Spații culturale nr. 25 (12)

Ofelia PRODAN

2. Străinii dintre lumi

răni albe

îmi crestez răni frumoase pe trup,
răni albe şi calde ca un miez de pâine.
sunt trei săptămâni de când ei au
plecat fără să spună un cuvânt. de atunci,
le aud vocile şi în somn. acum, rănile
se deschid ca nişte guri şi îmi
vorbesc cu vocile lor. îmi spun să îi aştept.
că nu au plecat de tot. că ne desparte
doar un spaţiu fragil precum o coală de hârtie.
mă gândesc să le scriu ceva şi atunci
rănile mele albe se aşază frumos
ca nişte cuvinte pe trupul meu. doar ei pot
înţelege mesajul lor. doar eu le pot
înţelege glasul şi deodată tot trupul meu
e o rană adâncă şi albă de sus
până jos, atât cât să ne recunoaştem între noi.

o moarte nesfârşită

de la o vreme umblu cu grijă înlăuntrul
meu. nu se ştie niciodată dacă voi
găsi ceva cu totul neaşteptat şi îngrozitor
aşa ca o moarte nesfârşită. câteodată
mă plimb în jurul meu, apoi în jurul lor până
aud cum urlăm fără glas. ei văd ceea ce
văd şi eu, dar dintr-un alt loc. cineva bun,
cineva îngăduitor o să suprapună
locurile în care ne aflăm în acest moment.
şi răul care ne roade puţin câte puţin
din suflete se va ridica obosit ca
un bătrân orb lovind cu bastonul lui de fier
în craniile noastre. atunci voi şti că
înlăuntrul meu este atâta loc încât toţi pot
intra să vadă ceea ce vedem şi noi
când ei se reîntorc din întunericul de afară.

o lume nouă

eram înveliţi în fâşii groase de carne şi tremuram
de frig. vorbeam doar prin semne. ne spuneam că
lumea asta abia a apărut. că nu ştie încă ce este teama.
că doar noi ne temem să vorbim ca nu cumva
frigul să smulgă hălcile de carne de pe noi şi
noi să plutim peste lume ca duhurile. şi în timp
ce semnele noastre se înmulţeau odată cu frica,
o zăpadă mai albă decât oasele primilor morţi a
acoperit totul. mergeam şi urmele tălpilor se imprimau
în zăpadă ca vorbele celor ce-şi cheamă sfârşitul.
ne-am oprit în mijlocul lumii, am deschis gurile
şi am înghiţit toată zăpada. şi dintr-o dată, frigul ne-a
amorţit oasele şi toată carnea s-a desprins de pe noi
ca noi să ne putem ridica uşor peste lumea asta nouă.

apa neagră

acum o să înotăm în apa cea neagră. nu vezi câtă
linişte poate fi înăuntru? uneori îmi uit trupul
afară şi atunci îi simt mai aproape. iar apa asta e neagră
de la durerea morţilor. ei vin şi pleacă în fiecare
noapte. luna intră după nori şi atunci ei se dezbracă lent,
într-o tăcere înfiorătoare şi îşi spală durerile. apoi
pleacă fără să privească în urmă. se zice că cine întoarce
şi o secundă capul rămâne prizonier aici. aşa ca noi.
aşa ca trupurile noastre înotând singure în apa
cea neagră în timp ce noi, deşi aproape, nu ne găsim
niciodată liniştea.

lumina neagră

lucrurile care mă îndrumă. durerea surdă din interiorul
trupului. lacrimile amestecate cu salivă. eu locuiesc aici şi
nimeni nu-mi poate spune pleacă. soarele are acum o lumină
neagră, soarele ăsta izbeşte pereţii camerei cu razele lui
grele. aici bolile sunt bune. când ele se infiltrează în
trup, un cearşaf imens şi viu ca o apă mă acoperă. nu mă mai
recunosc şi mă lovesc cu toată furia peste trup. în craniul meu
se face o linişte bolnavă ce durează până când soarele
îmi străpunge trupul. durerea nu mai e nimic. ea pleacă
din mine ca un om care m-a ţinut în braţe până la epuizare şi
acum merge abătut pe toate drumurile, căci nimeni
nu-l mai primeşte în casa lui.

Maria Toma

VOCEA PLOII

Şi… în grădina din Eden
cad frunze galbene!
Pe creste şuieră Crivăţul
pe verandă frunze răvăşite
cu o firească grijă maternă
le strâng.

Privirile-mi curg spre cerul
prea plin de apă
ador picăturile curate ale ploii –
o ploaie care are puritatea
privirilor tale.

Ploaia de aici sau de oriunde
are voce de femeie.
În această seara vocea ei
este vocea ta –
este vocea unei femei singure,
care refuză durerea şi teama.

Ea nu gândeşte la migrenele ei,
ci la suferinţa umană.
O suferinţă pe care mai marii lumii
o judecă doar, la timpul prezent
Femeia însă visează la viitor
la vocea ploii –
ca la o promisiune a cerului
pentru necăjiţii pământului.

DE VA VENI

Sub domul adumbrit de piscuri
vechi orologii toacă timpul
întunecat vârtej se iscă . . .
Duiosul glas din sfere înalte –
un murmurat verset îi smulge.

Acelui corp uşor ce-n aer urcă
un loc îi este rezervat
în tainica eternitate

De va veni aici peste milenii
o sferă-n chip de nufăr va găsi,
un cuib din jocuri de lumini
şi încăperi din prisme somnolente.

Din toate câte o să vadă,
doar ceasul lui răpeşte o secundă,
cu ea întinde ora, ziua, un anotimp . . .

Şi-acelor lumi de criză bulversate
o ordine înaltă li s-ar potrivi,
şi-n viziunea lui s-o şi respecte.

UN FLUIERAT FEERIC

Bătrânul în straie monahale
pe culmea dealului mergând,
gândea la mierlele ce dorm
în cuiburile din copaci.
În lunga lui călătorie
fără întoarcere nicicând,
aproape de târziul nopţii
către zori,
a auzit un fluierat feeric –
măsurător al nopţii ce-a rămas
coborâtor
spre templul cu trepte de bazalt.

NOAPTE DE COŞMAR

Pământul se clatină, se zgâlțâie
clădiri trosnesc,
se năruie
Vuiete, glasuri disperate
panica pune stăpânire peste tărâm.
Lumea care a fost lăsată să doarmă
s-a dus… Într-o clipă a fost ştearsă.
Oameni pe străzi, cu toţii străini,
chiar dacă au chipuri ce par cunoscute
mâinile-şi strâng, îngânând
un nume ce le stă pe buze
Sub bruma de lumină se întinde oraşul –
tărâm fără aduceri aminte…
Către zori, pacea se înfiripă,
viaţa îşi urmează cursul
ca şi când nimic nu s-a întâmplat.

MUZA ISTORIEI

Unde-i Attila cu oştile sale,
unde e piatra şi slova ce-ar aminti
de trecerile lui pustiitoare
peste tărâmul vegheat cândva
de zeul Zamolxis!?
De-ndată ce nu a lăsat nicio dovadă,
nicio mărturie
nici măcar un nume scrijelit
în grabă pe o piatră
îl declar pe veci:
Persona non grata
Aşa că, dragi urmaşi ai lui Attila,
vă las să meditaţi la alt înaintaş
demn de gulerele voastre albe.
O ULTIMĂ DORINŢĂ
Trec anii şi timpul e altul
vremea se schimbă mereu
inima-mi bate de dorul
ce-i viu şi nu moare oricând.
Aş vrea să mă-ntorc acasă,
şi tristă de fiorul ce-l port
murind să-ţi glăsui în uşă –
înapoi la azil nu mă-ntorc.

CONFESIUNI

Nori de zăpadă acoperă cerul
un zvon de departe mă tulbură
în glastre crizanteme albe –
mirese de toamnă târzie.

Îmi pare că cineva bate în uşă
o stare de fapt se înfiripă
inima bate, bate ca un clopot.

Pe tavan apare semnul singurătăţii – zero
sufletul mi-e invadat de rebele tristeţi
stelele, poate cu păreri de rău mă părăsesc
străin şi singur mă zbat în somnul sferic,
dar nu mă resemnez.

Acum mă hrănesc cu resturi de viaţă
îngân cuvinte într-o limbă veche
cineva îmi spune să tac.

Eu însă plec dincolo de orizont
acolo voi înălţa o altă casă
în ea voi opri timpul în loc
voi scrie pe un papirus numele celor
care mi-au decis destinul
şi îi voi venera cu fiecare răsărit.

Apoi, în liniştea eternei nopţi,
la lumina călăuzitorului astru
departe de multele mâini hulpave
şi de întinderile pustiitoare,
suflet şi trup le voi dărui
Înaltului.

FÂNTÂNA

Fântâna dormea sub tâmpla pădurii
toropită de fiorul fricii –
de mâna lungă ce i-ar seca izvorul.
În luminişul cu mesteceni
un chip capătă contur
aparenta viaţă poartă un nume –
un nume mistic.
În zori sihastrul se va înclina
picături de apă să-i soarbă,
când dintre-nfrunzite crengi
cânturi de păsări coboară-n fântână.
Atunci, apa atât de adâncă
va aştepta orice clipă,
care din mâna milostivă căzând,
i-ar ocroti izvorul.

Nina PLOPEANU

Piatra din mine

Mă rostogolesc din deal în vale
Din vale în altă vale
În rotocoale de fum
Gândurile-mi construiesc menhire şi dolmene
Păsări de foc mistuie norii plăpânzi
În marea de cenuşă
Trupu-mi devine stâncă neclintită
Izvoare de lacrimi
Curg blând peste piatra din mine.

Lumini şi umbre

Sălbăticiunea aşteaptă răbdătoare prada
În orga de lumină pădurea naşte dorul
Şamanul îşi ridică privirile cu mâna
În ochii sterpi lumina sparge umbra
Corbi negri îmbrăţişează cerul
Acvile albe se războiesc cu norii
Uitarea se aşterne
Pământul împreunat în iarnă
Odoare-i ies din pântec
În bocet nevăzut de îngeri

Setea

Din palmele strânse căuş
Îţi dau să bei perle de rouă
Te strâng la piept
Să te acopăr de lumină
Tu, te retragi în carapace
Să murmuri ode către soare
Înveţi să plângi şi să te naşti din nou
Te rătăceşti în puzzelul din vis
Ţi-e sete
Te regăseşti şi te întorci
Îmi săruţi palmele ce-ţi hrănesc setea.

Senin

Era cât pe ce să mă înec
În seninul ochilor tăi
Salvamarul din tine
M-a tras de guler către mal
Am vrut să zbor spre marea dintre nori
Plânsul albastru mi-a înecat aripile.

Zi de naştere

În după amiaza în care m-am născut
Sfântul Ilie, comandant de oşti
A ordonat tunetelor şi fulgerelor să declare război
În agonia de scuturi
Ţipătul de durere al mamei
A fost învins de scâncetul meu victorios.

Zbor frânt

Lumea e ca o temniţă
Oamenii intră în ea în genunchi
Devin păsări
Când încearcă să zboare
Îşi zdrelesc aripile de gratii.

Teama

În nopţi de veghe, în întâlniri de taină
Cu instrumente de scris şi coală de hârtie
Am construit un labirint
În care să-mi închid teama.
Uşa se închide greu
Teama rămâne mai mult afară
Îmi paralizează sufletul
Îmi anchilozează gândurile
Doar atunci când scriu devin liber

Valeria Manta Tăicuţu

Gheorghe Drăgan: „…aşa se scrie istoria!” (documentar 1944-2012), Ed. PIM, Iaşi, 2012)

Ediţia a doua a acestei cărţi cuprinde precizări, o listă a documentelor, precum şi două părţi – „Generaţia bicisnică de după război” şi „Înrobirea comunistă. Amăgirea. Rezistenţa. Ultima rivaluţie (1944-2012). De fapt, cartea domnului Drăgan reprezintă o mică expoziţie personală de cioburi; a personaliza nemernicia presupune a-i conferi o atenţie pe care n-o merită, aşa că sunt prezentate mai mult evenimentele şi mai puţin persoanele (uneori personalităţile!) care le-au pus în mişcare. Interesantă în întregul ei, mie lucrarea mi-a atras atenţia nu neapărat prin derularea cronologică a unor amintiri legate de instalarea dictaturii comuniste în România, cât prin faptul că din „cioburi” am putut reconstitui drama unui profesor foarte drag mie, Mihai Drăgan.
Pe Mihai Drăgan l-am respectat ca profesor şi l-am apreciat ca om, de aceea veştile despre ceea ce i s-a înscenat, imediat după „revoluţie”, m-au uimit peste măsură. Mărturiile pe care fratele celui dispărut le aşază în carte, relatate pe un ton calm şi resemnat, nu au pretenţia să compenseze nedreptăţile ci, mai degrabă, să atragă atenţia asupra talentelor de scenarişti ale noilor ciocoi culturali, care, după ce şi-au ars carnetele de partid şi şi-au acoperit urmele de colaboratori fideli ai securităţii, continuă să tragă sforile în învăţământul universitar exact cu metodele din vremurile de tristă amintire.
O primă referire la modul cum era tratat profesorul Mihai Drăgan în universitatea ieşeană o aflăm la pagina 29: „În vara lui 1989 s-ar fi dus, poate, la Moscova, fiind invitat pentru centenarul Eminescu, dacă tovarăşa maior Puiu (soacra „informatorului de securitate Sorin Antohi), şef de protocol Rectorat, Universitatea „Al.I. Cuza”, nu i-ar fi înmânat invitaţia oficială în ziua deschiderii festivităţilor. Ordin de la comenduire, se înţelege…”.
Cu ce fel de lucrări fusese „educat” studentul Mihai Drăgan? Scrie la pagina 65: „Găsesc între cărţile fratelui meu mai mare (student la Filologie) un opuscul semnat Nestor Ignat: Cu privire la valorificarea moştenirii culturale, Espla, 1954, Bucureşti. Acesta îi numeşte „trădători” pe Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aron Cotruş, Mircea Eliade şi alţi exponenţi ai huliganismului în literatură. Maiorescu, Lovinescu, Blaga, Cioculescu, Streinu ar fi profesat idei estetice reacţionare (pag.45). Blaga ar fi scris o poezie ceţoasă, plină de senzaţii morbide, de aspiraţia pierderii în neant, poezie în care omul e coborât în regnurile inferioare, e transformat în plantă sau mineral (pag. 33). Nu ştiu cine este acest Nestor Ignat şi de ce judecă atât de aspru nişte scriitori pe care nu-i găsesc nici în biblioteca şcolii, nici în biblioteca raională” (pag. 66) . Studentul care-i citea, obligat, inepţiile lui Nestor Ignat, avea să devină un cărturar autentic, lipsit de senzorul fin al oportunităţilor, altfel nu-mi explic, de exemplu, excelentul curs despre Titu Maiorescu, susţinut în faţa noastră într-o vreme în care estetica maioresciană era prohibită, iar secretarele de partid din universitate nu osteneau să ne zăpăcească minţile cu structuralismul… marxist leninist, aplicat, ca o culme a ironiei, inclusiv în seminariile dedicate primilor noştri cronicari… De fapt, pentru atitudinea faţă de Titu Maiorescu, Mihai Drăgan mai avusese de suferit şi în 1967 (în 1977, când luam eu notiţe la curs, tot nu se lecuise!): „Aprilie. Citesc în Scânteia (ziarul Partidului Comunist!) un lung articol de admonestare ideologică a fratelui meu, Mihai, pentru paginile sale despre Titu Maiorescu. Semnează doi tovarăşi: Gh. Stroia (instructor la secţia de propagandă a partidului comunist) şi Z. Ornea, critic şi istoric literar” (pag. 83).
Că Mihai Drăgan nu era prea iubit de colegi, ştiam şi eu, chiar aşa, studentă neînsemnată fiind; în toamna lui 1975 (anul I de facultate) trebuia să facem cursul de folclor cu V. Adăscăliţei. Acelaşi care, prin 1962, proaspăt aterizat „de la regiunea de partid” la Universitatea din Iaşi, îi dădea ordin lui Mihai Drăgan, tânăr asistent pe atunci, să-şi convingă fratele, student, să se tundă (v. Geo Dumitrescu: „Vă ordon: /nu vă lăsaţi! Vă ordon: nu vă lăsaţi/ barbă, ori lăsaţi-vă barbă, vă ordon:/ faceţi cum vreţi!”). Noi am scăpat ieftin: pentru merite deosebite pe linie de partid, V. Adăscăliţei a fost trimis să ţină cursuri pe undeva, prin străinătate; Mihai Drăgan, însă, n-a scăpat de el până-n ceasul morţii: „În august (1974 sau 1975?) Mihai Drăgan se întoarce la facultate pentru cei câţiva restanţieri la examenul de Literatură română – Marii clasici. Constată că două studente nu vin pentru a stabili ziua şi ora de susţinere a probei respective. Caută fişele de examen la decanat. Notele (provizorii) de 3 şi 4 deveniseră 8 şi 9. O secretară îi şopteşte discret cine le ceruse mai înainte, ca să le vadă: prodecanul Adăscăliţei, fost activist de partid comunist la regiune. Revoltat, M.D. reclamă la rectorat şi ameninţă că va face raport scris la minister. Rectorul Todosia (fost activist la „regiunea de partid”) vine la şedinţa de consiliu a Facultăţii şi aplică tehnica intimidării: „Există unii ca tovarăşu` Drăgan care aruncă cu noroi în Facultate…”. În toamnă, falsificatorul este trimis lector de limba română la Praga. Disciplinar!” (pag. 97).
S-a schimbat ceva după „revoluţie? Ei, aş, ce`ş copil?, cum ar zice nenea Iancu. Are cuvântul Gheorghe Drăgan: „Aşa zisa revoluţie din decembrie s-a dovedit a fi, în primele zile dar şi mai târziu, un şir de diversiuni, perdele de fum la adăpostul cărora s-au produs eliminarea unor posibili lideri, anticomunişti sau doar adversari din diferite grupuri de putere ale eşalonului doi de partid şi de stat, la nivel de consilii revoluţionare centrale şi locale. La câteva zile după fuga lui Ceauşescu, profesorul Mihai Drăgan de la Facultatea de Filologie din Iaşi, cu prestigiu didactic şi ştiinţific recunoscut, devine pe neaşteptate ţinta unor atacuri publice, fiind acuzat de imoralitate, incompetenţă şi ceauşism. Calomniile vin în trombă: în presă, în Consiliul ştiinţific al Facultăţii, pe ziduri, la microfon, în discursuri „revoluţionare”. Terorismul merge până la scrisori anonime, telefoane de ameninţare după miezul nopţii, intimidarea studenţilor care îi frecventează cursul. I se confecţionează foarte repede un „dosar” cu cinci „declaraţii”, scrise şi semnate la maşină (Tase Zoe, Fânaru Dorel, Broos Monica, Pricop Elena, Gavril Codruţa-Gabriela), în baza căreia se declanşează o „anchetă”, făcută de o comisie prezidată de prof. univ. Mircea Zaciu, chemat special de la Cluj. „Onor comisia” nu îi acordă „învinuitului” nici măcar elementarul drept de a se apăra. Dimpotrivă, subscrie un referat acuzator de trei pagini, ce rezumă acele „declaraţii” lipsite de semnătură olografă. În baza concluziilor se continuă atacurile, i se fac tot felul de şicane. Fiinţa morală a omului împroşcat cu tot felul de murdării se erodează profund, cu efect previzibil (şi scontat!) asupra sănătăţii, încât se stinge în urma unei hemoragii gastrice pe fond de stres, urmată de complicaţii, în ziua de 1 noiembrie 1993. Unul dintre principalii complotişti (N. Creţu) exclamase într-un cerc restrâns, încă din ianuarie 1990: „Drăgan trebuie exterminat!”. […] 19 ianuarie, 1990. Miting în faţa Universităţii. O tânără ţipă la un microfon: „Mihai Drăgan l-a propus pe Ceauşescu preşedinte pe viaţă!” (Când şi în ce calitate? N-a avut vreo funcţie care să-i permită aceasta, şi nici nu-i stătea în caracter…). Respectiva este studenta Morăraşu Diana, fiica unui cunoscut activist comunist de la „judeţiana” de partid – Iaşi. […] Sosit din concediu, aflu că Mihai este în spital, deja operat. Nu este sânge suficient, fac imediat apeluri telefonice, răspunde şi decanul facultăţii, Ştefan Avădanei (care are aceeaşi grupă). „Bucuros, desigur”, dar dimineaţă la ora 8 are o întâlnire la decanat… Îi spun că recoltările au loc numai dimineaţă la ora 7 şi că îl aştept la Centrul de Hematologie. Nu a venit. […]
La sicriul lui Mihai Drăgan au „lucrat” în văzul lumii următorii „colegi”: Nicolae Creţu, D. Irimia, Elvira Sorohan, Doru Scărlătescu, Const. Parfene, I. Sîrbu, Mircea Zaciu.
Studenţi sau foşti studenţi ai Facultăţii, atraşi în „campanie”: Svetlana Tănase, Iulian Doroftei, Diana Morăraşu, Gabriela Codruţa Gavril, Bogdan Călinescu, Monica Broos, Sergiu Ailenei, Horaţiu Decuble, Tase Zoia, Dorel Fînaru, Pricop Elena, Enache Laura, Teianu Iozefina. Doi dintre aceştia fuseseră nevoiţi să recunoască în faţa colegilor, la câteva zile după 22 decembrie 1989, că erau informatori ai Securităţii. Mai ştiu că unii dintre ei nici nu au frecventat vreun curs al profesorului (care nu-i cunoştea); vreo doi erau „celebri” repetenţi, trei aveau probleme de comportament diagnosticate de specialişti. Pe baza mărturiilor lor şi-au dat verdictul scris doi profesori universitari din Iaşi, colegi de catedră (Ion Sîrbu şi Constantin Parfene) şi un profesor universitar de la Cluj: Mircea Zaciu. Aceşti „anchetatori” recomandă izgonirea de la catedră a profesorului Mihai Drăgan” (pag. 191-196).
Dacă n-ai şti că cele relatate s-au petrecut întocmai (din păcate!), te-ai putea crede în plin univers ficţional kafkian. Profesorul Drăgan a fost băgat în mormânt de o mână de securişti/comunişti mărunţi, mediocri şi jalnici, capabili să mintă fără să le crape obrazul (M.D. nu a fost „Don Juan” şi nici incompetent, ştia carte, nu glumă, şi, dacă te pica la examen, sigur o făcea pentru că erai ignorantă şi leneşă, nu pentru că voia să te bage în patul lui!).
Cum în aceeaşi perioadă (1991-1993) am fost victima unui scenariu cumva asemănător, cred fiecare cuvânt scris de dl. Gheorghe Drăgan: „Nici el [Mihai Drăgan], nici eu nu ne-am dat seama prea repede că nu mai era nici o revoluţie, că Securitatea lucra în continuare, voind să-l dea afară a doua oară din învăţământ, după ce o făcuse când era abia în prima clasă de liceu. Atunci l-a izgonit din şcoală, din „motive de clasă”, un mărunt activist „catapultat” pe funcţia de director al liceului „Oituz” (Harapu); acum îl lucrează „ştiinţific” alţii, cu ştaif academic, pentru a crea impresia că este „revoluţie” şi pentru a se salva pe ei înşişi prin diversiuni de genul acesteia montate lui Mihai Drăgan” (pag.197). Cu ajutorul colegilor, Mihai Drăgan a murit; a murit, mai apoi, şi Dumitru Irimia, ceilalţi, însă, o duc bine. N-am auzit să fi intrat vreunul dintre „conspiraţionişti” la balamuc ori să fi încercat, decent, să se sinucidă.
Cititorul va descoperi în cartea lui Gheorghe Drăgan multe atrocităţi înfăptuite înainte şi după „revoluţie”, toate relatate obiectiv, nu doar din dorinţa de a restabili adevărul (lucru totuşi imposibil în vremurile sub care stăm), cât, mai ales, din nevoia eliberării prin cuvânt: există enorm de multe lucruri care ar trebui spuse şi ştiute, întrucât falsificatorii de istorie n-au nici tihnă, nici somn; cum ar avea, când hărnicia lor este pe bani? Foarte mulţi şi murdari, dar bani, foşnetul lor adormind mult prea des conştiinţele.