Spații culturale nr. 24 (5)

Podiumul Poeţilor

Cecilia MOLDOVAN

Iubitoarea de animale

mi-am dorit, ca orice femeie-bine,
să umplu o scenă dintr-un film de hollywood
precum o Miss Merlyn ori clasica Lady dintr-o ţară
în care zăpada rareori se întâmplă
să fie cadoul de crăciun al iernii,

la petrecerea cu ştaif frumoasa lejer ambalată
în haina de hermină nu-şi pune întrebări
legate de istoricul negru al egoistei ţinute păroase
Când am primit şi eu una – care nu-i conţinea pe dalmaţienii Cruellei –
am zis vanitos că vânătorul de blănuri
nu făcuse decât să salveze argintiile vulpi de gheţurile eterne
(de unde strămoşii lor emigraseră de mult)

de sub guler râdea în lumina reflectoarelor colierul de perle
care îşi dezvelea dinţii alb-argintii, roz, negri,
(ordonaţi la discreţia artistică a bijutierului oriental)
care muşcaseră din trupul stridiei,
dar frumoasa nu vrea să ştie de rudenia lor cu durerile facerii
între viscerele scoicii-mamă

Acum Lady e ocupată cu jocul din terenul farfuriei:
aleargă cu mişcări simandicoase crosa furculiţei
printre două piese cărnoase care ieri adăposteau bătaia unei inimi
speriate de decizia finală a arbitrului cu şiş

(oricât ar fi de fermecătoare gingaşa Lady
cu bichon-ul ei alb, coafat şi parfumat,
eu nu mai vreau să joc într-un film de colecţie
la gândul că mâine pet-ul ar putea fi repartizat
o parte la cojocar şi alta la măcelar)

De n-am fi împreună

De n-ar fi mirosul verdelui irizat
de după ploaie
păsările nu şi-ar mai lăsa ciripitul
sub aceeaşi umbrelă

Furtuna ar trebui inventată
să ne găsim iute unul pe altul

Dacă Indra sau Neptun ar uita de noi,
culorile ar fi răpuse sub teroarea prafului

Atunci ne-am porni să naştem furtună
vom afla câte o tornadă la fiecare răscruce
a inimii

derută

Foame teribilă de adepţi şi voluntari
cei care cotizează cu pacea şi vlaga lor
sau îşi depun ieftin talantul pe talerul altcuiva
n-au aflat că marile idealuri
cu domiciliul permanent pe ziduri
îşi nasc puii dincolo
în curţile vecinilor

Fraţi de cruce
(„Jur întru poezie şi critică…”)

Piatră peste piatră, frunză cu frunză,
o viaţă-i trebuie plăsmuitorului să clădească
o movilă – muntele lui de ambră însângerată…

cel ce-i botează frunzarul şi florile alpine
adulmecă adieri de magnolii la care ele nu sperau
îi cutreieră povârnişurile şi se înfruptă din toate
îi bea apa vie
şi începe a-şi dura propriul versant
îl împodobeşte ca pe casa lui
căci va locui mult timp aici,
ca un frate de cruce

culeg pietricele – zi şi noapte, aleg, zidesc,
mă caţăr, mai cad…
mă bucur când păşesc prin iarba luxuriantă,
şi margaretele, clone ale soarelui,
îşi scot capul zâmbindu-mi înrourate
pâraiele trec la vale peste mine
şi urcă prietenos colina
ţâşnită din vigoarea muntelui
– ca în nişte vase comunicante

Voi, care veţi cutreiera masivul
deschideţi uşa cârcotaşului căutător de comori,
acolo veţi găsi busola şi harta care
vă va ivi privelişti
ce stau nepăsătoare, pitite pe valea văilor

Mihai M. Macovei

Timpul are gură şi limbă de şarpe

eu am ceva comun cu drumul
cu drumul ce duce spre voi
spre voi cei adormiţi în dimineţile
în care teii se înfrunzeau în plopi
în sălcii şi în stele

timpul are gură şi limbă de şarpe
ieri a trecut pe lângă mine plânsă
avea şalul pe umeri şi mâinile le
ţinea ridicate spre cer
în ochii ei se vedea că doar EL
a rămas o curgere albă o curgere veşnică.

azi am văzut cu totul altceva
Momoţ şi Emin se preumblau
spre pădurea cu luceferi
mâine aş vrea să-i revăd
dar ştiu că timpul are gură
şi limbă de şarpe.

„Voia să aibă şi bucuria de vierme”
Nichita

hrănindu-se din aroma mărului
la vreme de seară se numea gând
în noapte somn iar dimineaţa lumină
mai toţi ne dorim ca atunci când
soarele ajunge în dreptul inimii
să respirăm adânc adânc atât
de adânc încât o parte din noi
să poată rămâne în bătaia vântului
şi să fie dusă prin văgăunile închipuite
ale neînchipuitului
prin văgăunile la care ajungi numai
dacă răbdarea nerăbdării naşte prunci
prunci cu ochi de melc – antelele
acelea care ştiu că înaintele nu poate
fi niciodată înapoia înapoiului.

Pasărea Na

pasărea în zborul ei
e un drum e un gând e un vers
e un spaţiu e lăcomia spaţiului
e dulcea rămânere rămânere atunci când
din plecare îţi face un şir de cuvinte
pe care dacă le rosteşti vor fi auzite
şi vor fi rostite şi de alte păsări
în zborul lor
le vor ciuguli le vor bea
până când vor seca – vindeca
rana nemărginirii!

Fulger de păpădie

şi azi am vrut să-ţi scriu
şi ieri am vrut să-ţi scriu
şi mâine aş vrea să-ţi scriu
dar nimic nu mai e ca altădat’
călimara în care era cerneala
s-a spart de dorul tău
tocul tocul cu peniţa de aur
l-am aruncat de la etaj
iar hârtia pentru scris s-a sinucis
ca semn al indiferenţei mele faţă de tine
ştiu poetul visează visează şi visul
visat de alţi visători – fulgerul acela
de păpădie care-l arde când
perna doarme peste capul său

e ora zero şi o secundă
ce va fi până la sfârşitul zilei
nu ştiu. poate am să merg
la librărie să cumpăr ce-mi
trebuie ca să-ţi scriu să-ţi scriu
ceva înainte de-a mă lua somnul
şi dacă da, ce, ce?

Poate eu

poate eu şters de dulcele
tău sărut mai sunt rouă mai
sunt vânt
poate eu marea uimire
mai sunt clocotul din voi
mai sunt clipa mai sunt
veacul şi cădere în altoi

poate un frumos ca o dragoste
mă trec şi mă trec
deodată rege şi sclav

poate un foşnet dur de
nicăieri ca un tunet mă
rog într-o dulce noapte de vară
să rămân lângă voi.

Am voie să te uit

chiar azi m-am apropiat
de braţul tău care se îndepărta
fulgerător de mine

chiar azi zâmbetul tău
sens giratoriu fiind
l-am uitat în mine

ai voie să mă uiţi mi-ai spus
cine cine e mai tare în mine
decât uitarea
Tu?
p.s.: te scuip, te mângâi
şi te sărut.

Iar m-ai sărutat

e toamnă
şi n-am spus eu asta prima oară
e toamnă
şi bruma a sărutat şi mărul în care
viermele îşi făcuse culcuş
se mai întâmplă se mai întâmplă
chiar şi-n livada din mine

cineva a dat iama
îmi lipseşte cel mai frumos măr
merele (a se citi iubirile) stau să cadă.

e toamnă
şi bruma iar m-a sărutat.

Monica MUREŞAN

Viaţa la ţară

Ne iubeam gutural în flagrant prin otava cosită
era ceva în aer care te îmbăta şi poate de aceea
când m-ai atins am prins a cotcodăci precum
găinile parcă aş fi făcut un ou de aur şi
până la urmă a ieşit dintr-un sărut l-am făcut
ori mai degrabă a apărut în mod natural pe gură
dealtfel în acel loc totul părea foarte simplu
brusc ne-am trezit – vraja dispăruse şi ai strigat
speriat: ce-a fost asta ia te uită cum l-ai făcut
e incredibil?! da era incredibil şi adevărat.

De privit, l-am privit de acolo din otava cosită
plină de ţepi şi gâze ce dintr-o dată ne agasau
ne-am scărpinat până la sânge aşteptând
să se răcească oul de aur să-l luăm cu noi
prima oară l-am atins cu teamă apoi cu milă
în fond era fructul de aur al primului nostru sărut
apoi am prins curaj am dat cu el de pământ
dar fiind cu totul şi cu totul din aur nu s-a spart,
numai spre seară am văzut ce lumină puternică
făcea şi atunci tu ai plâns uşor emoţionat…
am adormit cu greu şi târziu, nu ne mai săturam
să privim cum prezenţa lui preschimba dintr-o
dată lucrurile: acum vedeam aura şi el pe loc
o modifica de atunci pot spune
că totul s-a schimbat.

Peste o vreme ai avut un coşmar în el
se făcea cum că ai spart oul din greşeală
strângându-l prea tare la piept
şi l-ai făcut repede omletă o priveai
crescând în tigaie ca voinicul din poveste
parcă era o dospeală se umfla făcea tumbe
zburând de parcă era o omletă vie
şi amuzată în jurul tău exact ca un copil

te-ai trezit leoarcă înfiorat
nu peste mult a-nceput să se stingă
s-a preschimbat într-un ou de găină ca toate
celelalte ai zis că l-ai spart odată fiind singur…
degeaba ne-am sărutat de atunci şi
ţi-am cotcodăcit pe când tu imitai un cocoş
fioros mândru şi pintenat
nu s-a mai întâmplat nimic ai zis în glumă,
resemnat, că o minune nu vine de două ori
şi probabil ne-a priit viaţa la ţară
acolo întotdeauna e ceva ce depăşeşte
limitele vieţii obişnuite…

Nicolai TĂICUŢU

şi apoi

vorbesc omului din faţa mea
despre cursul apei la zi şi
despre acelaşi curs al sentimentelor
numit ba nisip ba pietriş ba piatră brută
şi silabisesc/ din ce în ce mai uşor silabisesc
apoi citesc de-a binelea pe chipul lui
(probabil că şi pe chipul meu se citeşte asta)
ca şi când aş citi în cartea
ce singură se deschide
ca dimineaţa înspre zi

vorbesc celui din faţa mea
ca şi când ar fi sub aripa mea stângă
ca şi când ar fi sub aripa mea dreaptă
(meteahna mea că nu pot ocroti
aceeaşi persoană sub ambele aripi deodată)

politica pe care o facem/ se vede
clar ca lumina zilei/ e o
întindere de mână peste puntea suspinelor
punte peste cursuri de apă personalizate:
buzău prahova ialomiţa călmăţui mostiştea
o!/ şi dunărea/ şi dunărea

vorbesc omului din faţa mea
din literă în literă/ pas cu pas
urmând dunga orizontului
întru prietenie/ întru poezie
şi el mă acceptă/ precum de fost-am
gând la gând cu bucurie.

pe faza mică

ioanid desenează cu creta
pe cele patru laturi ale mesei de scris
patru uşi/ şi cu oarece grabă
le ridică pe verticală

apoi le deschide pe fiecare
cu câte un scârţâit prelung
de uşă neunsă/ şi-aşteaptă

aşteaptă aşezat turceşte
în mijlocul mesei de scris
logic/ exact
pe intersecţia celor patru curenţi
de aer

aşteaptă o interacţiune prielnică
transcrierii lirice

curenţii/ de obicei
răspunzători la provocări/ acum
nu cunosc legi fizice
şi nici alte legi/ care să ia în seamă
întreprinderea lui ioanid

… a se reţine/ vă rog/ că
masa de scris şi ioanid
doar prieteni îmi sunt
în acest poem.

o chestiune

stau pe muchia hârtiei de scris
logic şi normal
cu nesiguranţa zilei de mâine
afişată pe faţă

de aici pot face saltul
pe rândul de scris
în sensul şi în semnul poemului

cum de altfel tot de aici
pot primi bobârnacul care
să mă arunce printre rânduri

e o chestiune de atenţie
doar.