Fărădelegea lui Călin – Vadul tivil
Variabila de rândul trecut….
Certitudine azi. Dar…. Nu scopul Al. 1 trebuie să primeze, să fie ales ca posibil contractual, ci doar contractul în sine, vânzarea și cumpărarea, fiindcă nu are nicio relevanță la ce-i trebuie bunul. Se indică suprafața, există o unitate de măsură, atunci fii corect, vânzătorule! La ce să fie nevoit să se roage de tine cumpărătorul, de ce să se ajungă să ceară partea înțeleasă, iar tu să-i fi promis ceva ce știai că este mai puțin? În cazul imobilelor o suprafață mai mică. Variantele propuse sunt rezoluțiunea contractului, cu dacă pentru partea cu scopul, și micșorarea prețului când avem o imposibilitate de transmitere a bunului în condițiile stabilite. Pentru mai mult lucrurile stau cam așa: bun de plată pentru excedent sau nu, refuz sau accept. O valoare punând capăt tranzacției – în ambele sensuri. Să fie ca mine: 1/12 plusul. Mai puțin de atât împiedică pe cumpărător să refuze, dar nu-l obligă să dea ceva în plus. Mai mult: este nevoit să plătească surplusul sau să refuze totul. (Art. 1743)
Același mult-puțin se regăsește la Art. 1744. Împuținarea, suplimentarea sau rezoluțiunea ,,… trebu (obiecțiune personală de inutilitate: ,,să fie”), un drept din care se poate decădea dacă depășește anul: de la încheierea contractului sau de la data la care se stabilește – aceasta era treaba articolului – când se alege ziua de măsurare a imobilul. Denumită acțiune estimatorie.
De 1743 și 1744 depinde Art. 1745. Venind cu un caz, cred eu, excepție. Probabilitatea speței fiind redusă: un contract, două fonduri (de ce nu trei sau mai multe?), un singur preț. Un lot mai mare, unul mai mic: compensație. Mă miră însă stipularea despre acțiune: este fie pentru supliment de preț, fie pentru reducere.
Nu mai auzisem de fondul forestier de un car de ani. Nici de ce se mai petrece prin el. Să fie privat, să se poată vinde. Să se respecte capitolul preempțiune al coproprietarilor ori al vecinașilor. Bine-ar fi de s-ar respecta încă o regulă – o să-i spun scrisă-nescrisă, mi-e imposibil să cercetez pe moment atâtea legi -, una simplă, ce va să detașeze totuși o nație de alta, un cetățean neaoș de un străin: să aibă întâietate românul sau numai lui să i se confere parcele din pădurile țării. Și cu alte condiții în adiție. (Art. 1746)
Ca o mănușă se mulează dorința mea de ,,codru eminescian” pe secțiunea a 3-a din Codul Civil: ,,Vânzarea moștenirii”. Vede-se că și legislatorilor le-a dat pe cale de consecință același gând, fie simpli conțopiști, fie universitari de marcă, sămânța românismului le mai cere să facă apel uneori la ce au învățat prin școlile primare. De acolo, din negura și neantul claselor IV, pesemne, obiceiul de a vorbi în expresii. Și nu face bine să depărtezi lexicul de sensul întâi. A culege se referă la fructe, iar aici nici vorbă de așa ceva, nici d-ele pe care le bagi în gură, nici d-ele de înseamnă surplus de pe urma unei acțiuni asupra unui mecanism, fizic sau operațional. Singura expresie viabilă părându-mi-se ,,a intra în posesie”. E, de altfel, un drept, indiscutabil. Doar că Art. 1747 anticipează o situație care își pierde sensul și valoarea inițială, conducând la o speță juridică întortocheată. Din start ai zis moștenire, în secunda doi te trezești cu necazuri. Există actul? Este încheiat conform legii? Omite pe cineva dintre cei vizați juridic? Împarte corect legal bunurile? Au rămas bunuri neincluse în testament? Etapa următoare este alocată rezolvării pe cale amiabilă sau în justiție a conflictelor și neînțelegerilor. Îi succed împărțirea și punerea în posesie. După toate acestea, calitatea de moștenitor se stinge în favoarea celei de proprietar, făcând inutilă întreaga secțiune.
