Spații culturale nr. 24 (2)

Podiumul Poeţilor

Mihaela MALEA STROE

Cină la o masă rotundă

(cronică rustică pre versuri tocmită…, 17 gustar, văleato 2012, Râmnic)

Seara sculptată în sare albastră de Râmnic
Are mireasma ierburilor de mare
Înveşmântate în murmur de tulnic…
Iar noi, cu paşi moi,
Domniţe şi cavaleri ai mesei rotunde,
Răsărim, fiinţe amare, din maluri,
Din valuri, din vremuri, din unde…

De unde ştim, noi,
Atâtea încă nefăurite poveşti?
Din ce scăpărare
Se ivesc, în lume, silabele noastre cereşti?

Cavaleri – patru, domniţe – trei.
Seară de ibrişin pe rustice, râmnicene alei.

La masa rotundă – o clipă –
Se face
Întuneric, răcoare şi pace.
Se-aşază miedul tăcerii peste cuvinte
De la Steaua Polară până la Ursa cea Mare.
Şi e răcoare, la masa rotundă, prea răcoare…
Îmi vine în minte
O idee hazlie
Târguisem, ceva mai-nainte
Două prosoape albastre de bucătărie.
Improvizez o mantie de îmblânzit răcoarea,
Acoperământ de bumbac
În aceeaşi culoare cu zarea;
Un prosop pe umărul drept,
Celălalt – pe umărul stâng,
Fâşii din ţesătura albastră a nopţii.

La masa rotundă spunem bancuri şi glume
Despre dorul de viaţă al morţii,
Recităm poezii,
Scotocim, pe rând, rostul nostru în lume.

Pe masa rotundă se lăfăie
Ciorbă de burtă, mititei, creier în pergament şi pane,
Mămăligă, smântână, ardei iuţi, pâine, usturoi,
Cupe cu îngheţată, cârnăciori de Pleşcoi,
Ceai, vin demisec, bere, apă, cafea…

E atâta bucurie în noi, în afară,
La cina rotundă, în seara de vară!
Undeva, aproape, – vaiet de cucuvea,
Tot aproape, în boxe, – muzică uşoară;
Printre picioarele mesei – un pisoi pătat
Se făleşte, în trecere, cu şoricelul abia vânat.

Mâncăm, povestim, gesticulăm, bem,
Ne întristăm, râdem, mâncăm, povestim…
Tot aşa, roată-roată, la masa rotundă trăim…

Şi se-mblânzeşte albastra răcoare-nserată.
Pe umărul drept mi se-arată
Steaua Alcor. Pe umărul stâng îmi coboară,
Încetişor, Steaua Polară.

Şi se face târziu la masa rotundă.
În curând vom pleca tusşapte,
Spre acasă ori spre hotel.
În pântecul nopţii vom dormi puţintel,
Vom visa ceva, iar dis-de-dimineaţă
Ne vom naşte din nou,
Pentru următoarea noastră zi,
Să dăm viselor viaţă.

Vegherea din vis

Ne bântuie, în vis,
Culorile vii, de peste zi.
Pe trezie – sinteze corecte şi seci:
Alb-negru, alb-negru,
Înspăimântător de bătute poteci…
Nu somnul raţiunii, ci visul!
Fără vis,
Ce ne-am face, Doamne, ce ne-am face?
De ce am slăvi ziua de ieri?
Cu ce speranţe am colora ziua de azi?
Cum am iubi ziua de mâine?
Veghea din vis – dreptul la neodihnă,
Neîntâmplătoarea noastră pace…

Sfielnica silabă

O replică finală nu e definitivă.
Şi,-nţelegând nimicul, nu intri în derivă.
După un punct urmează
Alt punct şi puncte… puncte…
şi virgule, şi alte uimiri şi întrebări,
şi paranteze pline, ori goale
– pătrate sau rotunde –
Şi puncte cardinale, şi cele patru zări
– patru să fie, oare ? –
Vremelnice-adjective,
Neliniştea din verbe: a vrea, a şti, a cere,
A da, a dărui,
Şi râsul, plânsul, viaţa şi moartea
Şi durerea…

Când porţi se-nchid cu scrâşnet de zăvoare
când, parcă, toate cuvintele pier,
mai cade câte-un lacăt,
se răzvrătesc izvoare…
Tresare o silabă,
Se mai deschide-un cer…

Simona-Grazia Dima

COPII CU SCEPTRE DE TRESTII ÎN MÂINI

Dacă e adevărat că lumea
se lasă bătută de oşti mărunte de copii,
care despică aerul cu capete încăpăţânate, aurii,
ştiind că e de-ajuns primăvara lor
ca lumea să freamăte şi să se deschidă la un cuvânt

şi într-adevăr ei duc sceptre de trestii în mână,
vântul le mângâie, dar le şi zburleşte,
iar pământul, corabie cuprinsă de somn,
îi poartă la ţărmul visurilor lui,

făcându-i să învingă, aşa cum stau liberi în vânt,
fără altă armă decât frăgezimea,
dacă e adevărat că lucrurile stau unite
în jurul lor şi îşi transmit în unde rudenia

până departe, unde i se pierde începutul
şi i se confundă ramurile
şi toate prind să se potrivească
să simtă, surd, că se vor vedea repetate,

dacă ar trece încă o zare,
care vine vibrând din alte zări,
ca dintr-o turmă,
dacă e adevărat,

atunci poţi desprinde această filă din carte,
să vezi suspinând sub stele
locuri ce stau uitate, fără nume,
dolii senine ce aşteaptă lumina să apară –
mai preţioasă încă, mai grea,

bucuroase de-ncăpăţânarea în plâns
(până-l înţeleg)

şi lumina coboară cu plăcere acolo, târziu,
la ora când nu mai e nimeni curios de faţă
şi sărbătoarea a trecut…

POETUL PRINTRE CONGRESMENI

Cât m-am chinuit să par un domn distins,
(icneşte poetul în aula plină de congresmeni),
şi parcă tot degeaba, prin straiul de muselină
mi se întrezăreşte trupul ca o scoarţă de fag,
prin mâneci, labele de urs, iar chipul meu,
deşi frumos şi clasic, continuă să pară
vâltoarea unei stihii; nu reuşesc să arăt
frizat, pudrat, machiat, îmbrăcat după ultima modă,
oricât m-aş strădui, sunt aşa, un lemn negeluit,
şi părul mi se ridică adesea măciucă,
alteori îmi vine să torc, pisic ghemuit pe cuptor,
mereu stau cu gândul la prune şi moşmoane
şi ard de nerăbdare să trec râul
pe zimţii pietrelor obraznice şi mici,
aicea-i curată pierdere de timp,
în vremea asta acasă veveriţele joacă arşice
cu ametistele mele, achiziţionate ca să scap
de cei ce mă îmboldeau să devin un tip
“comme il faut”, iar iepurii îşi pun la gât
salbele mele de perle şi de zgâiesc în oglinzi,
îmi târăsc cu toţii prin cameră săbiile şi coifurile,
îmi rostogolesc borcanele cu miere, ciupercile
puse cu grijă, din toamnă, la uscat, hăpăie
grămezi de nuci şi-mprăştie cojile pe covor,
iar eu trebuie să stau cu ăştia,
care habar n-au ce este un poet, sunt mai răi
decât hoardele prichindeilor de la mine, care înlemnesc
când intru, dar îi aduc la ordine cu-o simplă
ameninţare-a nuieluşei, apoi îmi sar imediat în braţe, umiliţi,
văicărindu-se, dulcii mei, care pot schimba,
doar cu o mişcare a degeţelelor măiestre,
destinele unei împărăţii.

MUNTE RĂNIT

M-am apropiat. Ce era?
Un fel de munte aruncat nemilos din înalturi,
spulberat şi iar înzidit. Dormea.
Mi-am apropiat obrazul, lipindu-l de pământ,
dacă era pământ (un strat viclean de turbă aţipită?),
valul de aburi mă izbi în faţă şi parcă-n preajmă
două pleoape se zbătură,
iar genele, pieziş, m-au gâdilat.
– Tu nu eşti mort, trezeşte-te, hai, vino,
i-am spus. Nici nu clinti. Abia târziu mi-a zis:
– Doar vezi că joc chiar jocul morţii, du-te,
nu mai aştepta. Dar am rămas. Oare de ce?
Mă atrăgea grozav platoul blând din mijloc,
cu lac şi păsări într-un crâng de portocali.

Gheorghe ISTRATE

RITUAL
(recul)
Valeriei MT

sunt peşteri care mor cu gura spartă
ca peştii visători din Marea Moartă
caninii lor de piatră-ncremenită
sub bolţi de întuneric mă invită

aseară am fost singur într-o stea
care-n tăceri adânci mă prelungea
dar mi-am închis cereştile veşminte
precum şi Domnul doarme sub Cuvinte

îmi scotocesc fiinţa ca pe-o grotă
în care sufletul mi s-a-nnoptat –
din melodii mi-a mai rămas o notă
al cărei portativ s-a sfărâmat…

23.iunie.2012

RITUAL
(rugă)

Mărie-Mărie marmură albă
Mărie-Mărie marmură caldă
pune-ţi urechea în centrul luminii
și-adună-I din barbă Domnului spinii
vino-n ferestre şi sparge lumina
care mi-apasă albastră retina
spală-I cu degetele ninse picioarele
şi leagănă-I crucea şi oscioarele
spune-I să vină-n patul meu greu
că şi eu sunt Fiul lui Dumnezeu

sunt rănit de o rază bolnavă
Maria-Maria fata mea gravă
învață-L să-Şi spună mereu rugăciunea
de vineri şi sâmbătă seara până lunea
spune-I că vorbele Lui mi-s bucatele
că de atâta Cruce mă dor şi suspinul şi spatele
du-te și-I du cheiţa sufletului meu
care încuie şi descuie cerul mereu
dar nu ştie cum să rămână-n Icoană
să-mi facă din durere coroană

Mărie-Mărie marmură caldă
Mărie-Mărie marmură albă…

Radu CÂRNECI

ISIS

– poem între pământ și cer –

Magdei C., cu admirație

„… Eu sunt Isis! cea care am fost,
cea care este, cea care va fi!
Și nici un muritor nu mi-a ridicat vălul…“
PLUTARH

INVOCAȚIE TÂRZIE

„stăpâna mea, primordială zee
purtând în chip sublimul de femee
urcând adâncul vieții de din moarte
– iar eu, Osiris, datul tău de soarte –
tu ai rămas ca vârful în idee
purtând în chip sublimul de femee

(altarul tău îl voi sluji-n veghere
misterizând la marile-ți mistere
statura ta mă va-mplini-n statură
cu numele-ți sfinți-voi aspra gură
imnificând puterii prin putere
misterizând la marile-ți mistere)
când am să mor – și zeii mor, firește! –
tu să mă-aduni din pulberi, omenește
și să-mi descânți și sângelui să-mi stărui
tu, focul meu, de foc să mi te dărui
ca iar să luminez în cer zeiește
tu să mă-aduni din pulberi, omenește

Iubirea Dintru Început

în car ceresc, stăpânitor a toate
– sunt cel ce pururi vrea și pururi poate –
lumină mândră izvorăsc în spații
și astre-nmuguresc lucind ovații
când risipesc puterile ne-toate
sunt cel ce pururi vrea și pururi poate

(în adorare firea mea-i de vină
topindu-mă la firea ta destină
Căii Lactee netezindu-i calea
în Cosmosul ce-și aurește valea
spre-a te ivi mireasă și regină
topindu-mă la firea ta destină)

lungi veșnicii iubirile în ceruri
tu luminând înaltă-n adevăruri
și tăinuind privirilor stelare
cea patimă de pe pământul care
se leagănă între cântări și geruri
tu luminând înaltă-n adevăruri

ASEMENI SPINULUI VISÂND

făr’ de răgaz la tine-mi zboară gândul
mereu flămând spre chipul tău flămândul
tu, soră și iubită fără pată
de nesupus – ne vom supune-odată!
căci timpul vine și cu el orândul –
făr’ de răgaz la tine-mi zboară gândul

(primește-mi fapta iar nesățioasă
când freamătă puterea-li majestoasă
și când în miezu-i sângele-mi pătrunde
iar taina ta la taina mea răspunde
când clipa s-a oprit în ea sfioasă
primește-mi fapta iar nesățioasă

o, dăruie-mi adânc de-nțelepciune
minune, tu, adună-mă-n minune
asemeni spinului visând un astru
și-acolo chipul meu ceresc sihastru
se-nveșnicind noi veșnicii să-adune –
o, dăruie-mi adânc de-nțelepciune)

DIN HAR DE ZEI

la fluviul cu apele ca smoala
coboară iar binecuvântată-mi boala
o, Isis, tu, și luminează-adâncul
din care s-a ivit Osiris – pruncul
cel care fără tihnă-ți poartă fala
la fluviul cu apele ca smoala

(ce să-ți jertfesc spre-a dovedi credință?
ființa ta e-n mine ne-ființă
duh miresmat ca-n rodie parfume
numai cu tine miresmez o lume
rotindu-mă luminelor dorință –
ce să-ți jertfesc spre-a dovedi credință)

din cer coboară-și Nilul nesfârșirea
din har de zei precum i-a fost menirea
unduitor în patimi și eresuri
și adâncind adâncile-nțelesuri
sosește-mi, dar, puterea mea-i rodirea –
din cer coboară-și Nilul nesfârșirea

TIMPUL FĂRĂ-DE-TIMP

mumii de regi zăcând în piramide
așteaptă semn când ochii-și vor deschide
spre-a ne slăvi puterea și vecia
preoți zidindu-și sufletu-n robia
hieroglifelor de noi avide
mumii de regi zăcând în piramide

(altare-n jertfă tauri albi devoră
și fumuri lungi nălucitoare horă
de înălțimi spre tine se îndreaptă
iar jertfitorii stau cuprinși în faptă
sperând izbânzi la magica ta oră
altare-n jertfă tauri albi devoră)

felahi de timp la Nil în lungă trudă
se dăruie, semințele asudă
tulpini se-nalță, rod se pârguiește
zei(ă, tu, proteguie-i zeiește
cu darurile-ți – drept cerească rudă –
felahi de timp la Nil în lungă trudă

DESPRE FURTUNI

pustiul doar nisipuri vuitoare
în mari unduiri de moarte purtătoare
cămile-abia cu beduini de ceață
când oaze-n zări morganic se răsfață
se-apropie chemând se-aud izvoare:
pustiul doar nisipuri vuitoare

(tu, palmiera mea, zveltețe brună
răcoare blândă-n care se adună
înaltul meu cu vâlvătăi eterne
și molcomit covor ți se așterne:
amoruri tac tăcerile răsună
tu, palmiera mea, zveltețe brună)

întinderi largi cu zările azure
și caravane lepădând armure;
o, Isis, tu ai domolit furtuna
pustiului și-n pieptul meu – tot una
dorințe iar dorindu-se-n torture:
întinderi largi cu zările azure

SFINX DE ÎMPLINIRE

eu voi rămâne sfinx de împlinire
lung văzător din veșnică-mpietrire
iar dinspre tine focul fără pară:
arzându-mă mireasma lui amară
făcându-mă esență-n dezrobire
eu voi rămâne sfinx de împlinire

(să nu te stingi lumina mea agavă
privirea ta de frumuseți-bolnavă
să nu mă dea puterilor uitării
ci veșnic prins în brațele iertării
precum în ceruri o cerească navă
să nu te stingi lumina mea agavă)

Eghipet mândru-n depărtări de vreme
misteruri mândre-mpovărate steme
iar noi în ele miez și vis și flamă:
Osiris-Isis timpului de vamă
acelui timp care de timp se teme –
Eghipet mândru-n depărtări de vreme…

Cairo, 1976 – București, 1985

Virgil DIACONU

Antinomică

Sufletul tău îl deschid,
ca pe o cronică veche îl citesc.

Suntem atât de departe
că încap între noi morţii lumii.
Atât de aproape suntem
că n-ai putea să spui soarele din cine răsare.

Cine eşti tu să mă scapi de dezastre? Cine eşti?

Să fii tu trandafirul
de a cărui lumină sunt însângerat?

Numai frica de moarte m-a aruncat în braţele tale.

Iau viaţa de la capăt cu tine,
iau moartea de la capăt…

Smintirea

Ea s-a aruncat goală în apele amiezii.

Dacă nu o acopăr repede cu ceva,
ea o să întoarcă iarăşi din înalt cocorii.

Deja dangătul clopotului şi-a pierdut minţile,
iar copacul a îndrăznit primii lui paşi
în direcţia dragostei.

Ea s-a aruncat goală în apele amiezii.

Dacă nu o îmbrac repede,
ea o să încurce iarăşi graiurile cu trupul ei blond,
aşa cum a făcut mai de mult, la Turnul Babel.

Mai bine s-ar întoarce în Sfânta Scriptură.
Mai bine s-ar ascunde în Cântarea cântărilor,
vers cu vers; deget cu deget, strugure cu strugure…

Închisă în cireş

Închisă în cireş,
doar florile te dau de gol.

O scriere sacră este trupul tău!

În câte vieţi te voi citi până la capăt?

Ia seama: în sufletul meu,
ca în părăsitele temple,
cântă cineva care nu mai există.

Prin cer

Odată,
m-am ţinut scai de un graur,
prin cer…

Aripă cu aripă, după el, prin cer.

Pe Dumnezeu
nu l-am întâlnit niciodată.

Noaptea

Iată şi noaptea!
Cum alerga printre ierburi,
pesemne după greierii ce n-o lăsau să doarmă,
noaptea se împiedica, întotdeauna, de mine.

Dar eu nu aveam vreme de ea –
pe atunci mă strecuram afară din trup,
ca să prind din urmă rotitoarele stele.

Vino şi tu! – îi strigam
trupului meu uitat printre ierburi.
Vino şi tu!

Mărturie

Plecarea ta mă lasă fără stea.

Din stea nu mai zăresc decât noaptea.

Tot aşteptându-te m-am făcut timp.

Chipul tău îl culeg din pietre,
din pulberi – cutezanţa.

Sunt zvonuri că nici nu ai fost.

Stau însă mărturie asupra ta marea şi muntele.
Sufletul meu cutreierat de stele şi moarte,
această lume.