Propoziții pretențioase – Alimbez
Dacă îmi pun azimutul pe alidadă și ochesc până înspre ,,coștorobeața” lui nea Gheorghiță….
Rămân cu încă o neîmplinire. Salt capul peste gard și n-am cum să nu observ că între el și noi au rămas lucruri neterminate. Fără a fi fost voia noastră ori să se fi iscat un conflict la final. Tabla s-a epuizat și pentru un sfert de foaie, poate și puțin mai mult – o jumătate mai curând, hai, trei sferturi – n-am încheiat lucrarea în totalitate. Câteva capete de solzi pe ultima porțiune de sus, la îmbinarea cu ultimul rând, 16 jumătăți, și vreo 11 întregi. Ceea ce rectifică micul calcul evaziv din priveliștea mult prea neclară și îndepărtată de pe google la un necesar de o foaie întreagă, chiar dacă pare că zona este mult mai mică de jumătate de metru pătrat. Așa cum se aliniau, și atunci, și acum, unghiurile de plecare și de încheiere, pierderile erau destul de mari, de aceea am tot plusat și i-a venit cu ,,sictir” proprietarului și n-a mai vrut să mai cumpere tablă. După 20 de ani este la fel. Doar o vopsea, nici ea spoită și pe golurile în care se văd scândurile, verzuie a schimbat ceea ce ne chinuise la montare. La cele două hornuri circulare, la terminația cu casa și la pusul jgheaburilor pe un gang foarte îngust. De fapt n-am finisat nici marginea de la stradă, unde s-ar fi cuvenit niște frontoane. Și cine să mai facă? Nea Gheorghiță s-a dus, Mărioara și ea prin țări străine, iar fiii le au pe ale lor.
De dragul jocului de cuvinte nu-mi pot reprima prezentarea următoarei case. A domnului Manolescu, opinam altă dată, o sosie reușită a lui Einstein. Așa cum o știam, nebănuind că de la mijloc înspre spate se împărțise imobilul în două. N-am căutat cauza, împrejurările, ce alocări cadastrale se făcuseră și de către cine. Am aflat doar că un ,,împătimit” client al lui tata deținea în acea curte cota despre care v-am zis. Fără vreo conotație aluzivă, Popa a vândut popii. Domnul inginer Popa lui Fănel, preot și profesor. De ne puse dânsul, întâiul, să-i dereticăm pe tablă, acoperită de acele bradului înfipt la conjuncția celor două proprietăți, desigur, la un metru de ziduri, să o curățăm și să schimbăm jgheaburile și burlanele. Cred că până la ceea ce părea a fi o magazie, dar în care locuia o familie de chiriași. Alogeni, ,,de-ai noștri”, însă nu prea români, dacă-mi amintesc bine. La cât amestec de pământ și cetină brună de brad se strânsese în uluce, nici cele noi nu aveau cum rezista prea mult. De aceea ne-am avertizat beneficiarul de pericolul deteriorării mai repede decât ar trebui, furnizându-i soluția curățării bianuale, ca să mai lungească termenul de folosință măcar cu șase-șapte ani. Sau culcarea la pământ a intrusului ce cauza permanente stricăciuni. N-a fost să fie atunci. La vreo câțiva ani după a ,,picat” de la sine. Fănel și constructorii, trecând la o drastică prefacere, i-au făcut de petrecanie.
Weiter, ajungem aproape de colțul Eminescului cu Brâncoveanu. O casă căreia nu i se vede pe timp de vară nici măcar un zid. Între două ateliere de reparații electronice, de televizoare – nu le rețin numele, doar mai am aparențe de imagine fotografică în ceea privește chipurile doamnei și domnului; adică, dacă-i văd îi pot identifica fără probleme; totuși, cred că am înlocuit niște jgheaburi și burlane și la dumnealor, în partea din spate a imobilului, sigur – și de radiouri a lui nea Drăgaică, curge o alee destul de înăltuță față de nivelul străzii și abia după douăzeci de metri se lasă alicite curtea și casa. Stăpâna, profesoară, mai micuță de statură, dar mai înaltă decât soția lui nea Drăgaică, plinuță, este cea ce mă prinsese adresând fraților cuvinte… de sus, de la vecinul din spate. Și ce cuvinte! ,,Grele”. Amendat de doamna cu dojeni, cu cerințe de revenire la un limbaj descărcat de trivialități. Așa ce rușine mă cuprinsese….
