căsătorită cu George Lupaşcu (acesta îmbrăţişase cariera militară ajungând caporal în armata română, „fiul unui boiernaş influent”, crescut „într-o morală fără cusur” ce şi-o va dovedi cu prisosinţă în prizonierat la ruşi unde se încearcă din răsputeri cu diverse metode stahanoviste să fie recrutat ca spion).
Cora este o versiune mai palidă a Tinei, se căsătoreşte cu George din dragoste, vor avea doi copii şi vor deveni naşii Aritinei care îşi întâlneşte în Bucureşti marea dragoste, pe Florian, un fotograf cu o origine ciudată: mama era machedoneancă, iar pe tatăl său, fost ofiţer în armata germană, îl va cunoaşte abia după 23 de ani, când Kurt Kruger (poreclit herr caca) se întoarce în Bucureşti spre a avea o explicaţie cu iubita sa din tinereţe, Aniţa, mama lui Florian; reîntâlnirea se pare că produce multă suferinţă, cel dispărut / crezut mort nu este primit cu bunăvoinţă, iubirea nu mai are cum să se reaprindă în sufletul celei care a iubit un bărbat străin cu toată puterea: mortul de la groapă nu se mai întoarce!
Aşadar avem trei poveşti de dragoste diferite ca timp, spaţiu şi tipologie: cea a Tinei (cu Florian), cea a Corei (cu George Lupaşcu) şi cea a Aniţei, din timpul primului război (cu ofiţerul neamţ, care în urma unei lovituri, a unui accident îşi pierduse memoria), iar Florica, sora Aniţei avusese şi ea o legătură tot cu un ofiţer german ce o părăsise la fel de inexplicabil, de aceea înverşunarea cu care se adresează lui Kurt care revine în viaţa Aniţei doar pentru un scurt răgaz.
Reies încă din primele rânduri ale romanului diferenţele de morală dintre sat şi oraş: dacă la Bucureşti dictează pumnii de mahala şi bonjurişti ca Feri (unul dintre amanţii lui Hellen, „monsieur” de profesie, va fi ucis de Vampiru şi fiii săi fiindcă îi necinstise fata, pe Lena) îşi fac propria lege, în sat oamenii gândesc şi se comportă după cutume străvechi, valorile sunt altele, deşi violenţa nu diferă prea tare, percepţia lucrurilor este alta, onoarea unei fete nu se pătează, „floarea ei rămâne neatinsă, hăt!, până la măritiş. Dacă se întâmplă o dezonoare, ea sapă nu numai în inimă, ci şi pe frunte.” Autorul moralist ştie foarte bine această lege şi o aplică şi în romanul său, reţinând-o subtil pe tot parcursul acţiunii. Lena îi cade victimă lui Feri, un don juan de mahala, experimentat şi iubit de femei, întreţinut de Hellen care îl adusese în sat şi care prin prezenţa sa va tulbura o lume, va destrăma o familie (iar Hellen se simte oarecum vinovată), la rândul său îşi primeşte pedeapsa fiind ucis în bătaie de Vampiru, tatăl Lenei – ce nu-şi dezminte porecla, şi feciorii săi, şi apoi va fi aruncat în Grota Miresei; violul, mai mult sau mai puţin conştientizat, se produce pe fondul naivităţii fetei şi se consumă în casa unei mătuşi, în lipsa acesteia. Rămânând însărcinată după acest act nedorit, Lena îşi provoacă singură avortul ce îi va fi fatal – este descoperită de tatăl său într-o baltă de sânge. Decesului fetei îi urmează sinuciderea / accidentul tatălui, găsit mort, ca şi moartea unui frate şi damblaua celuilalt frate. O altă moarte despre care se vorbeşte este cea a tatălui Aniţei care, rămas singur la Turnu Măgurele după ce le făcuse fetelor sale casă în Bucureşti, se va stinge de dorul nevestei sale, Lelia.
Obiceiuri de înmormântare şi de nuntă nu lipsesc din „arsenalul” scriitorului, un alt eveniment tragic este moartea soţului Elenei Pantazi, Hari (motivul fiind o boală ciudată la acea vrem, cancerul), instanţele morţii sale sunt ciudate: internat în spital îşi va găsi sfârşitul în timpul unui cutremur, strivit în curtea spitalului de cei ce l-au călcat în picioare. Hellen, devastată şi înfricoşată, îl găseşte şi îl va înmormânta, dăruind muncitorilor banii câştigaţi de el la ruletă. Tăria de caracter şi-o va arăta mai departe prin povestea de dragoste ce o va trăi alături de Bicu, industriaş ardelean bogat, cu care va pleca definitiv peste hotare, vânzând fabrica de confecţii şi încheind socotelile cu trecutul.
Un alt cuplu este cel format de Ciprian Petreanu (care trece printr-o aventură cu o „fantomatică” Lucia Chiriceanu, „sosia” acesteia fiind o tânără din viitor pe care o vede pe stradă întâmplător) şi Coca Simion, masterandă în drept internaţional. Se pare că Ciprian, fiul chestorului Petreanu, este luat de valul „patriotismului” şi intră în cuibul legionarilor lui Toderici; este gata să fie linşat, când apare salvator tatăl său. Într-o scenă apropiată de cea cu şantajul lui Ciprian şi bătaia pe care o ia, îl vedem şi pe fotograful Florian al cărui atelier este răscolit, iar prietenul său cu care lucra fotografiile dispare fără urmă, fiind ridicat de nişte inşi dubioşi.
Limbajul este presărat din când în când cu vreo expresie mai „neacademică”, dar nu este trivial la modul josnic. Scenele casnice în care părinţii se sfătuiesc în privinţa viitorului celor tineri sau îşi rememorează propriile poveşti de dragoste sunt împletite cu „picanterii”: sexul făcut de Hellen cu diverşii ei parteneri de-a lungul timpului, pe care singură şi-i alege racolându-i după gustul său, ea fiind femeia-femelă alpha, atrăgătoare, cochetă, sportivă, mondenă, pe când Tina sau Cora sunt tipul de femei casnice, liliale, tinere şi fragede, vor să îşi iubească bărbaţii şi să le fie fidele, vor să fie iubite, cunosc maternitatea prin naşterea de prunci, trec şi ele prin crize existenţiale (bătaia pe care o primeşte de la soţul său beat o descumpăneşte total pe Tina), dar îşi văd viitorul în familie, împlinindu-se aşadar în acest mediu.
Mai întâlnim câteva regionalisme într-un grai înmuiat, palatalizat: doctorul „grai dulce” vorbeşte moldoveneşte, însă plăcut şi uşor de recunoscut: „Aţi dat Basarabia îndărăt, pi nimică, mama voastră di tâlhari”.
Dialogurile fie sunt foarte scurte şi la obiect, fie abundă în explicaţii, pe alocuri filozofice, reprezentând a doua posibilitate în economia romanului la îndemâna scriitorului de a contura personajele care astfel cresc în valoarea lor de simboluri.
Naraţiunea la persoana a treia curge clar şi odihnitor şi spune totul despre cel care a scris: este atotştiutor, iubind construcţiile sigure, fără să-i scape nimic din vedere, fără a lăsa să devină ceva sau cineva independent de voinţa sa autoritară. Sunt şi câteva descrieri reuşite de peisaje, de vestimentaţie (deşi pare cam nelalocul ei o fustă pantalon a lui Hellen, care este asortată şi fashionable, expertă fiind în domeniu).
Cu toate că pe alocuri pare uşor neverosimil (se folosesc excesiv maşinile şi datul telefoanelor sau parcatul maşinilor – pot părea cam anacronice cu vremea respectivă, dar fac parte din construcţia imaginară a lumii romaneşti) şi cam facil ca formulă aleasă, romanul place prin prisma „poveştii” spuse pe care cititorul o ia a la lègere, nemaiputând să se implice prea mult fiindcă îi este servit totul pe tavă. Chiar dacă nu face astfel parte din rândurile romanelor postmoderne pretenţioase ca tehnică narativă, limbaj sau construcţie literară, în jurul romanului lui Marian Ruscu planează nu doar misterul legendei, ci destinul unor personaje bune de pus într-o panoplie încăpătoare, fermecătoare şi de valoare.

Florentin Popescu

Portrete în peniţă

Un academician în Agora: Gheorghe Păun

Mai pe la-nceputul acestui an (2012), am fost invitat la Clubul Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş, ale cărui întruniri se desfăşoară lunar sub oblăduirea d-lui academician Gheorghe Păun, unul dintre cei mai cunoscuţi matematicieni, cel care a introdus un model de calcul inspirat din biologia celulei, model care îi poartă numele şi care i-a adus o recunoaştere nu numai naţională, ci şi europeană.
Am dat curs invitaţiei având, între altele, şi o curiozitate ascunsă: aceea de a afla în ce fel se împacă matematica cu literatura şi, fireşte, cel dintâi gând m-a dus la Ion Barbu, de acum exemplul clasic al omului de ştiinţă care s-a manifestat excelent şi în egală măsură atât într-o ştiinţă exactă (matematica), cât şi într-una umanistă (literatura). Spun asta fiindcă nu numai că ştiam despre d-l Gheorghe Păun că scrie poezie şi proză, că a publicat până acum mai multe cărţi de beletristică, dar mai aflasem că, în plus, este inima clubului de care am amintit, pe care l-a înfiinţat şi la care ţine cala un copil de suflet. Pe lângă asta, de vreun an şi mai bine d-sa a fondat şi o revistă (Curtea de la Argeş), cu apariţie lunară, de un mare interes în lumea intelectualilor şi nu numai. Mă gratulase cu cele nouă sau zece numere apărute până atunci şi trebuie să mărturisesc, cu mâna pe inimă, că am rămas foarte impresionat de acea publicaţie, începând de la aspectul grafic şi până la calitatea, originalitatea şi valoarea textelor, deşi eu, unul, nu mă las impresionat prea uşor. Mai ales după ce, de-a lungul anilor, mi-au trecut prin mâini şi pe sub ochi zeci şi sute de publicaţii de toate felurile şi din mai toată ţara.
Întrunirile organizate la Clubul Iubitorilor de Cultură se desfăşoară după un anumit tipic, lesne de bănuit şi căruia m-am supus şi eu dintru început. Nu vreau să vorbesc despre el (deşi ar merita s-o fac), ci despre fondatorul lui, matematicianul şi scriitorul Gheorghe Păun, ori mai exact spus despre creatorul de literatură, fiindcă omului de ştiinţă i-au făcut portretul alţii, desigur specialişti şi buni cunoscători în materie de matematică şi informatică.
Înainte de toate, după ce l-ai cunoscut, matematicianul şi scriitorul Gheorghe Păun te impresionează prin uimitoarea sa personalitate ca om, prin entuziasmul de adolescent şi prin firea comunicativă. Omul pare născut pentru a fi prieten şi bun tovarăş cu toţi, de la copilul de grădiniţă şi până la pensionarul octogenar ori nonagenar, indiferent de mediul, pregătirea, cultura, firea celor cu care i-a fost/ îi este dat să-şi încrucişeze paşii pe stradă, la o manifestare culturală sau oriunde în altă parte. Fără morgă şi aere de a tot şi a toate ştiutor, necum de academician sobru, rece şi distant, omul pare venit mai degrabă dintr-o tabără de tineret decât dintr-un forum naţional ori internaţional (spun asta pentru că, între alte titluri, d-sa îl deţine şi pe acela de membru al Academiei Europei), unde se dezbat probleme importante despre planetă, societate, cultură etc., etc. Personajul n-are nimic fals în alura lui de ins ce pare a fi rămas într-o veşnică tinereţe şi agitaţie (deşi nu de mult a depăşit pragul a şase decenii de viaţă), într-o necontenită şi molipsitoare căutare de noi adevăruri, de noi cunoştinţe, prieteni, fapte şi întâmplări. Cred că aci, în cazul d-sale, e vorba de un har pe care nu îl au mulţi, ori, dacă-l au, şi-l pierd după o vreme. Dl. Gheorghe Păun, aşa cum l-am cunoscut şi aşa cum mi l-au descris şi alţii care i-au stat ocazional prin preajmă, face parte din categoria celor care nu-şi pierd niciodată entuziasmul şi energia, pe aceasta din urmă neirosind-o aiurea, ci prin fapte puse în slujba comunităţii. Face parte dintre cei puţini aleşi, chemaţi să lase urme în ştiinţă, dar şi în cultură. Ba, mai mult, să lase urme şi în amintirea şi sufletul semenilor.
Nu ştiu cât de adânci sunt amprentele pe care le lasă în domeniul informaticii (însă am toate motivele să cred, cel puţin după recunoaşterile internaţionale, după onorurile pe care le-a primit/ le primeşte din partea unor foruri specializate din toată lumea, că nu sunt urme firave, ci foarte serioase, de neşters în trecerea anilor), însă mă pot pronunţa, fie şi într-un mod subiectiv, despre scriitorul Gheorghe Păun, care ne-a dat până acum patru volume de proză: Lotta (2005), Ultima saună (2006), Inscripţii pe un bilet de tren (2007), Lumea văzută de un matematician (2009) şi alte patru de versuri: Teama de toamnă (2009), De-a viaţa (2009), Haina arlechinului (2009) şi Guadalquiviria (2009).
Prozele propun şi dezvoltă subiecte inspirate autorului lor de mai lungi ori mai scurte întâmplări şi evenimente la care a fost martor nemijlocit de-a lungul experienţei de o viaţă, din călătoriile făcute pe meleagurile ţării, dar mai ales dincolo de fruntariile ei, iar personajele (accentuate în sensul dat termenului de Kharl Leonard) se impun mai ales prin forţa, prin tuşa cu care au fost conturate de autor. Lirica, pe de altă parte, dezvăluie o altă faţetă a creatorului: cea a melancolicului, a nostalgicului, a iubitorului de natură, de istorie şi de oameni. Pentru generaţiile mai tinere de cititori, poeme întregi ar putea constitui, pe de altă parte, şi adevărate mostre de patriotism.
Şi cunoscându-l pe cel care le-a scris, ca persoană, nu numai ca poet, rămâi uimit de câtă sensibilitate poate exista dincolo de aparenţele omului.
Fără îndoială că atât proza (îndeosebi romanul Ultima saună), cât şi poezia merită să fie analizate şi comentate pe larg, eventual într-un studiu special, care ar releva virtuţi şi traiectorii literare aparte. Nefiind aci locul s-o fac, am să mă limitez numai la volumul Lumea văzută de un matematician, fiindcă în paginile lui avem imaginea preocupărilor multilaterale ale scriitorului şi tot acolo aflăm mai multe şi despre universul de gândire al acestuia.
Cartea s-a născut, ne spune d-l Gheorghe Păun, „pagină cu pagină, în urma unui serial cu titlul identic, pornit la sugestia directorului ziarului Argeş Expres şi adună materialele publicate acolo săptămânal, timp de trei ani. Aşadar, suntem în faţa unei foarte largi palete tematice – cu atât mai interesantă, cu cât „fizicianul” ne pune la dispoziţie sumarul ideilor care l-au preocupat în perioada de timp menţionată.
Iată, bunăoară, un gând despre tineri: „Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu dezaprobat pentru că sunt prea îngăduitor cu cei din jur – cu precădere cu cei tineri… Tinerii au multe de învăţat (şi noi de la ei, de altfel), sunt mereu grăbiţi, impetuoşi, geniali uneori, nerăbdători adesea. Dacă, de exemplu la conferinţe profesionale le-am aplica aceleaşi criterii ca maturilor, i-am putea opri din drum doar pe baza intransigenţei orgolioase, pe care ne-o dă mai marea noastră experienţă… iar a lua fiece matur ca posibil adversar – împărţind ce?!, aerul? cerul? culoarea ierbii? – este mai aproape de interpretări psihiatrice decât de naivitate.” (Despre oameni)
Ca om de ştiinţă care a călătorit mult prin lume, participând la numeroase conferinţe, colocvii, întâlniri profesionale etc., dl. Gheorghe Păun a fost invitat la un moment dat şi la o emisiune a unui post local. În finalul aceleia, reporteriţa l-a rugat să caracterizeze în doar câteva cuvinte unele dintre ţările vizitate. Şi iată răspunsurile: „Japonia: pagodă, temple, kimono, sumo. Statele Unite: mere fără gust, autostradă, veveriţe, autobuze cu negri. Finlanda: eficienţă plictisitoare, noapte fără capăt, saună, pietre pretutindeni. Rusia: grandoare (cam ofilită), Kremlin, Ermitaj, vodcă. Franţa: Parisul cu toate ale sale, francmason, metrou, suficienţă naţionalistă. Spania: Sevilla, flamenco, soare nemilos, vino tinto (vin roşu). Portugalia: porto, fado, ploaie, flori. Olanda: apă, mori de vânt, vitrine cu femei (aproape) goale, biciclete. Ungaria: Dunăre, palincă, muzică pe care o ştiam românească, autostradă. Italia: ruine, Vatican, canţonetă, turişti. Grecia: ape albastre, ruine, Olimp, musaca. Germania: masivitate, Magdeburg, zidul Berlinului, limbă zzgrrunţţuroasă. Austria: Strauss, ştaif imperial, palatul Schönbrun, margine de Balcani. Canada: London-Ontario, canoe, bunăstare, veveriţe. Noua Zeelandă: vulcani stinşi, maori burtoşi, flux-reflux, Auckland. Singapore: curăţenie exagerată, teama de SARS, aglomeraţie, bunăstare. Malaezia: turnurile verzi din Kuala Lumpur, miros de peşte, poliţiste cu basma, vegetaţie luxuriantă. China: marele zid (la Badalin), mere urieşeşti, buchete de zgârie-nori (la Beijing), stres. Polonia: profesorul Pawlak, ieşire din comunism, salină, Cracovia. Estonia: iarnă, Tallin, dansuri fără haz, ziduri vechi. Belgia: catedrală, ploaie, banalitate, Ylia Prigogine (laureat Nobel). Luxemburg: acoperişuri negre, curăţenie, morgă, bogăţie. Slovacia: amicul Josef Kelemen, castelul Smolenice, blocuri colorate, progres recent. Cehia: Praga, golem, istorie, Kafka. Anglia (pardon, Regatul Unit, căci am fost în Scoţia): naţionalism, soliditate, lipsă de gust, cimpoi. Bulgaria: Plovdiv, biserici scunde, comunism (era pe vremea aceea), lipsă de haz. Moldova: nostalgie, sărăcie, Soroca, Dimitrie Cantemir la mare cinste. Suedia: piatră, muzică, străzi animate, frig. Coreea de Sud: eficienţă, biserici protestante pe blocuri, aeroport îndepărtat, mâncare ne-mâncabilă.” (Ţările, în câteva cuvinte).
Revenind la plaiurile argeşene, trebuie spus că în mai multe locuri autorul scrie cu căldură şi cu mare sensibilitate despre satul natal. Pentru dl. Gheorghe Păun, Cicăneştiul în care s-a născut este „un soi de Macondo (vezi Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Màrquez), mergând până acolo încât explică ştiinţific că „apa băută în copilărie influenţează structura cristalină a apei din noi”. (Despre Cicăneşti, mereu cu nostalgie) În alt loc, simţind nevoia să-şi explice opţiunea pentru o anume manieră de a scrie poezie, notează: „Am vrut neapărat poeme în formă cât mai clasică, având strofe, rimă, măsură, ritm (pe cât s-a putut)… Ştiu, poezia înseamnă lirism, gata cu epicul, cu personajul, cu filosofeala – dar nici pictura cu cuvinte, iertaţi cacofonia, nu mi se pare o soluţie. Prea simplu. Voiam să dovedesc… că şi în forme clasice se mai poate scrie, punând adică un conţinut poetic veritabil în strofe ca pe vremea liceului. Poezie recitabilă, nu numai citibilă. Am vrut să fug cât mai departe de facil, de asemănări, de influenţe.” (Mărturisiri despre poezie). Şi, aş adăuga eu, tentativa i-a reuşit…
Trecând peste caldele pagini despre o serie de oameni pe care i-a cunoscut dl. Gheorghe Păun (fie ei oameni de ştiinţă, scriitori, pictori, cetăţeni de rând) mă voi opri asupra câtorva texte ce per a fi desprinse din cugetările unor celebrităţi.
Citate grăitoare:
„Dacă ceva nu se poate face cu umor, măcar cu un pic de umor, atunci acel lucru nu merită a fi făcut. Iar cel care nu (poate) pune un pic de umor în tot ceea ce face e vrednic de compătimire, pentru că cine nu ştie să râdă şi să se bucure e ocolit de Dumnezeu.” (Notiţe)
„Nicio glumă nu are mai mult haz decât cel care o ascultă. Şi nicio carte nu are mai multă cultură-inteligenţă-miez decât cel care o citeşte. Ambele fraze sunt folclorice, dar Borges elaborează cult-inteligent-cu miez asupra celei de a doua.” „Cearta ca scop în sine – o boală; răutatea ca scop în sine – o monstruozitate. Ambele – trăsături specific umane, că animalele nu au evoluat până acolo… Dar gelozie au şi animalele…” (Fragmentarium de vară)
Dl. Gheorghe Păun scrie cu plăcere şi cu dezinvoltură despre aproape orice subiect care îi stă la îndemână şi care crede că îl poate interesa pe cititor: despre cutare reuniune internaţională la care a participat, dar şi despre o familie boierească de mare tradiţie din ţinutul Argeşului, despre cutare impresie pe care i-a lăsat-o întâlnirea cu mari personalităţi ale matematicii mondiale, despre federaţia de Go a României, dar şi despre mişcarea culturală de la sate, despre cutare carte care i-a plăcut, dar şi despre locul, rolul şi rostul Clubului Iubitorilor de Cultură, în general având o viziune optimistă şi luminoasă despre toate câte se petrec în lumea contemporană românească. Asta nu înseamnă că trece cu vederea aspectele negative pe care le mai descoperă pe alocuri, semnalându-le fără şovăire şi oferind soluţii pentru ieşirea din impas în anume locuri şi situaţii.
Marcat (ca să nu spun fascinat!) de lectura acestui volum, îmi dau seama, către sfârşitul prezentelor însemnări, că am spus prea puţin şi prea puţine despre animatorul Gheorghe Păun, cel care, lipsit de morgă academică, ştie să adune în jurul lui deopotrivă oameni de ştiinţă şi de cultură, fiind gata oricând să îmbrace hainele unui bun organizator de manifestări, să le administreze judicios şi până în cele mai mici amănunte. A dovedit-o şi o dovedeşte din plin şi azi, când a preferat să locuiască la Curtea de Argeş, departe de lumea zgomotoasă şi dezlănţuită a Bucureştiului
Clubul Iubitorilor de Cultură şi revista Curtea de la Argeş, cei doi copii de suflet ai d-sale, au reuşit să coaguleze în jurul lor toată crema intelectualităţii din zonă. Şi asta spune mult. Şi asta înseamnă mult. Şi nu numai pentru Argeş, ci şi pentru cultura naţională, pe plajele căreia urmele lui se imprimă tot mai mult, fără ca valurile, vânturile să le poată şterge.

5 Cireşar 2012

Distribuie: