Spații culturale nr. 24 (8)

Ionuţ CARAGEA

Rugă ultimului poem

îmi citesc ultimul poem
sunt trist chiar dacă el
se va îndrăgosti de alţi cititori
sau de alte poeme

(chiar nu ştiaţi că poemele
se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)

îmi citesc ultimul poem
îmi amintesc cum i-am dat suflet
cum i-am dat nume
cum l-am învăţat să meargă silabă cu silabă
cum l-am învăţat să râdă
când simţea numai durere
cum l-am certat şi i-am tăiat din porţia de cuvinte
(i-am spus să nu vorbească cu gura plină
să aibă răbdare să caute esenţa lucrurilor să guste viaţa
ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferinţelor)

îmi citesc ultimul poem
împreună am pus capăt
războiului de treizeci şi şase de ani
cu umbrele cu spaima cu celălalt eu
şi nici acum nu ştiu dacă am pierdut
dacă am învins dacă pacea
peste tâmplele mele a nins
(victoriile se conjugă doar la timpul pierdut
ţinând inima pe post de spadă şi scut)

îmi citesc ultimul poem
şi-l rog să le spună
şi celorlalţi
că exist
că alte poeme vor veni
ca o herghelie de fluturi sălbateci
cu aripile întinse peste lume
lovind din copite

îmi citesc ulti…

Regii nimicurilor

chiar şi peste o sută de ani
oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor
tot va ploua după ce-şi vor spăla preţioasele vehicule
iar buruienile vor continua să crească nestingherite
în grădinile ticsite cu flori
ajung să cred că viaţa mea nici nu contează
stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic
privind vecinul cum îşi plimbă câinele
sau femeia pe stradă
cu aceeaşi fală cu aceeaşi dorinţă de control
din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent
acest sandviş cu singurătate între două felii de timp
împărţit frăţeşte cu umbra
poţi trece prin viaţă anonim ca un râu pe sub pământ
nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea
poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului
nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat
că spiritul tău are nevoie
de un mediu propice înaltei comunicări
dar nu-i nici o tragedie
ce ne mai miră
nici moartea nu mai impune respect
a devenit o simplă măturătoare
care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă
prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi
datoare sie înseşi
dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri
despre care n-ar trebui să vorbesc

Muguri

de la abatorul cărţilor
se auzeau strigăte puternice
poemele înjunghiate erau lăsate cu capul în jos
până curgea tot sângele
apoi se vindeau la kilogram
cu ştampila unui inspector
de la uniunea vânzătorilor de carne
acesta îşi invita prietenii la un pahar de viaţă veşnică
vorbind despre necesitatea traducerii crimei
în cât mai multe jargoane
patriei voiau să-i scoată limba
şi să o dea cu împrumutul
la amatorii de senzaţii tari
nu puteam să stau ca alţii cu pixu-ntre dinţi
gândindu-mă la o metaforă nouă ca la o femeie virgină
am ucis animalul din mine
îndrăznesc să scriu despre primul arbore
plantat în paradis
îmi cresc muguri
pe şira spinării

Ce facem cu restul de iubire?

să nu fumăm toate ţigările
să nu bem tot vinul
să nu mâncăm tot ce avem pe masă
să mai lăsăm şi pentru mâine
vom fi din nou fericiţi

dar cu iubirea ce facem
cu această nevoie de a ne dărui
până la ultima respiraţie
până la ultimul strop de plăcere
până la ultima firimitură de carne

cum putem lăsa iubirea pentru mâine
dacă de atâtea ori
ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi
ne părăsesc ne lasă goi
şi nu mai privesc niciodată înapoi

ce facem cu această iubire
rămasă singură la masa tăcerii
oftând plângând
strângând în palmă lacrimile
ca pe o ultimă comoară

ce facem cu această iubire
cui să o dăruim când nimeni
nu se mai hrăneşte cu resturi
când toţi sunt politicoşi
ca la o masă străină
cerându-ne pentru sentimente
chenzină

ce facem cu această iubire
când pasărea neagră a morţii
vine şi bate cu ciocul
în fereastră
pe ea să o hrănim?

Totul sau nimic

eu îţi spuneam că dragostea e totul sau nimic
tu îmi spuneai la fel dar mai păstrai o doză de confort
în locul acţiunii necesare
în locul riscului pe care întotdeauna
îndrăgostiţii şi-l asumă

totul sau nimic nu înseamnă
să-ţi fie frică de despărţire singurătate
sau de gura lumii
totul sau nimic nu înseamnă
procente probabilităţi
sau blânde tranziţii
totul sau nimic nu înseamnă
să te complaci în aceeaşi lipsă de comunicare
în aceleaşi minciuni sau în alte minciuni
frumos inventate
totul sau nimic nu înseamnă
să te rogi să fii iubit alintat mângâiat
sau înţeles aşa cum numai tu vrei să fii înţeles
totul sau nimic nu înseamnă
ca cel de lângă tine să-ţi pună mâna pe umăr
doar pentru a demonstra celorlalţi
că ţine la tine sau că eşti o frumoasă proprietate
de care a profitat mereu printr-un joc dublu
de control şi manipulare

totul sau nimic înseamnă
instinct intuiţie stare de graţie
cuvinte care ajung direct la suflet
cuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzi
priviri care te îmbată dinainte să le sorbi
sau lacrimi care te fac să tremuri
din cap până-n picioare
totul sau nimic înseamnă
clipe petrecute împreună care par ore
şi ore care se scurg în câteva clipe
şi multe amintiri care rămân
mărturie incontestabilă a iubirii
totul sau nimic înseamnă
încredere oarbă sacrificiu ajutor compasiune
să crezi şi să nu renunţi niciodată
la şansa de a trăi încontinuu un miracol
alături de omul de lângă tine
totul sau nimic înseamnă
să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul
toată frica şi pesimismul
să alergi după cineva şi să i te oferi
ÎNTRUTOTUL

şi chiar dacă vei fi rănit
să accepţi durerea ca pe un dar divin
pentru că acolo unde nu iubeşte omul
iubeşte dumnezeu
şi dacă nu renunţi niciodată la iubire
nici dumnezeu nu renunţă la tine
şi îţi va da într-un final
ceea ce meriţi

Patria la care mă întorc

fără să fie mai mare de un chip de om
patria la care mă întorc este pământul făgăduinţei
apa vie şi izvorul tuturor
raţiunilor umane

Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxul
un monstru obligat să-şi părăsească
propriul mit atras
de cea mai mare enigmă

vorbesc cu patria în gând
şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări
patria la care mă întorc
este femeia pe care o iubesc

Vasilica ILIE

Farmecul povestirii

Revenim, oare, la proza scurtă, portret, schiţa, povestire? Scriitoarea Vasilica Ilie ne dovedeşte prin cartea de faţă, că da, genul scurt îşi are încă locul său bine stabilit, deseori cu împliniri remarcabile.
Cunoscând bine viaţa în multitudinea-i de întâmplări, înzestrată cu un fin simţ de obsevaţie şi având harul de a spune frumos, autoarea izbuteşte să ne înfăţişeze diverse caractere cu toată fărâma lor de lumină ori durere, cu speranţă şi dăruirea întru bine a fiinţei umane.
Lectura acestor simple fragmente ca nişte file de jurnal, m-a emoţionat amintindu-mi de timpul fraged când îl citeam pe Emil Gârleanu, pe Brătescu Voineşti şi, chiar pe bunicul Sadoveanu, fiindcă, da, prozatorii de seamă s-au împlinit şi prin farmecul povestirii.
Un cuvânt în plus de laudă autoarei pentru simplitatea zicerii şi iubirea faţă de om şi năzuinţele sale. Vasilica Ilie, care s-a afirmat excelent şi în roman, ne-a bucurat, iată, cu paginile de faţă, care îi conferă, încă o dată, încrederea şi preţuirea cititorilor.

Radu Cârneci
Bucuresti, vara 2012.

O experienţă de neuitat

Vorbeam deunăzi cu o prietenă, despre una, despre alta şi, la un moment dat, am întrebat-o: ,,ţi s-a întâmplat vreodată să îţi vină să îmbrăţişezi un om după ce ai schimbat câteva cuvinte cu el? Ea a stat câteva secunde fără să răspundă, s-a uitat la mine mirată şi m-a întrebat la rândul ei: ,,cum aşa, fără să-l cunoşti în prealabil?” ,,Da, i-am răspuns, este o experienţă unică, la mine! Şi am început să-i povestesc contextul acestui fapt.
M-am angajat în timpul meu liber, fiind o fire foarte activă, – lăsând la o parte scrisul- să ajut primăria din sectorul din care fac parte, la efectuarea recensământului, luându-mi chiar, câteva zile din concediul de odihnă. După instructajul făcut, unde ni s-a vorbit despre cele şase formulare pe care le avem de completat, mulţi au renunţat. Eu am rămas pe poziţie: niciodată nu mi-a fost frică de muncă şi de gândit. Mi s-a repartizat un bloc P+4, cu apartamente de trei şi respectiv patru camere pe nivel, din apropierea blocului unde locuiesc. Mă gândeam că o să fie un bloc greu de recenzat, că or să fie persoane multe în fiecare apartament şi că o să am multe formulare de completat, în special, pe persoane. Este singurul bloc reabilitat termic din zonă şi arată foarte frumos pe dinafară. Mă gândeam în sinea mea: ,,dacă, pe dinafară este vopsit gardul şi înăuntru, leopardul”?
Am făcut mai întâi recunoaşterea cu o zi înainte. Blocul se întinde pe două străzi: câteva scări, pe o stradă, restul, pe altă stradă, un bloc în formă de ,,L”, cu o curte interioară, de el fiind lipit alt bloc.Sunt o fire ordonată. Strategia mea a fost să o iau de la scara A şi să distribui în primul rând materialul publicitar pe care l-am primit o dată cu mapa, cu formularele.
Prima zi de recensământ a fost joi, 20 octombrie şi a fost imediat după orele de serviciu. Fiecare scară are interfon. Până mi s-a deschis, am stat câteva minute. Am început cu apartamentul numărul unu. Aici, într-un apartament de patru camere, se aflau două gospodarii separate: parinţii pe de o parte, fiica cu ginerele pe de altă parte, cu nepotul, plecat la studii în Anglia. Deci, am început cu greul: două formulare pentru cele două gospodarii, unul pentru locuinţă, cinci pentru persoane şi unul pentru persoanele plecate în străinătate, pe o perioadă îndelungată. În timp ce completam formularele, doamna în vârstă, pensionară, îmi spune că mă cunoaşte, că mă vede când trec dimineaţa la serviciu sau când mă întorc de la serviciu… Zâmbesc. Iată, o observaţie pertinentă de la o persoană care stă şi priveşte pe fereastră lumea de afară şi pe care le şi înregistrează vizual… Poate am întâlnit-o şi eu pe stradă dar nu am reţinut-o! După ce termin de recenzat, soţul dânsei îmi spune că nu este aşa cum se spune la televizor, despre recensământ, că se pun diverse întrebări indiscrete de către recenzori. ,,Ei, la televizor se spun multe să se distragă atenţia oamenilor de la alte lucruri importante pentru ţară; aşa a fost mereu. Eu nu mă mai uit la televizor de ceva timp”, le zic. Le mulţumesc pentru amabilitate, mă scuz că i-am deranjat şi plec mai departe. Sun la uşi, mi se răspunde, îi salut cu zâmbetul pe buze şi mă recomand. Sunt poftită înăuntru cu amabilitate, mi se oferă condiţii şi sunt întrebată din politeţe, cu ce să mă servească. Le spun că nu am nevoie de nimic decât de buletine şi de capul familiei pe care îl desemnez prin voia lor, să-mi dea relaţii şi să semneze formularele.
Găsesc oameni în vârstă, în majoritatea lor, văduvi, mai ales, femeile. La etajul doi am întâlnit o doamnă pe care o cunoşteam de câţiva ani buni; mergeam cu acelaşi mijloc de transport la serviciu, apoi, când a ieşit la pensie ne-am întâlnit în cartier, pe stradă sau la bisericuţa ce s-a construit, ajutând cum am putut, fiecare. Într-un an am văzut-o în doliu: îi murise soţul, în alt an îi murise singurul fiu…acum, singură într-un apartament de patru camere. Ma primeşte cu o privire tristă şi îmi spune că vine de la înmormântarea fiului vecinului de vis-à-vis care avea 42 de ani şi a murit într-un accident care s-a mediatizat şi la televizor… Cum eu nu prea mă uit la televizor, nu ştiam despre ce accident este vorba, ştiam numai de cel în care a fost implicat Şerban Huidu şi despre care citisem pe internet…Cazul cu fiul vecinului era altul, accident petrecut la Oradea sau Arad, nu am reţinut bine şi cred că nu are importanţă localitatea ci faptul că m-a impresionat acest neplăcut eveniment.
A doua zi după amiază am venit din nou pe scara A. Cu multe scuze şi transmiţând condoleanţe, am reuşit să recenzez şi familia decedatului. Locuiau doar părinţii aici, el locuise, am aflat de la danşii, în blocul vecin cu blocul unde locuiesc eu. Găsesc şi locatarii de la etajul 3, foarte amabili, văduvi, văduve, locuind singuri, copiii lor, realizaţi, căsătoriţi, locuind prin cartier, aproape de ei să se ajute reciproc. Priviri senine, oameni mulţumiţi pentru ce au realizat în viaţă, majoritatea intelectuali, unii cu doctorate, dar nemulţumiţi de situaţia din ţară. La etajul patru mi s-a întâmplat ceva deosebit. Sun o dată şi nu mi se răspunde. Insist. Uşa se deschide şi în prag apare o doamnă la 85 de ani (am aflat ulterior, eu nu-i dădeam mai mult de 65 de ani), sveltă, cu trăsături frumoase, fără prea multe riduri, discret fardată şi rujată, îmbracată cochet. Îmi zâmbeşte şi mă invită politicos, în sufragerie, parcă mă aştepta. Un interior bine aerisit, cu un aer cald, primitor, în care te simţi efectiv, bine. Pe fotoliu stătea un domn care citea o carte în limba franceză de Henri Calet, ,,Contre l’oubli”. Nu îi dădeam mai mult de 80 de ani, cu indulgenţă, în realitate, având 101 ani, născut în 1910. Un bărbat suplu, înalt, privire ageră, energic, cult. Puse cartea pe o măsuţă ( aşa am putut să reţin ce carte citeşte), se ridică şi îmi sărută mâna, recomandându-se. Am rămas impresionată. M-am recomandat şi eu. Mă uit la ei cu drag şi îi întreb câte persoane sunt şi pe cine trec în formular, capul familiei. ,,Draga mea, îmi spune domnul, indiferent pe cine vei trece, noi suntem egali în casă, amândoi suntem proprietari. Suntem numai noi, copiii noştri sunt plecaţi în străinătate, în Franţa, locuiesc de peste 20 de ani, sunt cetăţeni francezi, bine situaţi”. Îi felicit si le spun că îl trec pe domnul cap de familie, că trebuie să semneze toate formularele, aşa am procedat pe tot parcursul recenzării.
Când i-am trecut numele şi i-am cerut iniţiala tatălui, am greşit: în loc de M, am înteles N. Îi întreb cu jenă, dacă au o lamă, din întâmplare (eu o uitasem pe a mea acasă), să îndrept greşeala. ,,Da, îmi răspunde domnul, apoi, către soţie: iubita mea, vezi că în sertarul din biroul meu vei găsi şi lamă, şi gumă, te rog, serveşte-o pe doamna”. Soţia se duce şi caută; nu gaseşte. ,,Lasă, iubita mea, merg eu, ştiu mai bine unde să caut în lucrurile mele”. Îi admir silueta dreaptă, fără cocoaşă, sprijinindu-se doar de un baston pe care îl avea la îndemână. Se întoarce cu lama şi guma. Îndrept greşeala şi termin repede de recenzat. Îi întreb dacă folosesc internetul, aşa era şi una din întrebările din formularul ,,P”. ,,Da, mi-au răspuns, amândoi, vorbim pe messenger cu nepoţii şi copiii noştri din Franţa”. Apoi, domnul imi spune: ,,sunteţi foarte expeditivă şi aveţi un scris frumos”. Îi mulţumesc. Dau să plec. Doamna mă opreşte şi mă serveşte cu bomboane din ciocolată, străine şi cu un pahar cu suc natural, făcut de ei din portocale şi grapefruit. În fiecare dimineaţă îşi fac suc natural, câte o sticlă de doi litri. ,,Puteţi să cumpăraţi în fiecare zi fructe? îi întreb”. ,,Nu, noi. Avem o femeie care ne face menajul şi are carnet de conducere, merge cu maşina noastră şi cumpără lăzi de fructe de la en-gross pentru toată săptămâna şi alte cumpărături. O plătesc copiii noştri, ei ne trimit bani.
Din vorbă în vorbă, pentru că mă uitam spre cartea în limba franceză, curioasă, ce tratează, îl întreb dacă este interesantă. “Da, este o carte cu reportaje şi cronici, simple poveşti despre evenimente istorice între anii 1944 şi 1948, scrise cu inteligenţă şi puţin umor. Atunci, le-am spus că scriu şi eu, că am publicat un volum de poeme si o nuvelă. Mă felicită şi îmi spun că se vede că sunt o persoană deosebită şi că le face plăcere prezenţa si conversaţia pe care au avut-o cu mine. Doamna îmi spune că a cochetat şi dânsa cu scrisul când era tânără şi că a citit mult din literatura universală. Alunecăm de la poeţi, prozatori, la filosofi. Domnul mă întreabă ce părere am de Petre Ţuţea şi bineînţeles că de la Petre Ţuţea am deviat la Emil Cioran şi vreo jumătate de oră am discutat numai filosofie. Mă uit la ceas şi mă scuz că trebuie să plec, că am stat la ei o oră şi mai am de recenzat.
Doamna îmi dăruieşte la plecare o pungă mare cu bomboane şi tablete de ciocolată. Eu spun că nu trebuie să se deranjeze, dar insistă şi până la urmă le iau, mulţumindu-i dar nu înainte de a-i îmbrăţişa pe amândoi cu dragoste. A fost o reacţie de moment pentru că şi ei îşi doreau, i-am simţit. Un amănunt pe care am putut să-l reţin a fost că, doamna, era ca zodie berbec, ca şi mine iar domnul, leu. Se vedea clar din tonuri şi gesturi, atât cât am stat şi i-am privit, cât de mult se înţeleg şi se respectă. Nu mă iau după zodii, dar ştiu că sunt două zodii puternice şi am citit că sunt compatibile. ,,Iată, o familie cu oameni de calitate”, mi-am zis în gând, după ce am plecat. Apoi, am întâlnit familii care au fost foarte amabile, pe care le cunoşteam dat fiindcă fii, ficele lor au fost colegi la şcoala generală cu fiul meu. În peregrinările mele cu recensământul prin locuinţele acestui bloc, am întâlnit, în majoritatea lor, oameni de calitate, oameni cu bun simţ, cu cei şapte ani de acasă, educaţi şi modeşti, fără aere şi fiţe. Cu mici exceptii, însă, am întâlnit şi de altă categorie, în special, cei care au cumpărat de curând apartamente în bloc. Ei au fost mai circumspecţi, nu mi-au dat CNP-ul, deja se anunţase la televizor că nu este obligatoriu. Nu am făcut conversaţie să-i lămuresc că nu am nicio vină că este şi această rubrică în formulare, că nu avea rost, deveneau irascibili. Unii aveau firme, probabil şi bani, se cunoştea diferenţa de educaţie atât prin felul de a se purta cât şi prin decorarea interioarelor, fără gust. În orice caz, acest eveniment la care am luat parte, a fost o experienţă pe care nu o voi uita.

Doina CERNICA

Londra între Jocuri

Oricât de mult aş fi vrut să evit clişeul, mă izbesc de îndărătnicia meteo a Angliei. Şi pe aeroportul Luton, şi în Londra suntem întâmpinate după miezul nopţii de o ploaie măruntă. În schimb, în zori, deoarece orologiul nostru interior, respectând ora de acasă, unde este deja 7,00, ne trezeşte la 5,00, amintirea ei s-a retras într-o rouă bogată, care, ca o coroană de diamante prea grea, apleacă fruntea trandafirilor şi a ierbii din grădina prietenilor noştri. Spre deosebire de cele de pe creştetul Reginei, în portretele cu care ne întâmpină dreaptă şi zâmbitoare din toate părţile: în staţiile de metrou, într-o expoziţie la celebra catedrală Westminster, în care de altminteri a şi fost încoronată, în 2 iunie 1953, la Galeria Naţională de Portrete, care a reunit pentru perioada 17 mai-21 octombrie 2012, într-un spaţiu special, sub genericul ,,The Queen. Art&Image”, lucrări plastice, fotografii, reproduceri din presă, care îi sunt dedicate, sub semnături cunoscute: Cecil Beaton, Pietro Annigoni, Andy Warhol, Annie Leibovitz, Gerhard Richter, Thomas Struth, Lucian Freud. Ele vorbesc despre Elisabeta a II-a ca despre una din cele mai portretizate persoane din toate timpurile, sugerând în acelaşi timp rolul pozitiv jucat în perceperea monarhiei în lumea contemporană. Meteodependenţa englezilor (şi a oaspeţilor lor), face de neuitat ploaia torenţială de la sărbătoarea încoronării, pe care am trăit-o şi noi, aproape şase decenii mai târziu, prin umbrele şi haine, în faţa Parlamentului, cam la egală distanţă între Westminster Abbey şi staţia de metrou, lângă un grup statuar în care, alături de Churchill şi Lincoln, cel mai aproape ne-a fost Nelson Mandela, la fel de întunecat ca şi Big Ben în neaşteptata furtună.
Răstimp bogat în evenimente pentru U.K., şi mai ales pentru Londra, Jubileului de Diamant i s-au adăugat în cuprinsul verii strălucirea inaugurării Shard-ului, a celui mai înalt zgârie-nori din Europa, şi lumina, înmiită de cea a privirilor aţintite asupra lor, a Jocurilor Olimpice (27 iulie-12 august 2012) şi a Jocurilor Paralimpice (28 august-9 septembrie 2012). Noi am avut şansa să ne găsim pe podul care le-a legat pe acestea din urmă şi să vedem locurile şi obiectivele care îl atrag îndeobşte pe călător aici purtându-le siglele şi mascotele, ca poleiala pe dulciurile şi fructele din Pomul de Crăciun. Cum pomi de Crăciun păreau, chiar în centrul Londrei, în zona Galeriei Naţionale, şi arborii care etalau printre frunzele verzi, scânteietoare, decoraţiile reproducând medaliile concepute de David Watkins pentru Jocuri, cu Nike cea învingătoare, ieşind din Partenon, pe avers, şi cu Tamisa, apă vie, dătătoare de forţă, pe revers. Şi mai pregnant în acest sens era chioşcul de sticlă prin care se ajungea în cafeneaua din cripta bisericii St. Martin-in-the-Fields, înconjurat de lănţişoare multicolore cu steguleţele ţărilor participante la cele două competiţii de vârf al mişcării sportive mondiale. Semnele lor coexistau într-o prelungire şi complinire firească. Dacă pe impozantele coloane ale Galeriei Naţionale fuseseră arboraţi deja cei trei crai nou, cei trei agitos, roşu, albastru şi verde, ai Jocurilor Paralimpice, dacă într-un loc de joacă pentru copii din vecinătate ei căpătaseră aparenţa pânzelor de bărcuţe, în schimb indicatoarele stradale, între care îl căutam pe cel de urmat spre Muzeul Dickens, erau străjuite încă pe stâlpul lor de flamura cu cele cinci cercuri ale Jocurilor Olimpice, iar pe trotuare, intarsii de culoarea cerului sugerau probele pe care sportivii le avuseseră de înfruntat. Sau poate le aveau de înfruntat de-acum înainte, deoarece desenul lor nu adăuga niciun punct, nicio liniuţă referitoare la protagoniştii cu dizabilităţi. Pentru că tactul şi discreţia sunt asociate englezului, dar şi fiindcă Anglia se mândreşte cu naşterea Paralimpicelor pe pământul ei. Iar imaginea care se încheagă o clipă este aceea a veteranilor de război, în cărucioare cu rotile, secondând, în Stoke Mandeville, cu tragerile lor cu arcul, ediţia din 1948 a Jocurilor Olimpice găzduite tot de Londra. O imagine plină de nobleţe.
Nu ştiu cât vor persista în peisajul londonez, după încheierea celui de al doilea rând, siglele şi mascotele Jocurilor. S-ar putea ca dispariţia siglelor în ceţurile iernii să nu producă prea multă mâhnire, dacă ne amintim scandalul pe care l-au provocat cu reprezentarea artistică a numărului 2012 şi cu cele cinci cercuri sau cei trei agitos înscrişi în zeroul lui. Spre deosebire de mascote, care, cu siguranţă, vor lipsi copiilor. Dar deocamdată sunt atât de multe şi peste tot, încât nici miile de turişti care ţin zilnic să le imortalizeze digital nu-i pot lipsi de fermecătoarea lor prezenţă. Ce înseamnă obişnuinţa!, îmi spun amintindu-mi cât de urâţele mi se păruseră când le-am văzut prima oară. Sau, mai curând, ce rol important joacă povestea! Or povestea e cunoscută şi multă vreme va da frumuseţe lui Wenlock şi verişoarei sale, Mandeville. Frumuseţe? Mai mult decât atât! Farmec! Aşadar, George, la capătul ultimei sale zile de muncă la Stadionul Olimpic, s-a trezit cu două picături de oţel topit din structura acestuia, pe care le-a şlefuit cu har şi cu drag, pregătind două jucării pentru nepoţeii săi. Le-a dus acasă, unde familia îl aştepta, să-i sărbătorească ieşirea la pensie, în jurul unui tort uriaş. Când a suflat în lumânările dorinţei, jucăriile, puse la loc de cinste pe pervaz ca să urmărească totul şi să se bucure de petrecere, şi-au luat zborul până pe arcul curcubeului, de unde s-au întors, ca un dar de Crăciun, pentru toţi copiii Londrei. Fără să o concureze în vreun fel, documentul consemnează ideea lui Michel Morpurgo şi-i explică amănunţit creaţia: forma capului face trimitere la cea a stadionului, lumina gălbuie din creştet este un omagiu adus taxiurilor, cele trei liniuţe de deasupra iniţialei numelui reprezintă cele trei locuri ale podiumului învingătorilor, brăţările au numărul şi culorile cercurilor olimpice sau culorile crailor noi. Numele lui Wenlock vine de la orăşelul Much Wenlock, ale cărui competiţii sportive l-ar fi inspirat pe Pierre de Coubertin în iniţierea Jocurilor olimpice moderne. Cât despre Mandeville, cum e lesne de imaginat, numele i se trage de la Stoke Mandeville şi de la întrecerile cu arcul ale veteranilor din spitalul său.
Ne supunem şi noi micului ritual al fotografierii mascotelor şi al fotografierii împreună cu ele. Sunt într-o nesfârşită varietate de tonuri, de poziţii, cu înscrisuri pe postamente, aluzii la edificiile în preajma cărora au fost plasate. Astfel, coborând de pe Podul Westminster pe ţărmul stâng al Tamisei, primul Wenlock, care ne iese în cale, vizavi de uriaşul acvariul ,,Viaţa în mare”, un Wenlock subacvatic, îşi anunţă admiratorii: ,,Îmi place să înot cu peşti în culori strălucitoare. Voi fi atent la rechini, care s-ar putea să nu fie chiar atât de prietenoşi”. Nicăieri mascotele nu se simt mai bine decât pe faleza fluviului, spaţiu destinat copiilor şi copilăriei, cu locuri de joacă în care nisipul este când albastru, când verde, când roz, cu animatori decupaţi parcă din basme, care construiesc din apă şi săpun făpturi fantastice, care ştiu şi spun istorioare cu haz, care te invită pe spinarea căluţilor din carusel, cu statui vivante – personaje ieşite din cartea de poveşti, cu diverse cutii magice, în care descoperi probe de isteţime şi agilitate. O ţară a minunilor pentru vârstele mici, care respiră firesc, neintimidată de apropieri celebre, ca London Eye, jucăria maturilor, roata gigantică din care în zilele senine poţi să vezi Londra şi Anglia şi până la 40 de kilometri depărtare, ca faimoasa galerie de artă Tate Modern, amenajată într-un fost edificiu industrial, ori ca vestitul Shakespeare Globe, reconstrucţie modernă din stejar, din cărămizi produse manual şi cu acoperiş din paie, a teatrului Globe, distrus de un incendiu în 1613, cu centrul descoperit, în care spectatorii, în picioare, nu au voie să deschidă umbrelele, astfel că la vreme de ploaie sunt la fel de încercaţi de şuvoaiele de apă curgând din cer şi de focul patimilor omeneşti dezlănţuite pe scenă.
Purtătoare de noroc (cel puţin turistic, cu siguranţă!), mascotele Jocurilor Olimpice şi ale Jocurilor Paralimpice londoneze sunt peste tot, dar imaginea pe care o aleg în încheierea acestei secvenţe se decupează din ,,St. Paul”, catedrala celei mai recente nunţi regale, străjuită surâzător de Wenlock şi Mandeville deopotrivă.
Să ne întoarcem însă la diamant, de data aceasta la cel mai nou din coroana regatului, faimosul The Shard, pornind de la întrebarea prietenilor noştri dacă am auzit de Jamie Oliver. Cum să nu? De câte ori pot, urmăresc, pe TVR 2, atrăgătoarea emisiune duminicală ,,Jamie Oliver găteşte în 30 de minute”, aşa că invitaţia la micuţul său restaurant, cu specific italian, ,,Jamie´s Italian” este de nerefuzat. Dar nici renumele talentatului bucătar, nici ospitalitatea localului nu pot concura interesul pentru tânărul inginer constructor proiectant, specialist în structuri, din faţa noastră. Se numeşte Ovidiu Munteanu şi s-a născut acum 31 de ani la Galaţi. A absolvit facultatea de profil a Universităţii din Cardiff, iar de la începutul lui 2005 lucrează la Londra, în cadrul diviziei de aici a corporaţiei internaţionale WSP Group – un nume de primă mărime în materie de proiectare şi consultanţă – , împreună, şi egal lor, cu specialişti redutabili în mediu, construcţii de drumuri, poduri, canale etc. Face parte dintre proiectanţii care au făcut posibilă realizarea ideii omului de afaceri Irvine Sellar şi a viziunii arhitectului Renzo Piano, idee şi viziune care au împărţit Londra în două, adepţilor celei mai înalte clădiri din Europa opunându-li-se cei care simţeau ca pe un pumnal împlântat în propriul trup apariţia Shard-ului în priveliştea veche, aristocratică a oraşului. Mai mult, afront la supremaţia Catedralei St. Paul, fără rival de trei secole pe firmamentul capitalei britanice. Noi l-am văzut, învingător şi discret, încă de pe Westminster Bridge, de pe fiecare pod pe care am urcat în sensul curgerii Tamisei: o prismă, o piramidă modernă din sticlă, aproape de culoarea cerului, când contopindu-se cu el, când distingându-se ca un luceafăr de dimineaţă după apariţia soarelui, un diamant uriaş în vara Jubileului de Diamant. Un diamant scânteind în toată splendoarea sa în montura ceremoniei de inaugurare, cu un de neuitat spectacol de proiecţii laser, urmărit de Ovidiu Munteanu şi de prietena sa, alături de o mulţime de londonezi şi de turişti, de pe Tower Bridge, un alt simbol de primă mărime al trăiniciei venind din vechime şi al conservatorismului englez.
În final, pentru că mai ales în călătorie trebuie permanent să alegi, între ,,locuinţa” lui Sherlock Holmes, favoritul lui Adrian Marino, şi casa memorială a lui Charles Dickens, am hotărât să ne îndreptăm spre aceasta din urmă, cu o inimă îndoită, recunosc, pentru că amândoi mi-au fermecat vârsta lecturilor înaripate. Charles Dickens însă a avut câştig de cauză, tocmai pentru că începând cu strada şi terminând cu muzeul, toate prevăzute, sub semnul unei inepuizabile fantezii, cu spaţii de joacă, Londra între Jocuri ne-a arătat un chip nebănuit, cu un surâs permanent, cald, sincer şi ocrotitor, adresat celor mici. Doar că unda de mister care învăluie peripeţiile eroilor lui Dickens acoperise cu aburul, cu ceaţa argintie a prelatelor şi casa scriitorului, aflată în laborioase lucrări de renovare. Am tot privit-o întorcând capul în urmă, conştientă de încălcarea unei interdicţii majore: nu aveam să o revăd niciodată, aşa cum nu o să-mi mai trăiesc în veci copilăria.

Expoziţie dedicată Jubileului de Diamant la Catedrala Westminster

Wenlock pe fundalul Parlamentului

Mandeville în faţa teatrului Shakespeare Globe

Wenlock şi Mandeville în faţa Catedralei St. Paul

Ovidiu Munteanu, un inginer constructor român între proiectanţii celui mai înalt zgârie-nori din Europa

Celebrul Shard văzut de pe Tamisa, de pe Podul Millennium