Spații culturale nr. 24 (1)

Editorial

Valeria MANTA TĂICUȚU

Aşa şi nu altfel

În zilele noastre, moartea unui artist nu mai impresionează pe nimeni, mai ales dacă artistul în cauză n-a ştiut să facă din viaţa şi (poate) opera lui un spectacol demn de atenţia ştirilor cu nenorociri de la ora cinci. Ca să fii detectat de senzorul fin al oportunităţilor de orice tip – (re)activat în mass media imediat după evenimentele din decembrie şi rămas activ – trebuie să fii agresiv, nesimţit, megaloman, lubric, şmecher, slobod la gură, capabil de compromisuri aducătoare de bani, să ai o coloană vertebrală flexibilă sau să n-o ai deloc, să fii în stare să te tragi de bretele cu toţi mitocanii semianalfabeţi, laureaţi ai cine ştie cărui concurs de împrejurări care i-a propulsat de la coada vacii direct în funcţii importante în stat, să plagiezi fără să roşeşti, să-ţi susţii dreptatea mai ales atunci când n-o ai, într-un cuvânt, să fii „om” de lume nouă (ciocoii culturali de azi se potrivesc perfect cu „ciocoii” lui Nicolae Filimon, posesori ai devizei „fă-te om de lume nouă/ să furi cloşca de pe ouă”). Dacă nu reuşeşti să fii aşa, dacă nu eşti capabil de-un scandal măcar, de-un chef urmat de bătaie şi viol, dacă nu te îmbraci în fleici de porc, aşa cum face Lady Gaga, dacă nu te droghezi, nu ai SIDA sau măcar un cancer, acolo, şi nu umbli cu prostituate pe malul Dâmboviţei, poţi să ai talent cât toţi autorii de la Shakespeare încoace, că tot nu exişti. Nici volumele pe care le publici, nici acţiunile tale culturale, nici sacrificiile pe care le faci pentru ca literatura adevărată şi cultura, în general, să nu dispară, nu contează. Plăteşti cu uitarea/ marginalizarea bunul-simţ de a nu apărea în show-uri păcătoase la Capatos, bunul-gust de a nu citi cărţile Monicilor, Mihaelelor, Elenelor şi de a nu confunda succesele cu succesurile şi Levantul cu meniul de la „Ambasador”, ca să nu mai vorbim despre celelalte ciudăţenii care te fac un inadaptat nedemn de atenţia televiziunilor particulare: discreţia, educaţia, inteligenţa, lecturile bogate etc., adică tot ceea ce nu concurează cu idealul consumist de azi, concretizat în vilă-maşină-piscină-cont în bancă-aur-manele-vacanţe afară, frate!
Când a murit Adrian Păunescu, ce durere mediatizată, ce fundaluri cu lumânări pâlpâind pe „Ruga pentru părinţi” cântată de colindătorul Hruşcă, ce de interviuri stupide cu foştii consumatori, pe stadioane, de poezie la kilogram! Moartea celui mai important poet de la Eminescu încoace, cum nu ostenea să spună o ştiristă cu un salariu pe lună mai mare decât salariul a 30 de profesori de română într-un an, a îndoliat o naţiune întreagă. Poporul şi-a amintit de anii când, îngrămădit în pieţe ori pe stadioane, avea iluzia că purtătorul de microfon poetic e purtătorul de făclie, salvatorul şi răzbunătorul unui neam hrănit cu minciuni patriotice şi false valori. Au apărut, din neant, iubitele de-o zi şi de-o noapte ale poetului, apoi odraslele nelegitime, apoi prietenii cu care-a împărţit iaurtul şi covrigii. Nu le-a fost greu reporterilor să adulmece cu lăcomie şi să descopere o duduie semănând întrucâtva cu AP, a cărei lacrimă artistic prelinsă pe obraz le-a înduioşat pe toate fătucile de odinioară, ajunse azi gospodine la casa lor, aşezate şi iubitoare, vai, doar de telenovele în care cei nelegitimi, frumoşi, curaţi şi inteligenţi, ajutaţi de avocaţii lor la fel de curaţi, frumoşi şi inteligenţi, reuşesc să pună mâna pe o parte din averea bine administrată a tatălui plecat la Domnul.
Moartea Constanţei Buzea n-a putut fi transformată în circ mediatic. S-a încercat schema cu „fosta soţie a lui Păunescu”, în varianta lacrimogenă – „soţia veşnic rănită a lui Adrian Păunescu”, dar impactul n-a fost acelaşi, aşa că amatorii de rating, dându-şi seama că nu va fi nici scandal, nici puhoi de lume, nici înmormântare cu onoruri militare (cum s-a întâmplat cu soţul doamnei dispărute), au părăsit subiectul şi şi-au îndreptat atenţia spre violuri, tâlhării, corupţie şi alte lucruri importante pentru ţară.
Constanţa Buzea a fost – şi, pentru mulţi dintre noi, este – o poetă importantă, probabil una dintre cele mai talentate poete din câte-au fost sau ar fi putut să fie. A trăit discret – nu în umbra bardului, ci în universul ei exemplar – rămânând generoasă, caldă, umană, frumoasă. Daniel Cristea Enache a sintetizat corect nobila ei sinceritate: „În spaţiul poeziei construit şi apărat cu tenacitate de Constanţa Buzea, toxicitatea mediului ambiant va fi progresiv diminuată. Semne ale ei se văd încă, fiindcă montajul poetei este realist-dramatic: „Cînd stă să se apuce/ de gătit pentru Sărbători,/ ea întîi primeneşte locul,/ curăţă casa,/ îmblînzeşte copiii,/ nu se ceartă cu nimeni,/ se păstrează pe sine curată,/ petrece ca o soră pe lîngă/ bărbatul ei căruia îi e mai greu/ să înţeleagă de ce aşa/ şi nu altfel./ Se spală cu apă neîncepută,/ se roagă să i se lase/ şi de data aceasta/ deschise priceperea/ şi puterile,/ ca să facă tot ce are/ de făcut./ Iar ce nu va izbuti singură,/ va împlini negreşit/ cu ajutorul lui/ Dumnezeu.” (Aşa şi nu altfel).

Petrache Plopeanu

Sfârşitul istoriei şi sfârşitul culturii: POST-CULTURA
Câteva cuvinte despre non-cultură

Actul creaţiei presupune consecinţa firească, produsul creat, în lipsa lui acţiunea rămânând la stadiul de proiect. Un proiect este o ipoteză, iar ipotezele nu sunt nici bune nici ne-bune, în sensul pe care l-am schiţat în articolul din numărul trecut, ci indiferente, virtuale, presupusul lor creator având de acţionat în sensul întemeierii produsului, adică a realizării lui. Produsul este important pentru că ilustrează capacităţile culturale ale creatorului său. De ce sunt atât de mult admirate operele de artă autentică? Doar pentru că sunt bune, doar pentru că sunt frumoase, înălţătoare, emoţionante, captivante, surprinzătoare? Şi pentru asta, dar consider că esenţială este legătura pe care o face privitorul între creaţie şi creator.
De obicei, aceia care sunt izbiţi de creaţie ca produs, nu sunt în cunoştinţă de cauză, nu au studii aprofundate de istoria artei, de istoria literaturii, studii de religie şi aşa mai departe; desigur, există şi cunoscători sofisticaţi, experţi în domenii culturale, dar nu despre aceştia este aici vorba, ci despre masa mare a celor numiţi „consumatori” de, şi aici apare diferenţierea, artă, literatură, act devoţional etc. Iar experţii uneori chiar trebuie scoşi din relaţia empatică act cultural – individ, deoarece de multe ori cunoaşterea nu mai permite emoţiei artistice să se manifeste în plenitudinea ei. A cunoaşte înseamnă şi a percepe ceea ce un necunoscător acceptă fără prea multe întrebări, acesta din urmă abandonându-se realităţii apropierii de acea creaţie. A cunoaşte înseamnă a câştiga în profunzime şi a pierde în intensitatea trăirii, ori tot ceea ce înseamnă act cultural duce la trăiri, la emoţii, pe care cunoaşterea nu le poate iniţia cu aceeaşi putere.
Cel care se găseşte în contact nemijlocit cu o creaţie culturală, de orice fel, se aşază în aceeaşi linie dreaptă cu acea creaţie şi cu acela care a creat-o. Pe seama acelui creator sunt puse calităţile operei sale, de aceea e inevitabilă asocierea omului creator cu creaţia sa, dar, în acelaşi timp, şi cu anonimul „consumator” de cultură. Fără aceste trei elemente nu există cultură, iar actul cultural nu poate apărea sau exista. Frumuseţea unei construcţii se revarsă asupra arhitectului, eufonia muzicii aduce inevitabil chipul compozitorul sau interpretului în faţa noastră, chiar dacă este imaginaţia noastră care îi conferă trăsături, sensibilitatea unei poezii, înţelesurile ei zguduitoare vin din substanţa intimă a omului care a gândit-o şi scris-o, înţelepciunea de viaţă a unui roman ne pune într-o strânsă legătură de rudenie umană cu scriitorul respectiv, înţelesurile unei predici religioase ne pătrund în suflet împreună cu sufletul aceluia care glăsuieşte din amvon. Suntem inevitabil legaţi de natura noastră umană şi nu putem face abstracţie de ea în actul cultural. Omul, chiar dacă discret, este prezent mereu. Chiar şi un act cultural anonim, rotisorul istoriei a rotit numele prin luminile notorietăţii şi umbrele nepomenirii sau uitării în funcţie de trăsăturile vremurilor, creează un semn de întrebare privitorului, care, ridicând din sprâncene la vederea unei plăcuţe ataşate unui tablou, Anonim, sec. XIII, încearcă să străpungă veacurile şi să-l vadă dincolo de ele, parcă prins în vopseaua de pe pânză, chipul pictorului. Facem asta mai cu seamă atunci când ceva din acel produs cultural ne-a impresionat în mod deosebit. Vrem să ştim mai multe despre acel om care a avut atâta sensibilitate, care a avut atâta imaginaţie, atâta putere de a dirija cuvintele, liniile, notele muzicale, ideile, vrem să ştim mai multe deoarece astfel opera se umanizează, chiar dacă ea este perfect realizată. Dimensiunea umană a actului cultural este ceea ce deosebeşte aceste produse de celelalte produse ale civilizaţiei şi de celelalte produse non-culturale.
Non-cultural este industrialul, este economicul şi socialul. În toate aceste domenii ale acţiunii umane există produse non-culturale. Dar nu despre acest non-cultural vreau să vorbesc în continuare, ci despre non-culturalul care doreşte să se impună drept cultural, cu forţa, pe căile ocolite ale înţelegerilor de grup, prin coterii şi frăţii interesate etc. De când există omul, există şi cultura şi există şi non-cultura, cultura ne-bună. Între acestea două a existat, de asemenea, de când lumea, un conflict mai mult sau mai puţin deschis. Apariţia lui este firească şi este explicată prin fenomenul, iarăşi firesc, al concurenţei. Concurenţa este intrinsecă omului chiar din momentul în care a conştientizat statutul său de om, în orice fapt uman, nu numai în cel economic. Concurenţa s-a manifestat şi în cultură, altfel nu ne putem explica apariţia unor religii diferite, a unor şcoli de sculptură diferite în Grecia Antică, a unor conflicte între literaţii Romei Antice, arderea pe rug de către Inchiziţie a unor oameni de cultură, arderea pe rug a cărţilor neconforme cu ideologiile secolului al XX-lea etc. Concurenţa culturală există aşadar de când omul şi la fel şi concurenţa dintre cultură şi non-cultură.
Cum s-a manifestat non-culturalul despre care vorbim în vremurile de mult apuse? Nu intenţionez să fac o trecere în revistă a acestui fenomen de la origini şi până în prezent, vreau doar să punctez anumite idei. Sunt de notorietate universală creaţiile arhitecturii antice din Orientul Antic, mă refer aici la piramidele egiptene, la palatele mesopotamiene din Babilon, sunt la fel de cunoscute minunile ceramicii antice, de la ceramica grecească care face mândria muzeelor noastre la porţelanurile chinezeşti. Acestea sunt produsele culturale exemplare. Pe lângă piramide, mormintele faraonilor, au existat şi mormintele oamenilor simpli. Pe lângă palatele babiloniene, au fost locuinţele din chirpici ale oamenilor de rând. Pe lângă ceramica de excepţională calitate a grecilor, au fost şi produse simple din lut. Pe lângă scrierile lui Virgiliu şi Horaţiu, au fost numeroase creaţii non-culturale ale unora pe care îi descoperim luaţi în derâdere chiar în epigramele anticilor.
Aceste produse sunt non-culturale nu pentru că nu ilustrează un grad înalt de sofisticare, de rafinament al realizării lor, cu toate că şi acest lucru este important, ci mai ales pentru că nu îl pun pe privitor, la capătul celălalt al liniei creator – creaţie – consumator, iar această „aşezare în linie” nu o face cineva din exteriorul relaţiei, ci chiar spiritul care domneşte peste actul cultural, de la concepere şi până la sublimare. Prefer să notez aşa în loc de consumare, pentru că un produs de cultură nu se consumă ca o friptură, ci au loc o serie de transformări, adică o sublimare, cum am spus, în universul conceptual, imagistic, mental etc. al celui care se află faţă în faţă cu creaţia ca fapt real dat. Aceste produse non-culturale nu creează emoţii decât, poate, prin raportarea omului de la capătul liniei (la începutul liniei fiind creatorul, iar la mijloc creaţia) chiar dacă el nu se găseşte într-o relaţie culturală, cu timpul scurs de când a fost realizat acel obiect. Timpul este cel care îi conferă o anumită importanţă, dar doar atât. Nu te poţi extazia în faţa unui borcan dacic, chiar dacă este important pentru istorici, nu ai impulsul de a căuta în spatele un şirag de mărgele din lut ars, pe omul care le-a rostogolit rotunjindu-le. Dar eşti impresionat de zidurile Sarmizegetusei şi fără să vrei, cuplat la alt monument de arhitectură antică, acel adevărat act de naştere a poporului român, Columna Traiană, îi vezi în ceţurile veacurilor pe aceia care au ordonat ridicarea cetăţii, pe aceia care au construit-o, te plasezi la capătul liniei şi simţi vibraţia empatică!
În fiecare perioadă istorică există produse non-culturale care ajung însă produse culturale. Care este mecanismul care face posibilă această adevărată transfigurare? Cum am spus, timpul are un mare rol în acest mecanism al conferirii de valoare culturală. Timpul şi schimbările produse în evoluţia societăţii umane. Chiar dacă în Evul Mediu unele scrieri aveau un caracter non-cultural pentru acea perioadă, acele creaţii nerecunoscute de cei care ţineau în mâinile lor direcţiile culturii, ele ajung până la noi cu acelaşi conţinut, dar percepţia noastră asupra lor este modificată, încărcătura noastră de oameni moderni transformându-le în acte culturale, faţă de care, experţi sau simpli privitori, ne plasăm la capătul liniei. Să facem un exerciţiu de imaginaţie pentru a înţelege mai bine ceea ce spun: suntem în anul 2512. Au trecut din 2012 deja 500 de ani, iar în background-ul cultural al epocii sunt apreciate ca produse culturale istorice, manelele primelor decenii ale secolului al XXI-lea dintr-un spaţiu geografic, România, un produs non-cultural cu o durată efemeră, la scara istoriei, din care au mai rămas puţine exemple, tocmai datorită reacţiilor violente ale acelora care apreciază adevăratele produse cultural-muzicale, numite aşa, spre sfârşitul deceniului al II-lea din secolul al XXI-lea…
Unde ne găsim acum cu aceste produse non-culturale, aici la noi, în spaţiul românesc? Este necesară o „inventariere” măcar sumară a produselor care sunt definite drept produse culturale în acest spaţiu şi nu a acelora care au apărut din minţi româneşti pe alte meleaguri străine de acest loc. Dar o voi face în numărul viitor.

Vasile GHICA

La balamuc, birjar!

– Maestre A. Toma, i se adresă şoferul personal, cine este mai mare, Eminescu sau dv.?
– Fiecare în felul lui! răspunse maestrul cu o ucigătoare modestie.

– Ieu nu ştiu ce găsiţi voi la Ieminescu ăsta? (Ofelia Manole)

Întrebaţi-l pe d-l Patapievici, domnişoară! Vă lămureşte el cu maximă competenţă.

– Visul meu cel mai arzător este să-mi închei întreaga viaţa, ca pe o odă a comunismului. (Nina Cassian,1955)

Totuşi a mai rămas ceva timp pentru amoruri nebune, vodcă din belşug şi o fugă strategică în SUA!

– Arghezi, poet mizer, mic şi sărac în duh. Rău cetăţean şi mincinos tovarăş. Va muri (şi i-o doresc cât de curând) istovit, sleit, golit. (Miron Radu Paraschivescu)

Ei bine, Maestrul i-a făcut în ciudă, fiind înmormântat cu salve de tun, la 7 ani după dispariţia detractorului său.

– Nu voi mai scrie nici o poezie patriotică până când nu mi se repară liftul (Haralambie Ţugui,1956)

Excelent! Arde-i la giogleie! Să vadă ei!

– Nu am eu c…atât de mare pentru toţi care vor să mă lingă! afirma cu tristeţe Regele Carol al II-lea .

Cu cele mai mari suprafeţe figurau G. Călinescu şi T. Arghezi

– Ce vă doriţi, maestre Fănuş Neagu?
– Vreau să fiu ungur în România. Că ei dictează, nu cer!

,,Mama ei de netrebnicie românească”, vorba marelui C.Noica.

După ce a citit un volum semnat de C. Noica, Zigu Ornea l-a predat securiştilor, să se lumineze şi ei. Şi ce supărat era ,,distinsul” că nu fusese primit in Academie!

– Generaţia dv., d-le Breban, a mâncat cam mult c….! (Theodor Baconski)

Ce să mai vorbim de dv, d-le ambasador! Nu ştim cum, dintr-un tată disident, a ieşit un fiu atât de obedient.

– Am un picior în ghips! se plângea poetul Demostene Botez.
– Da, dar cu celălalt scrii! îi replică T. Arghezi.

Există şi astăzi scriitori cu grave probleme de ortopedie.

ZIUA POEZIEI – RÂMNICU SĂRAT, 18 august 2012

Daniel DRĂGAN

Les amis

De la o vreme, an de an, se adună la Râmnicul Sărat scriitori din multe zone ale geografiei literare româneşti. Lansări de carte, un maraton de poezie, întâlniri colocviale spontane sau premeditate vin să atenueze efectul nociv al bantustanizării vieţii literare naţionale, unitare cândva, poate prea unitare, fărâmiţată astăzi în grupuri şi grupuleţe care evoluează necunoscute unele de altele după cum se configurează sau se desfigurează piaţa cărţii în România.
Sunt „Prietenii Râmnicului”, artişti care au aflat farmecul acestui oraş marcat cu pecetea unor veacuri de autentică şi rafinată cultură medievală şi premodernă, dar şi cu vocaţia unui timbru original de care polifonia rostirii naţionale de azi ar putea şi ar trebui să beneficieze. Sunt prieteni ai Râmnicului, colaboratori şi susţinători de suflet al Spaţiilor culturale, revistă a cărei personalitate începe să-şi facă loc în conştiinţa cititorilor din spaţiul rostirii româneşti. Îi cheamă laolaltă un sentiment de solidaritate cu acest oraş, cu trecutul, cu prezentul şi mai ales cu viitorul lui. Se conturează un sentiment al lor faţă de locul acesta. Dar şi un sentiment al lor faţă de ei înşişi,, care îmi aminteşte dictonul francez. Les amis des nos amis sont nos amis. Există o prietenie a fiecăruia dintre ei faţă de Râmnic şi Râmnicul devine axa unei prietenii care îi adună laolaltă pe prietenii şi colaboratorii revistei. Să fie acesta semnul unei comunităţi confraterne, al coagulării unei structuri de sensibilităţi literare, a unui curent de opinie? Cred că ar fi prea mult să ne ducem cu gândul atât de departe. Dar apariţia unui spaţiu al colegialităţii şi bunului comportament, asupra căruia oficiază cu delicateţe şi tact poeta Valeria Manta Tăicuţu se constituie ca un nucleu de normalitate, cu atât mai preţios, când apare într-o societate divizată de idiosincrazie şi intoleranţă stupidă.

Laurenţiu-Ciprian Tudor

„Noi de la Rîm ne tragem”

Un loc poate fi populat fără a fi, însă, locuit. Locuirea implică cunoştere, recunoaştere, ataşament, implicare. Presupune o relaţie cu locul respectiv şi cu oamenii lui. Chiar dacă nu ai amintiri ale copilăriei, rude sau nu îţi este locul natal trebuie, măcar, să te simţi legat de spaţiul acela. Să existe ceea ce sociologii numesc „relaţii de tip comunitate” în care oamenii se ştiu pe nume, se ajută, con-lucrează. În oraşele mari relaţiile de tip comunitate se retrag în cartierul tău, pe strada ta, în blocul în care locuieşti. Aici e nucleul sentimentului de apartenenţă, peste care se înfăşoară carnea unei etichete mai difuze recognoscibilă printr-o „hartă mentală” (şi emoţională) a oraşului în care creşti, te formezi şi poate te-ai născut. Asta conţine identitatea (şi mândria) unui braşovean, de pildă, a unui buzoian, a unui bucureştean. Asta şi un anume activism (derulare a ceea ce unii numesc patriotism local) prin care cel ce se simte aparţinător locului său doreşte să promoveze şi să umple de conţinut, să facă viu şi de dorit şi pentru alţii, spaţiul în care îşi ţese zilele.
… La lucrurile astea mă gândeam când mă îndreptam, într-o frumoasă zi de august 2012, spre Râmnicu Sărat. Loganul roşu mânca soarele şi pământul, dar într-un fel calm, relaxat. „Delegaţia braşoveană” de anul acesta era compusă din poeta Mihaela Malea Stroe, Daniel Drăgan şi subsemnatul. Mă îndreptam pentru a doua oară la Râmnic (am fost şi anul trecut) răspunzând cu bucurie invitaţiei doamnei Valeria Manta Tăicuţu. Cu bucurie, cu o anume complicitate (pe jumătate – jumătatea maternă – sunt buzoian) şi cu un anume neastâmpăr. Urma să petrecem două zile plăcute printre scriitori într-un mic oraş cu un pitoresc amestecat de mahala interbelică. Urma să reîntâlnesc suferindul, dar încă frumosul, Complex brâncovenesc. Urma să-mi mai clătesc ochii şi credinţa cu rugăciunea pictată a lui Pârvu Mutu.
Impresiile anului aceasta nu s-au depărtat mult de cele de anul trecut. În primul rând au confirmat gândurile mele de la începutul acestui text: mâna asta de oameni din Râmnic duc o admirabilă luptă ca să dea locului lor o dimensiune culturală. Ei nu stau aici, ei locuiesc aici. Ba mai mult dau şi altora posibilitatea manifestării în vitalele „spaţii culturale”. Echipa e inimoasă, iar doamna Valeria Manta Tăicuţu un adevărat general. Apoi evenimentul în sine (maratonul de poezie) e prilej de întâlnire faţă către faţă. Cum altfel poţi să împărtăşeşti aceeaşi chemare?! Cum altfel te poţi poziţiona corect şi te poţi îmbogăţii?! Cum capeţi curaj şi confirmări?! Până la urmă nici nu contează dacă unii sunt cu adevărat buni, iar alţii mai puţin buni, contează că din emulaţia aceasta, făcută posibilă prin întâlnire, apar nuferi. Adaug aici farmecul aparte al întâlnirilor informale, particulare, dinainte de eveniment şi din jurul lui. Acestea fac adevăratele legături. Aşa am cunoscut câţiva oameni de care mă bucur. Ca o concluzie de fond: cred că trebuie felicitaţi aceşti râmniceni pentru că ştiu să facă poduri. E cu atât mai important cu cât România, în mai toate dimensiunile ei, suferă de clivaje, de incoerenţe.
Legând tot ce am scris aici, ca un pachet, am simţit că ar trebui să scriu deasupra, ca expeditor, cuvintele cronicarului: „Noi de la Rîm ne tragem”. Nu doar pentru că orăşelul acesta şi
capitala împăraţilor poartă, în ultimă instanţă, acelaşi nume. Nu doar pentru că, în fapt, latinitatea limbii mele îmi dă voie să fac asta, ci, în primul rând, pentru că o astfel de înţelegere a locuirii ca activism identitar şi ca spaţiu cultural descriu o Romă (Rîm) din care mă trag şi la care, cu ocolişurile inerente, toate drumurile mele duc.