Spații culturale nr. 24 (9)

18 ianuarie 2023 Valeria Manta Tăicuțu

PAGINI DIN ISTORIA TRANSILVANIEI

Interviu de Adrian Munteanu

Familia Mureşeanu a venit din satul Rebrişoara, Maramureş şi s-a răspândit în localităţi din Transilvania. Andrei şi Iacob, veri primari, au studiat la Blaj, apoi au ajuns la Braşov unde au desfăşurat o activitate culturală remarcabilă. Munca lor a fost continuată de Aurel şi Iacob Mureşeanu jr. Intreaga familie Mureşeanu a avut disponibilităţi culturale. Lor le datorăm supravieţuirea primului ziar braşovean „Gazeta Transilvaniei” (înfiinţat de Gheorghe Bariţ, sub titlul „Gazeta de Transilvania”), în condiţiile în care o perioada de timp redacţia acestei publicaţii a fost în imobilul ce actualmente găzduieşte Muzeul Memorial „Casa Mureşenilor”. Mama doamnei Lucia Bunaciu, fiica lui Iacob Mureşeanu, a fost pianistă. Numeroase personalităţi au trecut prin casa familiei. La 90 de ani, Lucia Bunaciu, este singurul şi ultimul descendent din Braşov al cunoscutei familii, fiind şi director onorific al Muzeului Memorial „Casa Mureşenilor”.

A.M.: Sunteţi mereu prezentă la acţiuni şi sunteţi invitată şi în alte locuri. De fiecare dată când aveţi de vorbit, ce mesaj transmiteţi oamenilor, mai ales tinerilor?

Lucia Bunaciu: Tinerii trebuie atraşi, tinerii trebuie să facă lucruri importante. Ăsta este gândul meu. Când am fost tânără, dacă nu aş fi nimerit vremurile acelea care ne-au năpădit, multe aş fi putut sau aş fi dorit să fac. Numai tinerii pot face ceva. De aceea m-am bucurat de curând la concertele de la biserica Neagră şi de la Casa Mureşenilor ale tinerei pianiste şi compozitoare Ana Szilaghi care studiază la Viena. A cântat o piesă românească cu totul ieşită din comun. Voi scrie un articol despre acest eveniment, aşa cum am făcut întotdeauna cu ceea ce se petrece în sălile muzeului. Mă bucur că tinerii de la muzeu nu mă decepţionează. Acum au descoperit dansul “romana” notat de Iacob Mureşeanu şi vom încerca, cu ajutorul unui coregraf, să-l reânviem. Cred că numai pe tineri ne putem baza. Şi nu pe cei care doresc să strângă căpşuni ca să aibă bani, ci aceea care ceea ce au învăţat vor să investească aici. Sigur că partea materială e importantă. Mureşenii au putut să facă atâtea lucruri, pentru că au avut şi bani la un moment dat. Muzeul s-a realizat aşa cum arată astăzi pentru că de la Consiliul Judeţean s-au primit bani. Dar chiar cu bani mai puţini poţi să faci destule lucruri, pentru că mulţi sunt doritori. Nu numai cei bătrâni. Am văzut de multe ori la manifestări foarte mulţi tineri. Şi cei din mass media sunt interesaţi, vin şi aleargă, scriu şi fac tot ce pot ca să răspândească cultura. Că masa e puţin doritoare de cultură, asta e adevărat. Aici eu găsesc că în primul rând e de vină şcoala. În afară de ceea ce am avut din familie, profesorii mei de la liceu mi-au dat tot ce a reprezentat ştiinţă şi cultură. După ce am terminat liceul, la facultate am făcut lucruri de specialitate, dar n-am mai învăţat decât ceea ce m-a interesat, ce am vrut. Am avut din liceu un bagaj suficient care să mă hrănească şi pentru mai târziu. Asta numai profesorii mei au reuşit. Erau ore după care nici nu mai trebuia să mai deschid vreo carte. Când am venit la Braşov mama nu mi-a mai cumpărat cărţi, pentru că erau foarte scumpe. Atunci numai după notiţe am învăţat. Să o pomenesc numai pe profesoara mea de limba română, doamna Valeria Căliman. Orice am întrebat-o, niciodată n-a fost grăbită, niciodată nu s-a întâmplat să nu ştie ceva. Profesorul era interesat să scoată din elev tot ceea ce poate.

A.M.: Consideraţi educaţia un element esenţial?

Lucia Bunaciu: E foarte important. Văd eu cu cei de seama mea, cu prietenii care mi-au mai rămas. Când ne întâlnim, vorbim şi putem să discutăm despre orice. În alte grupuri dacă te duci, de multe ori constaţi că foarte puţine lucruri se ştiu, lucruri elementare.

A.M.: Pentru ca şcoala să funcţioneze aşa cum trebuie, ar trebui ca la rândul lor şi profesorii să fie stimulaţi.

Lucia Bunaciu: Nu ştiu cum sunt profesorii de azi. Eu cu elevii cu care am stat de vorbă am descoperit că foarte puţine lucruri ştiu. Poate că se ştie mai mult despre calculatoare, de exemplu, dar e un lucru pe care-l învaţă şi vânzătoarea de la aprozar, dacă e nevoie. În şcoală însă, nu sunt formaţi intelectual. Eu la 15 ani am putut vorbi cu Sextil Puşcariu. Sigur că el s-a coborât la mintea mea, dar totuşi au fost subiecte despre care am putut să vorbesc. Acesta a fost doar un singur exemplu.

AMINTIRI CU NICOLAE IORGA, SEXTIL PUŞCARIU, BLAGA ŞI MIHNEA GHEORGHIU

A.M.: Aţi pomenit de o figură ilustră, de un cărturar român autentic. În decursul timpului aţi cunoscut o mulţime de personalităţi importante ale spiritualităţii româneşti. De cine vă mai amintiţi?

Lucia Bunaciu: De Nicolae Iorga, de exemplu. Venea în fiecare vară la Aurel Mureşeanu. El era căsătorit cu o braşoveancă, sora lui Bogdan Duică. Venea să studieze arhiva, aşa că l-am întâlnit. Era aşa de impresionant, încât nu ne-am apropiat prea tare. Totuşi vorbea şi cu noi, ne explica unele lucruri pe înţelesul nostru, al copiilor şi ele mi-au rămas în minte. Îmi amintesc că eu eram foarte intrigată cum de i s-a tăiat capul lui Mihai Viteazu. În plus chiar locuiam în Piaţa Mihai Viteazu. Atunci m-am apropiat şi l-am întrebat : “domnule profesor, cum i s-a tăiat capul? N-a avut oşteni, n-a avut cine să-l păzească, cum au intrat acolo, cum a putut să se întâmple aşa ceva? Trebuie că cineva a trădat? “ Atunci Iorga s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat : “Dar de unde ştii tu de trădare ?”. I-am răspuns :” pentru că logic nu pot să-mi imaginez altfel decât aşa, că a fost trădat “. El mi-a spus, râzând : “ da, tot ai noştri au fost“. În rest Iorga era atât de ocupat, încât nu avea timp de noi, iar noi eram dresaţi, nu ni se dădea voie să-l deranjăm. Şi atunci probabil că ne-a adresat un cuvânt de am avut curajul să-l întreb. În schimb Sextil Puşcariu era altceva. Era prieten cu mama, era un om drăguţ, avea o nepoată mai mică decât mine, era obişnuit cu copiii. Ne povestea fel de fel de lucruri. Când eram de vreo 15-16 ani, îl întrebam probleme de lingvistică. Pe mine literatura m-a interesat, dar şi mai mult m-a atras limba. Puşcariu a sesizat acest lucru şi îmi spunea că voi ajunge eu studentă la el şi îmi va spune. N-a fost să fie aşa. La Aurel venea şi Titulescu, dar noi nu eram atunci acasă. Pe urmă am întâlnit la Cluj foarte multă lume. Era Lucian Blaga care era căsătorit cu sora lui Tiberiu Brediceanu, Cornelia. Brediceanu a fost elevul bunicului meu şi prieten cu mama cu care a cântat. Am fost la Blaga în casă, ca studentă deja. Nu era un om foarte vorbăreţ, dar ştia o mulţime de lucruri. Din păcate eu am fost destul de opacă la filozofie, trebuie să recunosc. Toate aceste mari speculaţii mi-e greu să le înţeleg.
Am cunoscut oameni de valoare şi în familie. Era Traian Ionaşcu care fusese presedintele Tribunalului de la Haga, nepotul sorei lui Iacob Mureseanu. L-am cunoscut pe Tudor Vianu. Vorbea extraordinar de frumos. I-am cunoscut apoi pe toţi cei care au fost sprijin la muzeu, printre care Pippiddi, apoi pe Mihnea Gheorghiu care era cu doi ani mai mare decât mine şi fusese profesor de engleză. Mama lui a fost profesoară şi tatăl lui a fost cizmar. Când au venit comuniştii, Mihnea Gheorghiu era încă student şi a fost propulsat, până şi-a luat şi doctoratul. A profitat de situaţia de muncitor a tatălui său, dar poate a fost singurul lucru de care a profitat. A avut o poziţie bună pe merit. Era cultivat, deştept şi nu i se poate reproşa nimic. Am cunoscut apoi o parte dintre cei care au fost închişi din generaţia mea. Printre ei Dinu Pillat sau braşoveni, cum era compozitorul Petre Ciortea. Mamele noastre erau prietene. Pe violonista Lola Bobescu am cunoscut-o bine. Unii au ajuns mai sus, alţii mai jos, alţii direct în închisoare, scoşi din şcoli şi aşa mai departe. Dintre toţi cei mai buni prieteni ai familiei ai fost bredicenii. Aveau în comun dragostea pentru folclor. Pe Tiberiu Brediceanu bunicul l-a canalizat spre înţelegerea şi valorificarea folclorului. Şi-au făcut la un moment dat un cvartet în care cânta şi Brediceanu şi Iacob Mureşeanu. Alături de ei Domide şi flautistul Traian Horia Pop care a venit apoi la Braşov şi a fost redactor la Gazeta de Transilvania. O lume întreagă, generaţii cu mari personalităţi şi adevărate exemple de capacitate intelectuală şi dragoste de ţară.

Adrian Munteanu: Cum consideraţi că ar trebui să funcţioneze legătura românilor cu ţara de origine? Trebuie să se menţină o anumită relaţie spirituală sau ar trebui să se detaşeze, să ia totul de la început, într-un spaţiu în care încearcă să se integreze până la asimilare?
Este mai profitabilă o asemenea atitudine?

ROMÂNII SUNT GATA SĂ SE RĂZBOIASCĂ CU ROMÂNII

Lucia Bunaciu: Dacă eu aş fi acolo, aş face tot ce pot pentru români. Chiar în detrimentul unor avantaje materiale. Aşa cum fac şi aici. Fratele meu, în Franţa, nu există să lipsească de la o manifestare românească, să nu aibă legătură cu românii de acolo. Încearcă totul şi în medicină şi în viaţă, cu toate că a ajuns şi el la peste 80 de ani. Depinde cât sunt de legaţi. Cei din generaţia mea, pe care îi cunosc, aşa procedează. De exemplu Nicolae Cătănoi din Germanaia, coleg şi bun prieten, şi astăzi scrie româneşte şi trimite spre publicare. Este Alexandru Lungu, tot din Germania, la fel de legat de ţara lui. Sunt grupuri întregi şi nu numai în ţări apropiate. L-am auzit de curând cântând pe violonistul Şerban Lupu din America, plecat de tânăr din ţară pe care ar fi putut să-l doară în cot de ţara românească, dar el vine şi face aici tot felul de manifestări. Dacă sunt intelectuali, aceştia e imposibil să se detaşeze şi să nu-i intereseze ţara. În rest ar trebui să fie mai mult interes şi mult mai cu folos. Un interes foarte mare manifestă evreii români plecaţi în Israel. Aceia nu uită ţara asta şi cât pot vin şi vorbesc şi văd şi fac. Ar fi bine să fie la fel şi românii dn America şi Canada. Din păcate neamul nostru este un neam care întotdeauna e gata să se războiască român cu român. Din aceste războiri rezultă şi atitudinea distantă faţă de ţară. Nu toţi fac cum au făcut mureşenii. Iacob Mureşeanu le-a spus fiilor săi : “trebuie să veniţi, aici e nevoie de voi, neamul vostru are nevoie. De ce v-am învăţat? “ Ei au studiat in străinătate, au avut servicii, dar în momentul în care au fost chemaţi au venit cu toţii. E adevărat că perioada comunistă, perioada vieţii mele, a distrus foarte mult. Şi atunci nu-i condamn pe cei plecaţi. Unii dintre ei nici nu vor să mai ştie de ţară.

A.M.: La ce vă gândiţi dumneavoastră în prezent, ce speraţi , ce credeţi că mai aveţi de făcut?

Lucia Bunaciu: De sperat ce mai pot spera la 90 de ani ? Prea sănătoasă nu sunt, de văzut nu văd. Vreau să fac ce pot pentru acest muzeu, ceea ce mi se cere, ceea ce îi foloseşte. Dacă am rămas singura care pot să-i ajut, nu precupeţesc nimic : scriu când mi se cere, vorbesc unde este nevoie, donez obiecte necesare expoziţiilor. Nu mi-e foarte uşor, mai ales de vorbit, pentru că trebuie să memorez tot dacă nu pot să citesc. În rest nu mai aştept prea mult. Mai ales după ce a murit soţul meu sunt mai puţin doritoare de această viaţă. Atâta timp cât pot folosi muzeului, e bine. Dacă nu voi mai putea, nu mai aştept de la viaţă nimic.

Boleslaw LESMIAN
(poet polonez, 1877-1937)

Balada cerşetorului

Izbea pământul, moşul, cu-un ciot, o uscătură,
Pân`la genunchi picioru-i avea o tăietură.

Mergea aşa, răgazul să şi-l petreacă-oriunde;
se-opri pe mal… În spate – copaci, în faţă – unde.

Sta… Albu-i din privire-nroşit de firişoare,
oi, da-dana, da-dana! – privea pârâu-n zare!

Din val ieşi rusalca, fata din ape, hoaţa,
stropindu-i pe orbite şi încreţindu-i faţa.

Cum să-i mângâie chipul, cum să-l ademenească?
Prin ce surâs s-amuze, prin ce dor să-l robească?

Spre el – ochi, verzi smaralde – ea şi-a căscat uimită
şi bietele picioare i-a-mbrăţişat – ispită.

Cum săruta pătrunsă, cum mângâia cu totul,
oi da-dana, da-dana! Piciorul ţeapăn, ciotul!

Pufni în râs bătrânul, năluca-l ţinea bine,
până şezu pe iarbă, parcă dansând pe vine,

de-i tresăltau bărbie, şi buze, mutra parcă,
Izbind piciorul, şchiopul, de dinţii de rusalcă!

– „De ce-mi săruţi tu, mie, nefericita cioată?
De ce treci peste moşul, pân-la genunchi, tu, fată?

Pentru drăceşti seminţe, pragu-i prea sus să-l saie,
tu, zgâtie, rusalcă, tu, boală de pâraie?

Cu dezmierdări vrei lemnul să cadă în păcate?
Oi-da-dana, da-dana! Să mor de râs vrei, poate!”

L-a-ncolăcit cu braţul, l-a răsucit de chică:
– „Hai, moşneguţ, cu mine, moşnege, moşulică!

Te-oi îngriji acolo, pe priciul de coraluri
şi hrană o să-ţi dărui pietrişul de sub valuri.

Şi în palat la mine, cu tihnă din dumineci,
din gura mea sorbi-vei sărut, să te cumineci!”

L-a tras apoi de barbă, de traista cerşetoare
în undele flămânde ce se iţeau în soare.

Şi nici n-a prins de veste, luat de valu-n spume,
şi nici nu se-nchinase, când dus a fost din lume!

Rostogolite-s unde şi liniştită-i apa,
i-au dispărut desaga, chelia-n sclipăt, barba!

Doar ciotul, umblătorul, bucata lui, sărmana,
plutea biruitoare – oi da-dana, da-dana!

Ieşit la suprafaţă, al nimănui în fine,
scăpat de beteşuguri, spălat şi de ruşine!

Plutea ba ici, ba colo, cărări lăsând în urmă,
ca restul unei luntri fără vâslaş la cârmă!

Se încălzea la soare, spre viaţa liberată,
în vesel dans din însăşi lumina reflectată!

Şi-n ţopăieli vioaie porni prin valu-n spume
oi, da-dana, da-dana, înspre cealaltă lume!

Şarpele

Lapte-avea în sânul încărcat,
Când un şarpe drumul i-a tăiat.

Brâu-n încleştare i l-a prins,
O strângea şi-o otrăvea-n adins.

O-nvăţa leşinu-n vis comun,
Capul lui o mângâia pe sân,

Desfătarea o-nvăţa, la fel,
Zvârcolit şi tremurat ca el.

Ştii cum mă pricep eu să iubesc,
Lasă-mă să iau un chip regesc.

Din abis comori ţi-oi dărui,
Visul s-o-ncheia, când ne-om trezi!

Nu schimba din solzi şi chip, un dram!
Nu doresc nimic, de toate am.

Drag mi-e când cu limba mă alinţi
Şi-mi sugi seva buzelor fierbinţi,

Când pe coapse-n lung te răsuceşti
Şi cu capu-n pântec mă izbeşti.

Sânul meu – ulcior cu lapte-ţi dau!
Nici comori şi nici schimbări nu vreau.

Drag mi-e seva şarpelui s-o simt, –
Şarpe fii, otravă dă-mi şi-alint!

Vişina

Într-o livadă-un vişin se-nălţa,
Iar în amurg chiar regele-l privea.
Părea cuprins de tainice lumini
Şi farmecu-i l-a tulburat din plin.