Spații culturale nr. 25 (9)

Mircea BOSTAN

vindecat

dând cu largheţe din averea sa
vestitul specialist
îl păgubi de boala orbului găinii ce-o purta
acum nababiza prin mahalale
cu ţanţoş pas
purtând pe creştet pălărie cu nimb de catifea
trăgând cu gesturi îndelung studiate din lulea
cânta… zâmbind din buze ţuguiate
cu gând îmbârligat
la altă ea…
după o viaţă doldora de nebunii
cu dragoste în draci şi-o casă de copii
se hotărî să-arunce-n drum cu cele cununii
şi să declare apăsat
te părăsesc vetustă soţioară
nu mai miroşi a farmec
nu te mai mlădiezi
precum vestitul Paganini
pe vioară…

mecanism imperfect

suntem un mecanism ceasornic
la doisprezece… sus
scâncim nevolnic
paşaportul existenţial
la est în trei înmugurim plenar
la şase dăm în rod
şi desenaţi ca aripi
planăm prin viaţă suverani
la nouă ruginiţi
remodelăm destinul infernal
şi-ntr-un final de pi pătrat
ne metamorfozăm
în era veşnicului ireal…

reclădire

ochii cerc de rătăcire
recompun tratat complet de geometrie
din năucele priviri

mâna coasa lenevirii
îşi despică pitagoric
lanul de neîmpliniri

se nasc din talpă râuri
când se mâlesc dorinţele-n călcâi
şi alte Iliade şi-Odisee
renasc din capete de noi homeri tehui

şi-n noaptea irigată de luceferi
se şuieră un tren fără de haltă printre voi
mă reclădesc ca piramidă
din cele vechi din cele noi

coagulată-n zale
epiderma tinereţii
îşi năpârleşte printre capilare
sângele iubirii
în acest război.

noaptea

noaptea
câtă se mai desluşea
stătea ca proasta
în universul acesta drăcesc
plantat cu kitsch
şi… scuipa negură
din fosta ei întindere…
din când în când
mai silabisea câte un sictir
apoi… crăpa în dinţii de porţelan ai lunii
vise…
se hlizea ca un polinom fără soluţie
după ce oferea cadouri atipice
adevărului – rana
zborului – frângerea
bârfei – imaginea…
şi când se tăiau felii de zi
dezertă…

Nicolae POGONARU

sâmbătă seara târziu

monoton pulsează vântul peste târg
măturând betoane şi asfaltul sur
ultimele păsări se retrag cu sârg
şi melancolia prinde non contur

norii grei sucombă prăvăliţi din cer
ploaia cade tristă-n gura de canal
vrăbii zgribulite sub streşini disper
vijelia-ncepe dansul infernal

dar sub copertină-n faţă la hotel
o ultimă nuntă că se intră-n post
mireasa-i timidă mirele rebel
şi are maşină şi are şi rost

chiuie nuntaşii în restaurant
de-mi vibrează totul în apartament
muzică la maxim delir şi neant
anotimpul toamna este-n noi prezent

pasaj

clorofila
a plecat în ţările calde
în copaci
seva curge invers
soarele
şi-a trimis raza ce arde
în altă parte de univers
frunzele
picură în parcul municipal
ruginite galbene pale
o bancă de lemn
putrezeşte letal
solitară
ţi se-aşterne în cale
doar un câine
scăpat de hingheri
traversează aleea uitată
unde-i vara
parc-a fost ieri
sau parcă nu a fost
niciodată

chiot de bugetar
gândindu-se la Fanar

duce-m-aş la Carrefour
nu să cumpăr ci să fur
că n-am bani de la buget
ca să fac un zaiafet

vară cu exces de zel

vara infernală
te ia de mână şi te duce în Crâng
fără voia ta
să simţi puţină răcoare
dar vai acolo
până şi obeliscul din granit
transpiră
înnebuniţi copiii aleargă haotic
pe triciclete sau în maşinuţe
cu baterii solare
într-un labirint imaginar
din care nu mai pot ieşi
mămicile plictisite
îşi fac vânt cu poalele rochiilor
sau cu evantaie ieftine din Gorbaciov
apa lacului se împuţinează tot mai mult
bărcile cu pedale
devin epave lângă debarcader
păsările îşi pierd treptat glasul
şi se ascund în scorburi
copacii – sentinele cu clorofila-n derivă –
ar intra în pământ
de atâta lumină
caruselul din spaţiul de joacă
se-nvârte obsedant
centrifugând preşcolarii
mileniului trei

obturaţie

din mijlocul oraşului
niciodată nu poţi vedea
linia orizontului
poate de aceea te simţi
ca un canar în colivie
având zborul
doar în memoria aripilor

un coup d’œil

trec încet fete pe stradă
şi se-admiră în vitrine
la biserică o babă
s-a oprit să se închine

în parcare perceptorii
îţi iau banii pe pavaj
doi aurolaci notorii
tocmai intră în sevraj

fântâna arteziană
îşi trimite apa-n zbor
într-un poster pe-o dugheană
zâmbeşte-un aviator

ţăranii treziţi de noapte
stau la rand la tribunal
să li se facă dreptate
ori la bal ori la spital

către piaţă trec sacoşe
să se umple cu mâncare
bătrâni ca nişte fantoşe
stau în parc răsfoind ziare

intersecţia se umple
de-un vacarm incandescent
că era să se întâmple
de maşini un accident

vreo câţiva şomeri din urbe
la cafea şi o ţigară
se întreabă cam pe unde
ar fi mai bine ca-n ţară

un căţel scăpat din lesă
urinează pe-o peluză
şi aleargă făr-adresă
în lumea asta confuză

definiţie

oraşul
un muşchi miocardic uriaş
ce ne pompează zilnic
prin arterele şi venele stradale
cu destinaţii pentru plecări şi întoarceri
până la un moment dat

secvenţă

noaptea ca o lavă ciocolatie
se prelinge în matriţa oraşului
câinii latră ca din craterul
unui vulcan îndepărtat
fulgerele acustice ale ambulanţelor
străpung străzile
în timp ce pasărea hipnotică
a somnului
îşi întinde aripile
peste omenirea obosită
de grija zilei de mâine

Ioana ŞTEFAN

Cum se pune o ţară la cale

(aceasta este o ficţiune, orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare)

În biroul lui José: José şi Troian, poreclit Calul.

Troian, disperat: Ce mă fac, măi, José? Nenorociţii ăştia de supuşi nu mă mai vor. M-au dat afară din
palat! Cee măă faaac? (plânge şi bate mărunt din picioare) Vreau ţara înapooooi! José, fac
orice pentru tine, şi pentru Angelica, şi pentru Marc, şi pentru Viviana, şi pentru Filip…, jur pe
colacul meu de salvare şi pe pupa că fac orice!
José, calm: Linişteşte-te, hai, nu fi copil! Ia să vedeem… să ve-dem… Deci te-au suspendat. E rău
pentru noi, dar nu e grav. Grav ar fi să te demită. Asta-i musai să împiedicăm. Urmează un
referendum, nu?
Troian iritat: Da, la naiba!, da, şi am informaţii confidenţiale că o să voteze mulţi contra mea. Foarte
mulţi. Cum să scap? Vreau înapooooi, la palaaat!!!
José, gânditor: Mmdaa, bine-ar fi, mie-mi spui?! Cine-i mai de folos decât tine acolo? Nimeni!
Mmm, ia spune-mi, de obicei se înghesuie sfrijiţii tăi la vot sau cum stă treaba?
Troian, nelămurit, apoi revoltat, cu faţa schimonosită: Nu prea se-nghesuie… că-s puturoşi, istericii şi
handicapaţii naibii! Neam de asistaţi social, pieri-le-ar sămânţa, că m-am săturat de ei!!! Auzi
tu, să mă umilească ei pe mine?! M-au suspendat, da’ nu le-ajunge-atât! Vor şi să mă demită!
Ce tupeu pe capul lor!!!
José, încruntat, apoi iluminat: Calm, calm, că-mi vine o idee! (se screme) Aaaa, aaa … aaasta eeee!
Ideea e că… Le impunem qvorum!!!
José pune iute mâna pe telefon şi sună. Voce sobră şi de sus: Auzi, Victoraş, ia fii tu atent! Ia un pix şi
notează mare, să nu uiţi: la referendum trebuie să fie qvorum, băiete, ai înţeles?! Să nu zici că nu
ţi-am spus!!! E clar?! Qvorum!
Victoraş, intimidat: – Da, domnule! Qvorum, da… (începe să se dezmeticească) Domnule?!
Qvooorum??!! Da’ adică de ce?!
(José închide, scurt, telefonul)
Victoraş: Alo! Alo! (dezamăgit)… Na, că a-nchis! Qvorum?
José pune telefonul pe birou şi-l priveşte satisfăcut pe Troian: Ai văzut? Nici n-a fost greu. Dacă nu
vin leneşii tăi la vot, eşti salvat! Poate facem şi un pic de zarvă prin presă, că ”vai, sărăcuţul,
mititelul de Troian, vai, vai! ce adversari nemernici are!” Că asta prinde la… cum îi spune?! La
opinia publică!
Troian, bănuitor, sceptic: Da’ dacă de data asta vin mulţi?! Dacă-i prinde hărnicia şi vin? Că-s tare
porniţi împotriva mea proştii, şi viermii şi nevroticii dracului, că i-aş ciurui pe toţi! (trage,
nervos, cu o mitralieră imaginară): Drrrumm, drruum, drrum, dum, dum!!! Ciumpalacii mamii
lor de jigodii!
José, puţin iritat: Ascultă, amice! Eu am avut o idee, am luat o măsură… democratică, un pedacito
minúsculo discreţionară, dar nu bate prea tare la ochi, e… aproape legală. Mai departe te
descurci tu în felul tău. O să vorbesc şi cu ceilalţi să le spun că ai jurat.
Troian, fumând agitat, vorbeşte ca şi cum ar fi singur: Dacă vin mulţi? Dacă se face qvorum? Aoleu!
,,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!” Cine-a zis asta? Aa, eu, data trecută! Aoleu! Ce mă fac?!
Dacă vin mulţi acum?
José, nervos: Fă-i să nu vină, ce-i aşa de greu?! Ori aştepţi să-ţi fac eu toată treaba?!
Troian, ca trezit din somn: Boi-cot! Boicooot!!! Ooo, ce idee! Sunt salvat! O să vorbesc cu Istvan să
mă ajute! Şi cu Vasilică… Straşnic! Qvorum plus boicot! Combinaţia letală! Suntem geniali,
José dragă! Împreună suntem mor-tali! Suntem de… comă! O să aranjez cu oamenii mei din
administraţie, să încurce listele, să le lase umflate cu morţi, cu răniţi, cu purcei, cu căţei, cu
gâşte, cu berbeci, cu ce-o fi! Să găsească şi ei soluţii, că de-aia i-am pus acolo. (Stinge ţigara,
aprinde repede alta). Eu i-am pus, eu îi bag la gherlă dacă n-o să facă ce le cer! Şi mai sunt ăia,
cretinii, pardon, curtenii, caraşii mei de încredere! Patru-s prinşi cu minciogu’ mic, da’ las’ pe
mine, că mai prind vreo două caracude, văd eu – cu momeala, cu blinkeru’, cu harponu’!!!
Yeeesss! Olééé! Să vină referendumuuuul!!!! (Râde, cu capul pe spate, cu gura căscată)
Hă, hă, hă! V-am tras-o! Hă, hă, hă! José! (entuziast, îl ia în brațe) Jooséé, mi-ai luat bolovanul
de pe inimă!
José, aparte (,,care inimă, drace?!”), apoi cu plictis: Bine, bine! Bucură-te! Mâine vorbesc cu Angelica
şi cu Viviana. Cu Marc şi cu Filip aranjează tu. Şi… (tuşeşte, se îneacă, dă din mână să alunge
fumul) şi stinge, amice, ţigara aia, că s-a umplut biroul de fum! Tu nu simţi cum pute?! Ce crezi
tu că-i ăsta, mă, Troiene? Birou de înalt demnitar sau fundu’ iadului?!
Troian, aplecat, cu mâna la piept: Pardon, scuze! Pute? O sting, că pute! (striveşte cu sete mucul) Uite,
am stins-o! Am-stin-s-o! Gata! (Îl pupă apăsat pe obraz, apoi ţopăie ca un satir în jurul lui,
cântând ca la grădiniţă): ,,I-am ciuruiiit!/ Io-s de neclintiiit!/ I-am ciuruiiit!/ Io-s de neclintiiit!”
José, plat: Da’ stai locului odată şi taci, că m-ai ameţit de cap!
Troian, în poziţia ,,drepţi, cu mâna la chipiu”: Tac şi stau! Pardon: stau şi tac! (încremeneşte-statuie,
îngaimă fără să-şi mişte buzele): Să merg târâş?!
José: Aaa, nu! Asta nu! Trebuie să păstrăm impresia de verticalitate! Scoate uşor, ,,Troianul” din
birou, ca şi cum statuia e pe rotile şi-l împinge în culise, îşi bate palmele, semn că a terminat cu
bine treaba. Se întoarce să încuie uşa, se întinde, cască zgomotos, fără să pună mâna la gură. Se
scobeşte în nas. Din pragul uşii, scuipă şi răsuflă uşurat: Ptiu! Uuff! Am pus şi ţara asta la cale.
Ce somn mi s-a făcut! Da’nainte de somn (cască iar), ar merge o votcă! Sau o pălincă?! Ooo, tu,
Ivan! Ooo, tu, Jancsi! Ooo, ce bun e un Troian la casa omului!
(Iese fredonând relaxat, mișcându-şi ostentativ fesierii: ”Bésameee, bésamee muuchoooo!”…)

Epilog:

Pe un norişor alb, cu o tablă de scris în faţă, Pitagora şi Grigore al lui Moisil, în straie albe, cu aripi şi aureole de îngeri, fac socoteli: adună, scad, împart, înmulţesc, şterg, o iau de la capăt.

Pitagora, oripilat: Ia te uită, frate, ce se petrece acolo, jos! În pofida calculelor noastre, Troian se
întoarce la palat! Cum vine asta?! Tu pricepi ceva? Că eu nu mai pricep nimic! Toată aritmetica
mea e dată peste cap!
Grigore al lui Moisil, meditativ: Păi, da, că aritmetica noastră e divină, câtă vreme nu intră pe mâna
celui rău, care-i suceşte gâtul! Suciturii ăsteia i se zice „politically correct” şi-i umbrela
ocrotitoare a tuturor abuzurilor politice.
Pitagora, prins în socoteli: Adică aritmetica noastră curată nu mai e valabilă?
Grigore al lui Moisil: Aritmetica noastră curată a fost viciată. Ăştia, pe care îi vezi, au îmbolnăvit-o!
Că adună de-mboulea capre cu oi, vaci cu morţi, catâri cu vii, cu orice, numai să le iasă lor la
socoteală. N-au limite. Fac un talmeş-balmeş din numere şi din cuvinte, până ruginesc şi cifrele,
şi cuvintele, ca să iasă pe-a lor.
Pitagora, contrariat: Deci au votat împotriva întoarcerii la palat vreo şapte milioane şi jumătate.
Pentru întoarcere – vreo nouă sute de mii… Şi, totuşi, se întoarce. Cum vine asta?! Nouă sute de
mii fac mai mult decât şapte milioane şi jumătate?! În ce bază de calcul?
Grigore al lui Moisil, înţelept, explicativ: Simplu! În baza de calcul a nebuniei pentru avere şi putere.
În baza de calcul a necuratului, unde răul se înmulţeşte prin sine şi tinde către infinit. Că din
algoritmul ăsta lipseşte infinitivul lung iubire. Vezi bine cum se calcă unii pe alţii în copite şi
cum se iau în coarne… ca posedaţii de diavol. Au prelucrat cifrele în laboratorul întunecat în care
ocupaţiunea lor principală e să măsluiască istoria. Nu-i prima dată când fac asta. De ce te miri?!
Pitagora, trist: Şi totuşi, unde şi cine strică aritmetica noastră curată?
Grigore al lui Moisil, cu îngerească răbdare: Dragul meu frate, ăia, câţiva, pe care-i vezi acolo jos:
José cu nefârtaţii lui, plus curtenii lui Troian, plus legumele care-au boicotat la poruncă. Bravo
celor care s-au dus şi au votat pentru întoarcere. Măcar şi-au spus părerea pe şleau, n-au stat
încovrigaţi, cu capul plecat, cu genunchii la gură, care pe sub pat, care pe după draperii.
Pitagora, şi mai trist: Dacă socoteşti ca ei, pare corect. Şi totuşi, e clar că rezultatul lor înseamnă…
reducere a lumii la absurd!
Grigore al lui Moisil, pe gânduri: A zis cineva că diavolul poate fi uneori corect, dar nu e niciodată
cinstit. Aşa şi cu muşteriii ăia de jos, cu anturajul lui Troian: corectitudine trasă de păr, când
cinstea lor tinde către zero.

(Se întorc amândoi spre tablă şi recalculează în tăcere deplină. Apoi scriu mare, pe tablă, fiecare câte un cuvânt: Totuşi, pe cinstite, Troian este demis!)