Spații culturale nr. 24 (7)

Podiumul Poeţilor

Nicolae Gâlmeanu

Dincolo de nuntă

Dincolo de nuntă, ce se aude oarbă,
Firimituri de pâine, de lumânări şi vin,
Seul din candelă, plodul din boabă,
Mierea din cununii solare de pelin,

Unde-i mireasa, a fugit triunghie,
Bat căluşarii toaca, se usucă
Mieii-n clopotniţe uitaţi să mai sugă,
Şi peştii vin, maică, neînţărcaţi
Umflaţi de ţărână şi lapţi,

Dincolo de nuntă suntem croiţi din sultă
Sunt magul care-a plâns la nuntă.

Fântânar fără noroc

Nu mai aud, Părinte, apa din fântână,
Găleata zace-n laţ cu limba scoasă,
Scârţâie moartea-n cumpănă
Pe bolta prundului viermoasă.

Miros a iarbă de cosit
Şi-n preajmă mântui pietre,
Cum cad mereu din trup de zid
Mormintele sânpietre.

Sunt fântânar fără noroc,
Săpând într-una dau de lacrimi,
Miruită-n suferințe şi în patimi:
mi-e apa neagră gâlgâind la scoc.

Lirică

Eram atâta de curat, când te-am strigat
În acel botez de cer în care nimeni nu intrase,
Un sfânt cu ochi holbaţi, de mire sângerat,
Cu aripi înnodate-n schituri de mătase;

Şi se făcea că nu fecioara de înger s-a visat,
Ci dumnezeul meu, cum cobora din cruce,
Lăsând în urmă piatra celui vinovat
Şi aripile în panoplii, să se împuşce,

Că el venea, să fie însemnat,
Să-l doară într-atât, să n-aibă alinare,
Ducându-şi suferinţa blestemat
Pe drumul înflorit de osuare;

Eram atâta de curat, când te-am visat
Şi nu-mi păsa de trupul care moare.

Testament

Ia-mi totul, luleaua, pingeaua, palatul,
Lada de zestre, bordeiul, măseaua de minte,
Streaşina casei, sicriul bătut în cuvinte,
Mioritica turmă, ce şi-a năpârlit fătatul,

Ia-mi bătătura şi drumul din poartă, fântâna
Cu ulcele vechi, cădelniţa popii şi bruma,
Ia-mi adevărul ce mi-a minţit totdeauna
Credinţa, suferinţa şi huma.

Ia-mi apostolica iesle de iarnă geroasă
Şi lucerna fecioarei de la ultima coasă,
Ne-mpărtăşita durere a mâinii de scris
Şi ţărâna păcatului niciodată învins,

Ia-mi totul, averea păianjenului de pe cruce,
Schitul din linguri de lemn şi străchini de lut,
Îmi sunt îndeajuns cuvintele să mă astruce,
Mai lasă-mi aripile din morile fără de vânt.

Valeriu SOFRONIE

Camera 101

ajuns în holul hotelului a cerut cheia de la camera sa
ultima uşă pe stânga
vopsea peste vopsea aceeaşi culoare în fiecare an
cu fiecare cameră eliberată cineva se aşeza pe scaun şi privea în gol
liniştea trecea din cărămidă în cărămidă
înfăşurată în covoare groase de persia

ori de câte ori avea o problemă cu legăturile dintre evenimente
deschidea această cameră
ca pe o burtă de peşte
şi rămânea o vreme dincolo de pereţii ei
era cea mai buna ocazie de a cerceta exteriorul din interior
prin fereastra îngustă pământul se vedea
ca o placentă străpunsă de nişte degete ascuţite
ca un scâncet mecanic sub coaja vişinului

şarpele boa când e flămând îşi răsuceşte de două ori
capul în direcţia victimei

ca de obicei cele mai importante treburi încep fără tine
le descoperi pe parcurs când îţi trec printre picioare
sau ţi se urcă pe umeri
trebuie până la urmă să le bagi în seamă
apoi să le iei cu tine

aşa începuse şi ziua aceasta
copilul trăgea lucrurile din debara
şi le închidea în sertarul alb
sfinţii lui erau acum pantofi de iarnă şi umeraşe
mănuşi de baseball albume de familie

povestea se apropia de sfârşit
ceaţa roşie de la începutul ei şi-a luat prin
surprindere chiar şi autorul obişnuit să fie citit numai în picioare
cu pixul ros de unghiile inegale bătea inconştient tacul în lemnul vechi
o dâră albastră se prelingea pe diagonala hârtiei
semn că se anunţa ceva important în ultimul capitol

autorul când este nemulţumit de cititorii săi se aşează
pe o linia de cale ferată şi se gândeşte la problema sa

astăzi însă nu-i trecea nici un peşte prin ochi
limpezi şi trişti ei refuzau să se lege de degete de parcă
cineva i-ar fi înlocuit braţele cu două mâini lungi de apă

după ultima bornă se face un gol mare
acolo cad întâmplările pe care nu le mai revendică nimeni

Microorganisme

eram aproape mort
îmi mişcam mâinile picioarele restul fără mâini şi picioare
adormeam şi mă trezeam acoperit de vise
nu mai deosebeam transpiraţia pielii de o călătorie subacvatică

dar puteam jura că eram aşa cum spun
aproape mort

mort era socrate napoleon dan iosif
eu nu
eu eram aproape
singularitatea mea artistică
orgoliul celui care bea apă fără s-o atingă
mă transformaseră într-o curiozitate biologică

nu mai respiram decât aerul din poeme
hesiodice douămiiste dictate dadaiste etern sezoniere

dar în final
totul se reduce la atomi
platon la aristotel
mc pătrat la hiroshima
capitalismul la socialism sau invers

dintre toate
văzusem în ea altceva decât
o stalactită care-mi împărţea sângele în două ceruri
atunci când muzica trecea pe deasupra noastră
ea se mişcă ritmic
în sus în jos în sus în jos
pe bancheta din spate a trăsurii mele sentimentale

nenorocitule
tocmai acum când îmi intrasem în mână
te-ai găsit şi tu să aproape mori ?

da eram cu siguranţă aproape mort
toţi ştiam asta şi ne introduceam din ce în ce mai bucuroşi degetele în
orbite
potrivind corzile pianului
să facă muzica mai răbdătoare cu surzii

îmi dădeam perfect seama că sunt aproape mort
dar nu ştiam de unde să încep
aşa că am început

am desenat un cerc în care am încăput
aproape tot

Viorica RĂDUŢĂ

Vedere cu mama pe masă

Orica e din nou în Bagdat, numai că a trecut timpul fără ea. Mult timp.
Îşi pune pălăria, îi arată marginile, nu ştie cui. Capetele turnate din faţa pălărierului o iau peste geamuri. Orica are o rochie albastră cu buline albe, E făcută de mama. Ajunge pe strada fotografului, unde şi apusul stă într-o fotografie. Atât. Și el se uită la rochie, manechinele din colţ la mama întinsă pe masă. Până iese mirosul din cameră. Nu şi lumina. Apoi toţi şi toate se opresc în tăcerea din jur. Un aer rece trece de la un trup la altul, Parcă am fi morţi.
Din nou pe trotuar. Capetele de lemn sunt numărate. Pălărierul îi numără şi pe ei, în convoi. Orica nu vrea, mama o trage de mânecă. Bulinele îi rămân în mână. Şi trec amândouă prin geamul fotografului, trec şi ceilalţi, Ca prin timp, spune tata. E bătrân. E lemn numărat. Ea se aşează printre manechine, are ace în umeri şi pe şolduri. Se uită la vitrina de vizavi, la ceasul cu pendulă. Pendula stă pe mulajul unei mâini, Mă uit din fotografie, ce naiba, îşi spune Orica. E doar o fetiţă, apusul o atinge pe genunchi, mama nu o atinge, Mama mea Zenofie s-a liniştit de la orele 11, în seara de duminică. Dar fetiţa continuă să-i dea ceaiul îmbibat într-o bucată de pânză. Ceaiul bolboroseşte un timp, Nu mai poate înghiţi. Ai îmbătrânit şi tu, îi spune mama.
Acum nu-i mai spune ai îmbătrânit. O vede tot în apus, cu ochii măriţi. Nu vrea să-i afle gândul. Ce faci în fotografie, întreabă Zenofie, Mă uit, mamă, La ce te uiţi, totu e alb. Orica plânge, Mâinile mamei apucă ceara de pe piept, E albă? E ceară curată, de la stupii lui Pavel. Nu mai e ceară, sunt mâinile mamei. Paloarea îi venea bine, S-a liniștit, nu vezi? Pavel vede. Viscolul nu se oprește.
După-amiaza este pe pat, lângă Zenofie. Așteaptă. Fiica cea mare, Maria, nu mai vine, E pe drum, mamă, spune Orica. E în zăpadă, între Buda și Valea Sălciei. Trebuie să vină, adaugă. Zăpada se dă la o parte, lupii se dau la o parte, mistreții se dau la o parte. Sora mea nu mai vine. Sora mea Maria are o bucată de șuncă în rucsac, o aruncă la câinii ciobănești de la primele case din Buda, Și am ales-o special, spune Ion Alexe, cum ai aruncat-o? Întreagă, s-au repezit la ea și m-au lăsat să plec. Zăpada era deasupra câinilor, nu era dedesubt. Mai greu a fost cu hainele, m-am îmbrăcat prea gros. Au fost grele, din dealul Titile au fost grele, 8 kilometri. Nu faci 8 kilometri la 70 de ani nici pe vreme bună.
Maria a plecat de dimineață, cu Ion Alexe până în deal. Maria l-a trimis la cei 80 de ani înapoi. Aluneca la fiecare pas, nu-l mai puteam trage din nămeți. Maria a plecat din deal odată cu viscolul. Dar viscolul a sosit cu mult înainte la moarte. Maria nu era în Bagdat nici la orele 16. Trebuie să vină, mamă. Zenofie ține mâinile de ceară pe piept. E liniștită, spune Pavel, Vine și Maria, spune Orica. Poate a găsit o mașină din Buda, adaugă, Nu se circulă până în Bagdat, spune Aldea, eu am pus om înainte să ajung din Spide. Şi e drum scurt. Orica merge spre poartă a zecea oară, merge cu gândul înaintea ei, Trebuie să vină. Când intră o femeie înfășurată în țurțuri Nu e sora mea, zice. Maria nu se uită decât la Zenofie, Ea este, spune mama. Țipătul trebuie că vine de la frica de lupi. Şi de mistreți. Zenofie s-a liniștit, frica Mariei nu. Frica e tot una cu ea şi cu zăpada. Mă uitam dacă mișcă vreun punct negru, ceva, spune. Mă uitam departe. Nu ai mers tu, spune Orica, au mers îngerii. Zenofie stă pe masă în liniștea ei, Maria stă într-un țipăt, mai mult nu. Zăpezi de 4-5 metri, spune, mă uitam să nu se miște ceva.
Orica ar fi vrut să nu mai vină zăpezile și în somn. Erau grele ca hainele Mariei, Mama nu se mai uită la zăpadă. Nu se mai ridică. Dar ziarele puse dedesubt îi ţin capul sus.

De vineri dimineața Zenofie a stat numai la fereastră, În albul ei. Orica o vede înainte de gând. Acum gândul e totul. Maria nu a venit.
În Bagdatul de acum o săptămână, Dă-mi pieptenele, spune Zenofie, Sunt ochelarii, mamă, Dă-mi ochelarii. Cere mereu pieptenele dar nu se uită, își spune Orica. De fapt, timpul nici nu mai este, e doar copilăria, Trăiește și fina Voica, spune mama. Bea, s-a făcut de râs. Și finu Ion ce face? O bate, dar i-e frică de pușcărie, O bate degeaba, a prins-o Anicuța la butoi, Și Ioana a prins-o da’era noapte și s-a speriat, a sunat la 112, Ce faci, Voică? De, dacă sunt proastă. Acum, zicea sora mea Alexe Maria, aşezată la marginea patului, acum trebuie să închidem țuica, mi-e frică să nu vină noaptea, o mănâncă Andronel. Andronel e câinele dus cu maşina de Pavel în Valea Sălciei, după operaţie. Acum e bine, doar şchioapătă puţin. Ceva tot o să se întâmple, spune Zenofie. Şi cumătra Manda ce mai face? Întreabă de mata, mamă, totdeauna întreabă, Și ea e mărișoară, Este, peste 90 de ani. Şi Zenofie îşi începe rugăciunea de la capăt.

În ochi îi bate lumina de la stâlp, Orica adoarme din nou când oglinda se împrăștie pe apă. Farul, farul iar se dă înapoi, cu Dunărea sub sicriul care curge. O să-l visez pe Argo, spuse, în visul mamei. Mama încă se uita la chipul lui Pavel cel bătrân, Să ai grijă de el, Bine, mamă. Argo deschide ușa când apa se tulbură, începe să alerge. E treaz, gândește Orica. Argo se leagănă. Taurii se strâng în el, Îi visez şi pe ei? Apa e subțire, seara e subțire, Subţire e apa, are piele de lapte. Copiii se iau după sicriu. Deodată apar curțile comune cu garduri înalte, acolo femeile nu mai stau în viață, stau în moarte. Cu noroiul până la glezne. Orica vede obloanele trase, Dar e ca acum douăzeci de ani! Strada geamgiilor se întunecă. Nu mai e lumină la stâlpi. Apa curge singură. Movul o ajunge la colțul cu manechine, nici ele nu spun nimic, Ce lume e asta? Numai piele. Argo râde în spate, râsul stă în el și Dumnezeu așteaptă. Umblă sicriul pe străzi, spune cineva din curtea Ioneștilor, crescuți pe scări. Fără lumina de la stâlp nu-și mai văd mâinile, doar apa. Apa duce sicriul cu bărbatul ridicat în picioare, Se vede bărbăția din el, acoperă-l dracului, ce faci cu mortu’ noaptea, Măiculiță Doamne, Taci acuma, vedem noi mâine. Era o statuie acolo. Un pălărier.

Şi Orica simte ziua prin perdelele trase, Decât cu noaptea în spate! Ce coșmar! Se întoarce pe partea cealaltă. Camera de lângă mort are patul mai tare.

Pe partea cealaltă e tot apă. Acolo, Zenofie ține în privire drumul. Privirea e fixă dar drumul merge. Și cu el toate drumurile Oricăi. Ca și geamurile care intrau singure în Bagdat. Tocmai începuseră demolările în centru. Fazanii apăruseră în dreptul ușilor. Ușile dădeau în noapte fiindcă dispăruseră zidurile și curțile comune. Apa ieșise pe bulevard. Vitrinele cu manechine stăteau în ace. Tinerii erau cu ochii la ele, nu știau să le violeze. Nici ele nu știu. Fața Zenofiei încă nu ieșise din ea. Trecuse și somnul lui Radu prin casa neterminată de pe Păcii. Orica a privit o vară întreagă sticla de vin rămasă pe masa lungă de lemn, Ce faci, tată, eşti mort? Radu nu răspunde. Pielea Zenofiei se usucă. Și cu ea diminețile. Între camere ușa e lăsată deschisă, Ca și gândurile. Tata se tăie în geam, oasele mamei împing durerea dincolo de fereastră. Nici somnul n-o mai scapă. Spune că îl vede prin nopțile ei pe Radu, Are gândul lui, zice. Şi el o priveşte.

Orica mai că vede tăcerea Zenofiei cum se duce şi vine pe ușa deschisă între camere. Tăcerea se uită afară, la viscol. Îngerii se uită la ceasul din perete. Mama respiră greu. Nu-și mai potriveşte somnul pe ea. Pavel își ia pălăria cu boruri mari de pe mașina singer, roasă înăuntru. Roata trece uneori prin somn, dar glasul mamei se oprește la mâini, Sunt vinete. Orica vine la patul ei, îi face masaj, degetele învie câteva minute.
Pe strada noastră au murit toți bărbații. Numai Zenofie are multe duminici în jur.
Geamurile se fac curând ape. Aerul se termină și el. Orica își pregătește un pulover negru, subțire.

Adrian ERBICEANU

Patria la care se întoarce un Poet

Atunci când mi-am deschis calculatorul, într-o seară, cu vreo şapte ani în urmă, fără voie m-am trezit cu mâna protejându-mi ficatul: „…Vezicula biliară îmi explodează / În fabrica de spume amare, / Călăreţ spaţial mă pierd / În galopuri de anorexie mintală…”. Durerea, alunecând ca pe un fir invizibil, mi se transfera şi mie. Aşa am ajuns să-l cunosc pe autorul poemului „Delirium Tremens”, poem care avea să dea, ceva mai târziu, titlul volumului cu care Ionuţ Caragea îşi începea peregrinajul în lumea literară, şi aşa a început o colaborare care a culminat cu fondarea Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ).
Am stat de vorbă cu el, la telefon sau tête-à-tête, de nenumărate ori; împreună am sprijinit şi coordonat editări şi lansări de cărţi, am participat la festivaluri internaţionale de poezie şi totuşi, fiind întrebat dacă îl cunosc pe Ionuţ Caragea, n-aş şti ce să vă răspund. A fost şi rămâne pentru mine o enigmă. Ca poet şi prozator, autor de aforisme, science-fiction şi eseuri, toate scrise pe parcursul ultimilor şase ani, surprizele pe care ni le pregăteşte, pentru unii poate de neimaginat, nu se vor lăsa prea mult aşteptate.
Cu numai un an în urmă, în ultimul său volum de poeme, „Suflet zilier”, declara categoric: „acesta e poetul aflat în agonie, / cu mîinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie: / atît a fost să fie, atîta v-a lăsat.” („Testament”). Cu „Patria la care mă întorc” testamentul se rescrie. Găsim în el durere şi înălţare, incertitudini şi dorinţe, ură şi dragoste. Orânduiala firească a lucrurilor, prinsă în degringolada transformărilor succesive, refuză să-şi reia matca. Ca oameni – şi poetul este şi el un om! – destinul ne urmăreşte implacabil. El poate fi o fatalitate sau o menire. Autorul balansează printre cele două extremităţi, la o înălţime ameţitoare, cu dexteritatea unui echilibrist. Sentimentele sale, eliberate, ni se aşază la vedere – cu cât mai în faţă, cu atât mai bine! – spre a ne lua ochii şi contorsiona mintea. Sinceritatea lui este debordantă. Deschiderea către în afară este, mai mult ca sigur, cheia succesului.
Două sunt, cu predilecţie, temele majore ale transfigurărilor sale poetice şi amândouă apar, inseparabil zugrăvite, în acelaşi poem: „…stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic / privind vecinul cum îşi plimbă câinele / sau femeia pe stradă / cu aceeaşi fală cu aceeaşi dorinţă de control / din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent / acest sandviş cu singurătate între două felii de timp…” („Regii nimicurilor”). Foamea poate fi acea senzaţie naturală, absolut necesară supravieţuirii sau, prin transfigurare, dorinţa nestăvilită, cerebrală, de-a asimila necunoscutul. Knut Hamsun, în romanul „Foamea”, se foloseşte de abstinenţă ca de o forţă a stimulării creatoare. Cu cât o foloseşte mai mult, cu atât degradarea sa fizică se accelerează. Şi Ionuţ Caragea percepe foamea ca pe un rău necesar, un autodafe în care autorul este, în acelaşi timp, condamnatul şi executorul: „…trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele” (vol.: „Omul din cutia neagră”), dar cu o mare diferenţă: părţii fizice nu i se mai dă aceeaşi importanţă. Conştient, poetul o înlocuieşte, subtil, cu sora sa geamănă: singurătatea: „o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / şi am s-o plâng peste lume…” (vol. ibidem, poemul „Omul cu o singură lacrimă”).
Dacă pentru Schopenhauer „singurătatea e soarta spiritelor superioare”, pentru autorul nostru ea devine un modus vivendi. Se revoltă împotriva ei, dar nu poate trăi fără ea: „…am nevoie de singurătate ca de aer / să fiu printre voi şi să nu mă vedeţi / să mă simţiţi şi să nu mă prindeţi…” („Singurătate în apnee”). Asemenea unui schimnic, retras în chilia lui, poetul îmbrăţişează meditaţia, răscoleşte adâncurile şi aşterne pe hârtie adevăruri cu încărcătura unei experienţe de viaţă care desfide vârsta: „…i-am spus să nu vorbească cu gura plină / să aibă răbdare să caute esenţa lucrurilor să guste viaţa / ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor / suferinţelor…” („Rugă ultimului poem”).
Canalele de comunicare ale poetului sunt larg deschise către toate sursele de inspiraţie şi redirecţionate cu o neaşteptată francheţe către publicul cititor. De unde, de altfel, ar fi fost posibilă apariţia editorială a peste 20 de volume într-un timp istoric atât de scurt? Combinarea temelor sale majore cu înstrăinarea fizică, cu îndepărtarea dureroasă de elementul de origine, îi dă autorului capacitatea de a-şi dezvălui temerile şi angoasele, frustrările şi speranţele, cu o înlesnire de invidiat: „Vi s-au încurcat minţile, cu tot felul de himere, / dar nu-i nimic!, mâine îmi vine în vizită o rudă întunecată – / ştie, ea, un leac pentru boala ta: / cui pe cui se scoate, nu? / Şi muţenia pe muţenie…” („Protestul umbrei”). Nimic sadic, nimic lugubru, nimic şocant; doar inima sa sinceră oferită ca ofrandă cititorului!
„Din jale s-a întrupat Electra” afirma Eugene O’Neill. În cazul lui Ionuţ Caragea, Electra se lăsa aşteptată. Singurătatea, cu tendinţa ei narcisistă, părea că îi acaparează, pas cu pas, sufletul: „…orice tristeţe are o consolare amară / oglinzile nu mor niciodată / îşi schimbă stăpânul la fiecare privire / doar eu stau ca un câine în faţa unui străin / adulmecând osul…” („Adulmecând osul”). Întrebarea se punea firesc: Până când? Momentul adevărului nu mai era departe: „…am ucis animalul din mine / îndrăznesc să scriu despre primul arbore / plantat în paradis / îmi cresc muguri / pe şira spinării” („Muguri”). Şi mugurii începeau să dea roade. Electra se afla la orizont! Cortina putea să cadă cu spectaculozitate: „…acum pot să trăiesc tăcerea singurătatea / şi întunericul / fără să-mi fie frică…” („Ar trebui să fiu fericit”).
Afirmam, mai acum vreo şase ani, într-un scurt comentariu, că poezia lui Ionuţ Caragea este o realitate pe care nu poţi să te faci că n-o vezi; iar într-o postfaţă, a uneia dintre cărţile sale, că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă. „O cursă cu finiş amăgitor la fiecare durere”, după cum mărturisea autorul în poemul „Ah, viaţă…” din volumul „Absenţa a ceea ce suntem”. De data aceasta, voind să se contrazică şi să deşire, cu pieptul dezgolit, toate iluziile argonautice, alergătorul face un salt peste ocean şi „aterizează” în patria sa, destăinuindu-ni-se: „patria la care mă întorc / este femeia pe care o iubesc” („Patria la care mă întorc”).