Propoziții pretențioase – Alidade
Cum stătui înainte de miezul nopții de revelion să înșir….
Niscai povești veridice. Să nu uite lumea că a trăit într-o bună zi.
Traversez. Cu grijă. Nebunia lui Eminescu, omul, a străbătut timpurile și s-a întrupat în spiritul cetățenesc năvalnic. A dat buzna în fiecare râmnicean urcat la volan și-l bântuie cu furia bolnavului în criză. Degeaba trecerea de pietoni, degeaba ocolul lui Vlahuță de încetinire, îi apucă turbarea, mai să-ți rașcheteze călcâiele, să-ți ia (în) buiestru carâmbii, să te pună la… pământ (cât asfalt să fie până la el?). Să nu coboare punându-și mâinile în cap pentru nenorocirea provocară, ci să pornească căpiat că i te-ai pus înainte. Vai, Râmnicule, ce podoabe ai crescut! Mai bine ți-i alienai din fașă, îi aliniai pe două rânduri și-i închideai undeva departe….
La soacra lui Gigi n-am făcut mai mult de-o vizită, n-am dat la mână mai mult de-o foaie și n-am dat ocol casei mai mult de-o tură. Numai curiozitatea m-a împins să văd ce nu știam că există și era bine ascuns de tufele părculețului de odinioară al Igo-ului, prin care ne mai ascundeam de-o boacănă copilărească. O căsuță de lemn pe dinafară, hâită cât să pară că acu-acu pică la cea mai mică suflare de vânt. Nici prin casă nu stăteau toate drepte precum soldații la onor în fața lui Iohannis (!) – mai pică și pe-acolo câte unul -, din ce a zărit ochiul furișat indiscret: almarul avea înclinații pisaniene, tocurile se geometrizau paralelogramic și-n dosul camerei almeele de pe carpetă pluteau în derivă.
Povești, totuși. O înfloritură e permisă și ici-colo dă sens atâtor pagini. Despre caracterul alodial al proprietății nu vă pot spune mai nimic. Toată clădirea lângă care s-a lipit – de aceea a și rămas în picioare – a fost naționalizată înainte vreme veac trecut. Ce știam, fiindcă mai intrasem și se vedea destul de bine de pe stradă până în străfunduri (la gardul IGCL-ului – că-l prinsese tot râmniceanul și așa), era o magazie în acel loc și nicidecum o ,,casă de oameni”. Însă timpurile vin și pleacă, iar indivizii (acei ipochimeni mai de elită sau insignifianți) au mania schimbării. Asta a încercat și madam Viorica (nici nu vă închipuiți că mă strofoc de la prima literă să găsesc numele și exact când am zis madam a ieșit și vrabia din… minte), respectiv tata și mai cu seamă Cristi, trudaciul ce a stat ca vai de mama lui (expresia, arz-o focul!). Îngustă în bază casa, țugui acoperișul, vălurit și incert. Au dat ce au avut mai bun și i-au pus un chipiu de zincată ambutisată de nu se aștepta nimeni. Și vreo două jghebulețe, și vreo două burlănașe. Ca să arate precum căsuța bunicii din pădure.
Privatizare, deci, populație momită să-și lase serviciul la stat și să angajeze în inițiative proprii. Unii însă aveau în sânge tranzacțiile personale, se ,,alintau” – dacă mă iau după limbajul ,,cumătrului” Matei – încă din perioada socialistă cu mici trocuri din avuția ,,oropsitului popor”, învățând comerțul până la ultima lețcaie. A ta, stoarsă fără milă pentru nimicuri. N-o să-l acuz pe nea Gheorghiță de nimic, s-a descurcat fiecare cum a știut și i s-au prescris micile găinării, scuzabile în anii când ajunsesem să salivăm după o storșită portocală și nu ne făcea pielea doi bani după ore în șir petrecute la cozi sau în frig pe la întreprinderi. Din șoferie, că-l ajunseseră și pe el drumurile și-i scârțâiau planetarele, și-a propus să se facă colo vânzător la propria afacere. Bombonele, pâinică, zăhărel și ulei….
