Propoziții pretențioase – Alezați
Probabil că nu mă recunoscuse. ,,Înfesat”, la înălțimea lui cucurigu, la ,,Nănău” – estimez etajul trei în culmea acoperișului -, printre frunzele copacilor lăsați să crească după voie….
Tocmai de ei ne împiedicasem ca să împlinim voia doamnei profesoare. Casa vagon. Magazia aliniindu-se ei. În prelungire. Nu știu cum sfredelise meșterul anterior acoperișul sau dacă doar s-a mulat după el, nouă însă ne-a picat greu. O fi fost părul – pom fructifer, nu vă lăsați amăgiți – de când doamna fată, mai de dinainte, o fi fost magazia întâi între el și casă și mai apoi i s-a hotărât împrejmuirea, cert nu am cum să vă spun. Nici doamna n-a fost volubilă cât să dezvăluie toată istoria, nici noi n-am stăruit să aflăm. Tata se împăcase, cu el aveam să ne sfădim pentru o astfel de lucrare. Și ne-am contrat pe marginea – și la propriu, și la figurat – părului destul, dar și pe a tablei care nu era vreo noutate în materie de existență. O tablă mai veche reșapată, adică întoarsă pe partea ce stătuse cândva față în față cu scândura, la adăpost. Și tablă nouă. ,,Bre, într-un an crește și degeaba ne dăm noi cu zincul pe lângă el, o să-l salte și plouă. Și nu lângă, ci o să se prelingă la vreun metru mai jos. Ne muncim degeaba!” Ecouri ba, doar înjurăturile adresate cu poftă. Vrem să muncim sau nu. Că așa vrea femeia. Și așa am făcut. Ne-am mai dat la vreo două pere, să ne umplem stomacul în mod actual bio-natural (atunci conceptul nu prinsese rădăcini și adepți, mânca românul și scaieți după pungă și posibilitățile reduse ale pieței), am finalizat lucrarea și ne-am deplasat la atelier.
Pe nașu-l trec pe opis la revenirea pe Brâncoveanu. Până atunci e cale lungă, înapoi către Centru, de la Vlahuță statuie și-oi mai vedea cum și-ncotro.
Observarăți, ca și mine, cum este să-ți stea în coastă câte-un privatizat dintr-ăia arăbiți, cu gene alogene, dinspre Primărie să cânte suav câte-o madonă de București și de la șaormerie să te mitralieze cu pârrrrr manelismul feroce autohton. Nu știu cine i-a alimbat exact în floarea mândriei râmnicene ca să plutească pe apele îngăduitoare ale cetățenilor cu obraz subțire fără nicio obiecție. Cum om face vreodată să nu mai alterăm civismul și să-l păstrăm în limitele normalului normal?
Eu la din ăștia nu merg. Nici nu aveam cum – serviciul – și oricâtă invitație mi s-ar fi oferit, aș fi refuzat-o. Nu și tata dimpreună cu Cristi. Trasă la indigo lucrarea, și-a propus un scop identic cu cel abia părăsit. Îmbrăcarea unui brad înconjurat de acoperiș – terasa ,,turculețului” – cu un con de tablă și îndepărtarea apei de el și încetarea infiltrării ei prin acoperiș. Reușită datorită siliconării de jur-împrejur, și sus, și jos la tablă. Cât i-o fi durata. Și creșterea.
Și mai știu unul care din ,,grija pentru natura proprie” și-a modelat o mică parte din clădire tot după un copac. De prezentat…. Gata să zic altădată, dar e dintr-ăi pe la care trecusem în vizită ,,literară”. ,,Alungii, Dane, garajul? Te alipiși de el? Ți-a dat voie Putinică? Ce ți-a mai dat prin cap să faci? În loc să lași ,,alunica” și ploița să cadă pe ciment, îți veni să-i tai respirația de la picioare.”, ,,Fac magazin. Ce are? Hai, că voi vă pricepeți. Iau de la finu’ materiale. Zi-mi câtă tablă să cumpăr.”, ,,Bă, și apa de ploaie n-o să scurgă pe lângă copac înăuntru? Nu e nici drept, e aplecat spre stradă.”, ,,Îl îmbrac…”. Nici la el n-am fost, tot serviciul m-a împiedicat și nici n-am mai trecut să văz isprava familiei.
